Imobil reconstituit unui singur moştenitor în temeiul Legii nr. 18/1991. Partajul bunurilor solicitate de ceilalţi moştenitori acceptanţi în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. Comparaţie cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
C. civ., art. 700, art. 728 Legea nr. 18/1991, republicată, art. 13 Legea nr. 10/2001
I. Prin cererea înregistrată la data de 31 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanţii V.E., M.E., U.M., E.P.I., E.P.C. au chemat în judecată pe pârâţii M.F., T.G., D.M., T.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună partajarea averii succesorale privind bunurile rămase la decesul defuncţilor M.D. şi M.M.
Reclamantele au mai arătat că autorii comuni au deţinut mai multe terenuri agricole, cu o parte din acestea înzestrându-şi copii, restul de teren rămânând în folosinţa lor şi că fiecare dintre copiii lui M.D. şi M.M. şi-au recuperat terenurile cu care au fost înzestraţi de părinţi, iar restul suprafeţelor de teren ce au aparţinut celor doi autori comuni au fost solicitate spre reconstituire de către M.S., căruia i s-a eliberat titlul de proprietate nr. 6563/1994 pentru o suprafaţă de 2,68 ha teren şi titlul de proprietate nr. 6564/29 martie 1994 emis pentru 2 ha teren.
II. In cadrul motivelor de recurs, reclamanţii V.E., M.E., U.M., E.P.I. şi E.P.C., au arătat că, referitor la calitatea lor procesuală activă, instanţa de apel a reţinut că, „pentru a se putea solicita partajarea apelanţii trebuie să facă dovada acceptării succesiunii şi dovada faptului că sunt moştenitori”, considerând, în mod greşit, că „în cauză nu s-a întâmplat”.
Dimpotrivă, recurenţii-reclamanţi, astfel cum reiese în mod clar, din acţiunea introductivă de instanţă şi din probele depuse la dosarul cauzei, au făcut dovada acceptării succesiunii, precum şi a faptului că sunt moştenitorii celor doi autori, M.D. şi M.M.
Prin urmare, terenul intravilan în suprafaţă de 1.800 mp, situat în Bucureşti, str. G. nr. 176 A, sector 1, cât şi terenul extravilan în suprafaţă de 2 ha, situat în Bucureşti, Drumul S., tarlaua 222, parcela 4, sector 1, respectiv tarlaua 181, parcela 4, sector 1, fac parte din masa succesorală a defuncţilor M.D. şi M.M.
De asemenea, recurenţii-reclamanţi au acceptat succesiunea defuncţilor, prin autorii lor, la data deschiderii succesiunilor acestora, respectiv la data decesului lor, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu mult anterior apariţiei Legii nr. 18/1991, neexistând renunţători.
Este cunoscut faptul că acceptarea succesiunilor este un act juridic indivizibil, succesibilul pronunţându-se unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la restul moştenirii (nemo pro parte heres), ori acceptarea pură şi simplă pentru o parte şi acceptarea sub beneficiu de inventar pentru cealaltă parte.
Referitor la terenurile a căror partajare se solicită, recurenţii-recla-manţi nu pot fi consideraţi renunţători ai acestei părţi din moştenire, având în vedere faptul că acceptarea succesiunii de pe urma autorilor noştri a privit întregul patrimoniu al defuncţilor, existând în acest sens certificate de moştenitor.
Succesiunea autorilor s-a deschis la data decesului acestora, nu la data apariţiei Legii nr. 18/1991 şi, prin urmare, problemele de drept succesoral se vor soluţiona raportându-se la data decesului autorului, mai concret la data deschiderii succesiunii, şi nu la data apariţiei legii.
De asemenea, este de necontestat faptul că la momentul deschiderii succesiunii se stabileşte calitatea de moştenitori ai recu-renţilor-reclamanţi, iar nu la momentul apariţiei Legii nr. 18/1991 în baza unei cereri.
Prin art. 13 din Legea nr. 18/1991, legiuitorul a urmărit să dea posibilitatea moştenitorilor care nu şi-au putut exercita acest drept de opţiune înainte de apariţia legii fondului funciar, de a redobândi terenurile la care sunt îndreptăţiţi şi care la data deschiderii succesiunii nu se aflau în patrimoniul succesoral al autorilor lor.
Această intenţie de gratificare a legiuitorului reiese din faptul că însuşi acesta a dispus „repunerea în termenul de acceptare”, în loc să prevadă un termen de prescripţie a dreptului de opţiune cu privire la moştenirea „deschisă” prin apariţia legii.
De asemenea, elocvent în acest sens este faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, calitatea de moştenitor se dovedeşte cu certificatul de moştenitor eliberat după moartea fostului proprietar al terenului, nu după apariţia acestei legi.
Având în vedere faptul că, la data acceptării succesiunii autorilor părţilor, imobilele a căror partajare s-a solicitat prin prezenta acţiune nu se aflau în masa succesorală a acestora (a se avea în vedere faptul că dezbaterea acestor succesiuni a avut loc în perioada regimului comunist), este absolut firesc ca în momentul în care a fost posibilă restituirea acestora cererea unuia dintre succesori să fie suficientă pentru a se restitui imobilul în patrimoniul moştenitorilor.
Altfel, ne-am găsi într-o situaţie de neechitate şi nelegalitate, în care, pentru o parte din bunurile aceleiaşi moşteniri au avut vocaţie mai mulţi moştenitori, iar pentru cealaltă parte, respectiv pentru bunurile ce fac obiectul prezentului partaj, a avut vocaţie un singur moştenitor. Acest fapt este de neconceput şi contrar dispoziţiilor Codului civil.
Doctrina de specialitate este unanimă în a considera că odată ce a fost stabilit dreptul de proprietate al cooperatorului decedat, prin cererea formulată de unul dintre moştenitori şi declanşată procedura de reconstituire, se realizează completarea universalităţii masei succesorale (completarea sub aspect cantitativ a masei succesorale, nefiind influenţată de numărul cererilor, în raporturile dintre succesori apli-cându-se regulile de drept comun în legătură cu bunurile ce au format obiectul reconstituirii).
Totodată, prin efectul legii, se reconstituie dreptul de proprietate şi asupra terenului care, la data decesului autorului, nu facea parte din patrimoniul succesoral al acestuia.
Prin urmare, existenţa calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi în cauza de faţă este mai mult decât evidentă, având în vedere şi faptul că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu conţin reglementări contrare, în virtutea principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, iar prevederile art. 13 alin. (2) fac referire directă doar la moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, fiind socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la „cota ce
li se cuvine (s.n.) din terenurile ce au aparţinut autorului lor”.
Mai mult decât atât, prevederile Legii nr. 18/1991 nu exclud completarea cu normele statuate de dreptul comun, ci, dimpotrivă fac trimitere expresă la acestea prin dispoziţiile art. 13 alin. (2), conform cărora, „titlul de proprietate se emite cu privire la suprafaţa de teren determinată pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca ei să procedeze potrivit dreptului comun”.
Un alt aspect relevant în ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel îl reprezintă reţinerea făcută de către această instanţă, potrivit căreia „situaţia apelanţilor-reclamanţi se circumscrie alineatului menţionat anterior, astfel că pentru a fi consideraţi moştenitori acceptanţi trebuiau să fi adresat o cerere comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991”, considerent care a stat, de altfel, la baza admiterii, în mod incorect, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Această interpretare este total eronată şi nu poate fi primită din următoarele motive:
Astfel cum s-a mai arătat, patrimoniul autorilor decedaţi se transmite moştenitorilor acestora, aflaţi în indiviziune, care dobândesc o cotă-parte ideală şi abstractă din moştenire, situaţie în care proprietatea moştenitorilor asupra patrimoniului succesoral al defuncţilor este comună.
Prin urmare, autorul intimatelor-pârâte a acţionat ca un mandatar al tuturor moştenitorilor, prin formularea cererii de restituire, dat fiind că acesta a solicitat restituirea terenului care a aparţinut defuncţilor în întregime şi nu numai cota-parte care i-ar fi revenit din respectivele terenuri.
Această idee reiese, de altfel, şi din textul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care face referire directă doar la moştenitorii, care nu-şi pot dovedi această calitate, fiind socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la „cota ce li se cuvine (s.n.) din terenurile ce au aparţinut autorilor lor”.
De aici reiese şi obligaţia acestora de a formula cererea de restituire numai cu privire la cota ce li se cuvine, nu cu privire la bunul imobil în totalitatea sa.
Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, este important de menţionat că în legea fondului funciar nu există nicio dispoziţie din care să rezulte obligativitatea formulării unei cereri în nume propriu de către fiecare moştenitor în parte, per a contrario aceştia pierzându-şi calitatea de moştenitori.
Astfel, concluzia care reiese în mod evident este aceea conform căreia, moştenitorii îndreptăţiţi, repuşi în termen în baza legii menţionate, pot fi reprezentaţi.
în aceste sens sunt dispoziţiile art. 13 din Regulamentul din 1991 privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor.
Prin urmare, în ipoteza în care succesibilul solicitant nu ar fi formulat cererea şi în numele celorlalţi moştenitori, în baza mandatului tacit, atunci acesta ar fi formulat cererea doar în nume propriu, numai pentru cota-parte din imobile, care i s-ar fi cuvenit, dat fiind că dispoziţiile sunt clare în acest sens.
Astfel, inclusiv dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 prevăd în mod expres faptul că „moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, (...) , sunt socotiţi repuşi în drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor” (N.B.).
Or, din moment ce autorul intimatelor-pârâte, prin cererea de restituire, a solicitat restituirea terenului care a aparţinut defuncţilor în întregime şi nu numai cota-parte care i-ar fi revenit din acesta, este evident că a acţionat şi în calitate de mandatar al celorlalţi succesibili, în baza unui mandat tacit, aceasta fiind singura raţiune pentru care nu s-a conformat dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din aceeaşi lege. O altă interpretare a acţiunii sale nu ar avea niciun temei legal şi ar fi de neconceput.
în consecinţă, instanţa de apel a pierdut din vedere un aspect important, respectiv acela conform căruia apelanţii-reclamanţi au formulat cererea de restituire prin intermediul autorului intimatelor-pârâte, în baza unui mandat tacit, ce reiese din formularea cererii de restituire cu privire la teren, în totalitatea sa şi nu doar cu privire la cota-parte ce i se cuvenea acestuia.
Dacă raţiunea legiuitorului ar fi fost îndepărtarea de la moştenire a unui succesor, ca urmare a faptului că nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege şi, pe cale de consecinţă, mărirea patrimoniului aceluia dintre succesorii care a formulat cerere, acesta nu ar mai fi acordat acest beneficiu şi, eventual, ar fi prevăzut că aceluia dintre moştenitori care formulează cerere de restituire a terenului, i se restituie în întregime (N.B.) terenul care a aparţinut autorului şi nicidecum cota-parte care i se cuvine.
Mai mult decât atât, art. 13 alin. (3) din legea amintită prevede faptul că „titlul de proprietate se emite cu privire la suprafaţa de teren determinată pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca ei să procedeze potrivit dreptului comun”, fără să cuprindă menţiuni cu privire la concretizarea drepturilor fiecăruia.
Păstrând aceeaşi idee, este evident faptul că legiuitorul a urmărit ca toţi moştenitorii care au acceptat succesiunea să fie îndreptăţiţi la restituirea terenului, nejustificându-se înlăturarea acestora, transmiterea succesiunii având un caracter indivizibil.
Astfel, având în vedere că, în speţă, autorul intimatelor a formulat cererea de restituire în numele tuturor moştenitorilor, solicitând restituirea în întregime a terenului, şi nu doar a cotei-părţi din aceasta, la care era îndreptăţit, precum şi faptul că a primit titlul de proprietate ca succesor al autorilor comuni, conform dispoziţiilor menţionate mai sus, partajul trebuie să fie soluţionat „potrivit dreptului comun” prin aplicarea principiilor ce guvernează materia dreptului la moştenire, recurenţii-reclamanţi neputând fi înlăturaţi de la restituire.
Cererea de reconstituire nu trebuie să reprezinte singura manifestare a dreptului de opţiune succesorală, ci doar o modalitate prevăzută de legiuitor la îndemâna doar a acelor persoane care nu şi-au putut exercita acest drept de opţiune, înainte de apariţia legii fondului funciar.
Prin urmare, este clar că instanţa de fond a căzut în capcana acestei interpretări restrictive a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, iar prin hotărârea pronunţată, aceasta s-a îndepărtat de la raţiunea şi finalitatea legii fondului funciar, interpretând într-un mod părtinitor dispoziţiile prezentei legi, numai în favoarea unuia dintre moştenitori, respectiv a celui care a formulat cerere.
III. Curtea a reţinut că terenurile cu privire la care se solicită partajarea în prezenta cauză sunt cuprinse în titlurile de proprietate eliberate potrivit Legii nr. 18/1991, terenul situat în str. G. nr. 176 fiind cuprins în titlul de proprietate nr. 6563/29 martie 1994, emis prin reconstituirea dreptului de proprietate ce a aparţinut lui M.D. la momentul preluării imobilului de către stat, iar terenul de 2 ha extravilan fiind cuprins în titlul de proprietate nr. 6564/29 martie 1994 emis pe numele lui M.D., în calitate de moştenitor al defunctei M.M.
Ca atare, în ce priveşte imobilul situat în str. G. nr. 176, acesta nu a fost reconstituit în considerarea calităţii de moştenitor a lui M.D., ci a fost reconstituit în considerarea faptului că a fost preluat direct de la acesta.
Cât priveşte terenul în suprafaţă de 2 ha, acesta a fost reconstituit pe numele lui M.D., în calitate de moştenitor al defunctei M.M., având în vedere că doar acesta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma lui M.M.
M.M. a decedat în 1968, când terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia. Ca atare, nu se poate susţine că terenul de 2 ha ar fl făcut parte din masa succesorală rămasă de pe urma sus-numitei. Legea nr. 18/1991 conferă foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora vocaţia de a li se restitui în tot sau în parte drepturile de proprietate asupra imobilelor care intră în sfera sa de reglementare. Vocaţia poate fi valorificată doar prin depunerea cererii de reconstituire în termenul prevăzut de lege.
Repunerea în termenul de acceptare se realizează doar cu privire la terenurile care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991, iar nu cu privire la orice alt bun sau drept din moştenire. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 constituie o excepţie de la regula indivizibilităţii care guvernează devoluţiunea succesorală.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea în sensul că, în lipsa unui mandat, M.D. ar fi trebuit să solicite doar cota sa parte din moştenire. Astfel, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a repus în termenul de acceptare pe toţi acei moştenitori care nu îşi puteau dovedi calitatea, întrucât terenurile fuseseră scoase din circuitul civil, această ipoteză fiind incidenţă şi în cauza de faţă. Ca atare, cererea adresată comisiei valora acceptare a moştenirii, iar în cauză singurul care a făcut cerere şi, ca atare, a acceptat moştenirea rămasă de pe urma lui M.M. în ceea ce priveşte vocaţia la restituirea terenurilor în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost M.D., aşa încât, în privinţa acestor terenuri, acesta are calitatea de singur moştenitor acceptant, astfel că a avut dreptul la reconstituire în ce priveşte întreg dreptul de proprietate ce ar fi revenit mamei sale — M.M.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., decizia nr. 56/R din 5 februarie 2009
| ← Acceptarea în termen a moştenirii. Neformularea unei cereri... | Imobil restituit unui singur moştenitor în temeiul Legii nr.... → |
|---|
