Imobil preluat de stat
| Comentarii |
|
Contrar celor afirmate de pârâţii recurenţi, este justă statuarea instanţei de apel potrivit căreia, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 223/1974 apare ca neconform cu prevederile art. 36 alin. 1 al Constituţiei României din anul 1965 (prin care dreptul de proprietate personală era ocrotit fară ca ocrotirea să fie condiţionată de rămânerea în ţară a titularului dreptului), precum şi cu prevederile art. 17 alin. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 5 alin. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, prin care dreptului de proprietate i se asigură recunoaştere şi protecţie.
Rămâne însă a se vedea în cauză şi că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituiau în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora puteau opta, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, pentru cumpărarea acestor apartamente. Aceste din urmă dispoziţii legale afirmă, deci, dreptul chiriaşului de a pretinde şi obţine cumpărarea apartamentelor ce nu s-ar restitui în natură în condiţiile acestei legi, astfel că, în cazul în care chiriaşul îşi manifestă voinţa de a cumpăra, vânzarea bunului de către autoritatea administrativă competentă apare ca obligatorie câtă vreme nu pot fi identificate, la data exprimării opţiunii pentru cumpărare, impedimente legale la vânzare.
Este necontestat în cauză că pârâţii B. au dobândit calitatea de chiriaşi ai imobilului în litigiu încă din anul 1988, după cum este necontestat şi că, încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au solicitat vânzarea imobilului, însă aceasta le-a fost refuzată de către primarul comunei I.M., sens în care au iniţiat o acţiune în justiţie, admisă prin sentinţa civilă nr. 2184/2000 a Judecătoriei Năsăud, devenită definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului declarat de către Consiliul local al comunei I.M. şi primarul comunei I.M., aceştia din urmă fiind obligaţi a încheia cu familia B. contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 1548 I.M.
Deşi este real că, în sensul celor afirmate de Tribunal, obiect al Legii nr. 112/1995 îl constituiau doar imobilele preluate cu titlu, rămâne de văzut înţelesul ce trebuie dat noţiunii de imobile trecute cu titlu în proprietatea statului - înţeles în raport de care se impune a fi analizat şi dreptul chiriaşilor de a cumpăra - nu poate fi, în sistemul acestui act normativ şi faţă de tăcerea legii însăşi, decât acela stabilit prin normele metodologice de aplicare a lui, aşa cum au fost ele instituite prin H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 20/1997. Or, prin art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996 se arată că sunt considerate imobile trecute cu titlu în proprietatea statului acelea care au fost preluate „în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 223/1974". Totodată, prin H.G. nr. 11/1997 conţinutul art. 1 şi 2 ale H.G. nr. 20/1996 a fost modificat şi completat, stabilindu-se (art. 1 alin. 4) că „locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fară titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995".
Prin urmare, în oricare dintre aceste două înţelesuri ale sintagmei „imobile trecute cu titlu de proprietatea statului", Decretul nr. 223/1974 a constituit, în sistemul Legii nr. 112/1995, un titlu valabil, deci pârâţii B., în calitatea lor de chiriaşi erau îndreptăţiţi la a cumpăra imobilul, aceasta şi în condiţiile în care imobilul în litigiu nu fusese solicitat de reclamantă nici în baza Legii nr. 112/1995 şi nici pe calea acţiunii de drept comun, primele ei demersuri recuperatorii fiind cele întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Cele de mai sus evidenţiază şi că apare ca nerelevant că Decretul nr. 223/1974 nu poate fi apreciat ca valorând titlu valabil prin raportare la prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, căci dreptul pârâţilor de a cumpăra se verifică prin raportare la Legea nr. 112/1995 şi sistemul de noţiuni întrebuinţat de aceasta.
Este fară relevanţă şi că, în fapt, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în beneficiul pârâţilor doar în data de 27 august 2001, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, căci decisivă este data la care ei au optat în mod îndreptăţit pentru cumpărarea imobilului, iar această dată este anterioară intrării în vigoare a evocatei legi. Altfel, refuzul nejustificat al primarului comunei I.M. şi, eventual, al Consiliului local al comunei I.M. de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la chiar data solicitării făcute de pârâţii B. s-ar repercuta asupra acestora din urmă, ei rămânând, în acest caz, ţinuţi a suporta consecinţele negative ale faptei culpabile a altuia, ceea ce este inadmisibil.
Pe cale de consecinţă, inclusiv prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente contractului în litigiu, iar în raport cu ele trebuie remarcat că la data solicitării de cumpărare nu s-a dovedit că pârâţii B. ar fi fost de rea-credinţă, căci actuala reclamantă nu solicitase, la acea dată, restituirea imobilului pe nici o cale recunoscută de lege.
Observă curtea şi că, deşi sintagma „imobile preluate fără titlu valabil" folosită în cuprinsul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 are înţelesul la care se referă art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 [la această concluzie trimiţând prevederile art. 2 alin. 1 lit. g) şi h) din Legea nr. 10/2001], contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la astfel de imobile rămân valabile, dacă au fost respectate prevederile legale în vigoare la data încheierii lor, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă.
Cum imobilul în litigiu era vandabil în sensul art. 1 şi 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, iar reaua-credinţă a pârâţilor B. nu a fost dovedită, rămâne că nu se putea dispune constatarea nulităţii contractului nr. 2/2001 şi, pe cale de consecinţă, nu se putea dispune nici rectificarea de C.F.
Faţă şi de împrejurarea că motivele prin care recurenţii invocă încălcarea în apel a dreptului lor la apărare sunt nefondate, rămâne a se admite recursul în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, decizia urmând a fi modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantei.
Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 1154 din 2003
| ← Imobil preluat abuziv de stat | Imobil afectat unei activităţi de interes public.... → |
|---|
