Imposibilitatea stabilirii rezervei în lipsa administrării expertizei preţuitoare. Rolul activ al instanţei

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

1. Reducţiunea liberalităţii excesive constituie o modalitate legală de protecţie a moştenitorilor rezervatari, respectiv a anumitor succesori legali care sunt vătămaţi prin întocmirea legatului prin care se dispune şi asupra părţii cuvenite conform devo-luţiunii legale. Aceasta nu operează de drept, ci doar la cererea moştenitorului căruia i-a fost încălcată rezerva, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, conform art. 848 C. civ.

Pentru soluţionarea cererii de reducţiune a testamentului este necesară calcularea rezervei succesorale, care implică stabilirea valorii bunurilor ce compun masa succesorală, pentru determinarea activului, respectiv a pasivului, iar, prin diferenţă, şi a activului net. Este obligatorie, aşadar, evaluarea tuturor bunurilor moştenirii, în caz contrar fiind imposibilă calcularea cotităţii disponibile şi reducţiunea legatului excesiv.

întrucât reclamanta a refuzat să achite onorariul necesar efectuării probei cu expertiză preţuitoare a bunurilor mobile, deşi instanţa a insistat în administrarea acesteia, în mod corect s-a respins de către instanţele de fond acţiunea în reducţiune, chiar dacă pârâta s-a oferit să achite respectivul onorariu şi fără a prezenta relevanţă dacă reclamanta intenţionează sau nu să intre în posesia bunurilor ce i-au fost testate sau dacă bunurile mobile nu aveau valoare economică.

2. Reducţiunea liberalităţii excesive nu operează de drept, ci doar la cererea moştenitorului care pretinde că i-a fost încălcată rezerva, căruia îi revine şi sarcina de a avea o atitudine activă în plan procesual, în sensul probării pretenţiilor, al urmăririi desfăşurării şi finalizării procesului.

Pe de altă parte, rolul activ descris de art 129 alin. (5) C. proc. civ. vizează intervenţia instanţei de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt şi de drept din speţă, atunci când este învestită cu o situaţie de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părţilor sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

Or, depăşirea rezervei reprezintă un fapt a cărui clarificare presupune doar calcule aritmetice, pe baza valorilor bunurilor succesorale stabilite de expert ori necontestate de părţi.

Intervenţia instanţei într-o astfel de cauză ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revine îndatorirea probării pretenţiilor şi cu consecinţa ruperii echilibrului procesual.

Dimpotrivă, instanţa are obligaţia, în virtutea art. 129 alin. (2) C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialităţii şi celelalte principii procesuale, printre care şi cel al egalităţii părţilor, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale.

C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 75 din 74 aprilie 2005, în P.R. nr. 5/2007, p. 212

Prin încheierea de şedinţă de la 16 decembrie 2003, Judecătoria Sector 6 Bucureşti a admis în principiu, în parte, cererea formulată de reclamanta D.E.C. împotriva pârâtei D.M.D.F. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare a testamentului lăsat de defuncta D.I., testament autentificat sub nr. 888 din 22 septembrie 1999 de BNP D.G.

în consecinţă, s-a constatat deschisă succesiunea rămasă de pe urma defunctei D.I., decedată la data de 19 februarie 2002, cu ultim domiciliu în Bucureşti, str. D.S. şi s-a constatat că masa succesorală se compune din: cota indiviză de 1/2 din apartament nr. 7 din Bucureşti, str. D.S., compus din două camere şi dependinţe, precum şi terenul aferent apartamentului, în suprafaţă de 16,92 mp, atribuit în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, ce urmează prevederile Legii nr. 18/1991; cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă de 2 ha 1626 mp, situat în comuna Pantelimon, judeţ Ilfov (tarla 34, parcela 328); cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă de 4.000 mp, situat în sat Cernica, judeţ Ilfov (tarla 155, parcela A528/1); cota indiviză de 1/2 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci situat în Cimitirul Domneşti, figura 21, loc 266 - dreapta, având suprafaţa de 1,20x2,50 = 3 mp.

S-a constatat că au calitate de moştenitori reclamanta D.C.E. şi pârâta D.D.F., în calitate de fiice.

Respingându-se cererea de reducţiune a testamentului mai sus-menţionat, s-a mai constatat că reclamantei îi revine legatul bunurilor mobile, iar ca urmare a succesiunilor succesive rămase de pe urma defuncţilor părinţi D.G. şi, respectiv, D.I., în final cotele succesorale cuvenite din întregul drept de proprietate asupra bunurilor imobile anterior menţionate sunt următoarele: cota indiviză de 1/4 îi revine reclamantei, iar cota indiviză de 3/4 îi revine pârâtei.

Judecătoria a mai constatat existenţa unei creanţe succesorale în sumă de 17.040.377 lei, suportată de către pârâtă şi a obligat reclamanta la plata acesteia către pârâtă, proporţional cotei care îi revine, în sumă de 4.260.000 lei.

A fost respinsă cererea reclamantei de introducere în masa succesorală a unui pasiv în sumă de 3.000 dolari S.U.A., ca neîntemeiată.

în vederea sistării stării de indiviziune, s-a dispus efectuarea unor expertize tehnice - imobiliare şi, respectiv, topografice -, desem-nându-se expert construcţii pe dl. expert S.I., acordându-se termen de judecată în acest sens.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că din probele administrate în cauză nu a rezultat existenţa vreunui caz de nulitate a testamentului autentificat sub nr. 888 din 22 septembrie 1999, prin care defuncta D.I. a dispus mortis causa în favoarea celor două fiice, astfel: pârâtei - cotele indivize deţinute din trei imobile, precum şi din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci, iar reclamantei — legatul particular al bunurilor mobile.

Deoarece în materie testamentară dolul, invocat de reclamantă, se înfăţişează sub forma captaţiei sau a sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene sau frauduloase de către o persoană, cu intenţia de a câştiga încrederea testatorului şi a înşela buna sa credinţă, ar fi trebuit să se probeze existenţa unor asemenea mijloace dolosive, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte lipsa discernământului testatoarei, depunându-se la dosar doar înscrisuri medicale ce relevă afecţiuni cardiace, oricum, ulterioare legatului, fără a reieşi o stare de sănătate precară, aptă să conducă la consecinţa de natură psihologică pretinsă.

în ceea ce priveşte cererea de reducţiune a testamentului, s-a reţinut că pentru soluţionarea acesteia este necesară calcularea rezervei succesorale, ce presupune stabilirea valorii bunurilor ce compun masa succesorală, pentru determinarea activului, respectiv a pasivului, iar, prin diferenţă, şi a activului net. Acest calcul ar fi permis, implicit, şi determinarea cotităţii disponibile, în scopul determinării măsurii în care liberalitatea încalcă rezerva cuvenită reclamantei, a apreciat judecătoria.

Reclamanta nu a înţeles că este imperios necesar a se proceda şi la stabilirea valorii bunurilor mobile rămase de pe urma defunctei, a căror existenţă a rezultat din probatoriul administrat în cauză şi a refuzat să suporte onorariul necesar efectuării probei cu expertiză preţuitoare bunuri mobile, cu toate că instanţa, în virtutea rolului activ, la termenul din 9 decembrie 2003, a insistat în administrarea acesteia.

Faţă de atare atitudine, judecătoria a constatat că este imposibil să verifice dacă liberalitatea este sau nu excesivă, astfel încât a prezumat că nu s-a încălcat rezerva succesorală, valoarea bunurilor mobile fiind aceeaşi cu cea a bunurilor imobile testate.

Apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii menţionate a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1376 din 28 iunie 2004, pronunţată în dosarul nr. 888/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

In considerentele hotărârii, s-a arătat că, în mod corect, instanţa de fond a respins solicitarea de anulare a testamentului întocmit de defuncta D.I., în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză, respectiv acte şi declaraţiile martorilor, nu a rezultat existenţa vreunui caz de nulitate, actele medicale depuse la dosar în susţinerea lipsei discernământului defunctei fiind ulterioare întocmirii testamentului şi atestând doar afecţiuni cardiace.

Tribunalul a respins şi critica relativă la solicitarea de reducţiune a testamentului pentru încălcarea rezervei succesorale, întrucât pentru calculul rezervei era necesară stabilirea în prealabil a valorii bunurilor ce compun masa succesorală.

Or, stabilirea acestei valori nu a fost posibilă din culpa reclamantei, care a susţinut că bunurile mobile rămase de pe urma defunctei sunt lipsite de valoare economică, motiv pentru care a refuzat efectuarea unei expertize preţuitoare, cu toate că instanţa, în virtutea rolului activ, a insistat pe acel aspect.

în acest context, prima instanţă, fiind în imposibilitate de a verifica dacă liberalitatea era sau nu excesivă, în mod corect s-a opus la prezumţia că valoarea celor două legate lăsate de defunctă fiicelor sale este egală şi a respins cererea referitoare la reducţiunea testamentului.

împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, invocând motive de nelegalitate ce nu au fost încadrate în drept.

Astfel, s-a susţinut că motivarea deciziei este confuză, neclară, lăsând loc de interpretări contrarii şi fără consecinţe juridice, în condiţiile în care instanţa nu a analizat ansamblul probator, însă a înlăturat anumite înscrisuri ca nefiind concludente pe aspectul pentru care proba fusese administrată.

Recurenta-reclamantă a susţinut, totodată, că este nereală împrejurarea reţinută de către instanţa de apel, în sensul că reclamanta s-ar fi opus la efectuarea expertizei preţuitoare a bunurilor mobile, că, în realitate, s-a opus doar la plata expertizei pentru două considerente: lipsa vădită de valoare economică a bunurilor cu o vechime de 30-50 de ani, respectiv poziţia pârâtei cu privire la bunurile mobile pe care le-a recunoscut astfel cum au fost enumerate de către reclamantă şi chiar a susţinut includerea acestora în masa succesorală şi a fost de acord cu plata expertizei.

Considerând că bunurile nu au valoare economică şi, mai ales, pentru a nu se prelungi fără temei procesul, reclamanta a renunţat gratuit la bunurile mobile în favoarea pârâtei, dar în niciun caz nu a renunţat la cotele-părţi din bunurile imobile cuvenite de drept, a mai susţinut pârâta.

Recurenta a pretins, totodată, că în mod greşit instanţa de apel a respins solicitarea sa de reaudiere a celor doi martori ale căror declaraţii au fost consemnate la fond, solicitare întemeiată pe faptul că declaraţia numitei V.S. nu se regăseşte în dosar, iar martorul nou propus de reclamantă era în măsură să aducă elemente hotărâtoare asupra stabilirii adevărului în cauză.

S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde o contradicţie între motivare şi dispozitiv, în sensul că, deşi se arată că nu poate fi acceptată prezumţia egalităţii valorii celor două legate lăsate fiicelor, cererea în reducţiunea testamentului este respinsă; mai mult, masa succesorală este stabilită ca fiind compusă numai din bunuri imobile, pentru care reclamanta a propus şi achitat cuantumul expertizelor imobiliare.

La termenul din 14 aprilie 2005, recurenta, prin apărător, a precizat verbal şi a consemnat şi în concluziile scrise depuse la dosar, că înţelege să invoce dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la modul greşit de aplicare a normelor din materia testamentară, precum şi a celor procedurale descrise de art. 129 pct. 5 C. proc. civ., privind rolul activ, din moment ce instanţa avea posibilitatea să ordone administrarea probelor necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc; aceasta, cu atât mai mult cu cât pârâta acceptase să plătească expertiza preţuitoare bunuri mobile, iar reclamanta achitase deja contravaloarea altor două expertize tehnice.

Prin concluziile scrise, recurenta a formulat şi alte critici la adresa deciziei de apel, relative la neconcludenţa şi neutilitatea prezumţiilor în materie succesorală, ce nu au fost concepute înăuntrul termenului legal de 15 zile, prevăzut de 301 C. proc. civ., ce curge de la data comunicării hotărârii atacate, motiv pentru care vor fi ignorate în considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate în motivarea căii de atac şi a actelor dosarului, Curtea reţine următoarele.

Recurenta a făcut referire explicită la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca reprezentând temeiul juridic al susţinerilor sale din motivarea căii de atac, din perspectiva cărora acestea vor fi evaluate prin prezentele considerente, însă a formulat şi critici posibil a fi încadrate în cazurile descrise de art. 304 pct. 7 şi 5 C. proc. civ.

1. Astfel, recurenta a sesizat existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul deciziei de apel, în sensul că, deşi se arată că nu poate fi acceptată prezumţia egalităţii valorii celor două legate lăsate fiicelor, cererea în reducţiunea testamentului este respinsă.

Contradicţia pretinsă nu există în realitate, din modul de redactare a argumentării, în contextul căreia se regăseşte enunţul criticat rezultând concluzia confirmării în fapt a prezumţiei judiciare aplicate de prima instanţă, din moment ce tribunalul reţine că instanţa de fond, ca urmare a refuzului reclamantei de a efectua expertiza preţuitoare bunuri mobile, a fost în imposibilitate de a verifica dacă liberalitatea este sau nu excesivă.

împrejurarea că această concluzie este expusă în termeni contrari, în sensul că, în mod corect, prima instanţă s-ar fi „opus la prezumţia ..." reprezintă rezultatul unei erori de dactilografiere - care, de altfel, nu este singulară în cuprinsul hotărârii, după cum a sesizat însăşi recurenta - evidentă, în condiţiile în care atitudinea de „opoziţie" din partea instanţei de judecată nu numai că este impropriu corelată cu un mijloc de probă administrat, dar este şi neadevărată, pentru că niciuna dintre părţi nu a solicitat aplicarea unei atare prezumţii, fiind însuşită din proprie iniţiativă de către instanţă.

Neconcordanţele de natura celei discutate fiind consecinţa unei erori de dactilografiere, nu conduc la prezenţa unor argumente contradictorii în cuprinsul hotărârii şi nici nu echivalează cu nemotivarea deciziei, astfel cum pretinde recurenta, de vreme ce raţiunea pentru care este menţinută hotărârea de fond este clar exprimată.

In consecinţă, nu este întrunit cazul descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile recurentei fiind respinse ca atare.

2. In ceea ce priveşte modul de aplicare a legii din punct de vedere procedural, Curtea apreciază că legalitatea măsurii adoptate de instanţa de fond - confirmată de instanţa de apel - cu privire Ia administrarea probei cu expertiză preţuitoare bunuri mobile poate fi analizată exclusiv din perspectiva rolului activ al instanţei, fapt intenţionat, de altfel, chiar de către recurentă, care a enunţat explicit acest principiu prin concluziile scrise şi a invocat prevederile art. 129 C. proc. civ.

Or, atare critici se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, pe de o parte, fiind vorba despre o normă de procedură (cazul descris la pct. 9 vizând exclusiv normele de drept substanţial), totodată, în virtutea consecinţelor pe care le-ar produce admiterea recursului, anume desfiinţarea ambelor hotărâri pronunţate de instanţele de fond şi continuarea judecăţii de la actul de procedură constatat nul.

Din această perspectivă, se reţine că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în anularea testamentului autentificat sub nr. 888 din 22 septembrie 1999 de defuncta D.I., în ceea ce priveşte legatul bunurilor imobile în favoarea pârâtei, iar în subsidiar, reducţiunea legatului la limita rezervei succesorale.

în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., la termenul din 9 decembrie 2003, instanţa a pus în discuţie necesitatea efectuării în cauză şi a unei expertize preţuitoare bunuri mobile, în considerarea existenţei şi a unor asemenea bunuri în patrimoniul succesoral, pentru care defuncta a dispus mortis causa în favoarea reclamantei.

Constatând refuzul reclamantei, prin apărător, de a achita onorariul pentru proba în discuţie, instanţa a declarat închise dezbaterile şi a pronunţat o hotărâre intermediară, în temeiul art. 673⁵ C. proc. civ., respingând atât cererea în anularea testamentului, cât şi cea în reducţiunea liberalităţii excesive.

Recurenta a criticat atare măsură sub două aspecte, prin ordonarea susţinerilor constatându-se că se pretind, în fapt, următoarele. Expertiza tehnică mobiliară nu era necesară soluţionării cauzei, însă nu în sine, prin prisma obiectului probaţiunii, ci în contextul renunţării reclamantei la bunurile mobile, din cauza văditei lipse de valoare economică a acestora, totodată, al poziţiei pârâtei cu privire la bunurile mobile, pe care le-a recunoscut, astfel cum au fost enumerate de către reclamantă, chiar a susţinut includerea acestora în masa succesorală şi a fost de acord cu plata expertizei; pe de altă parte, dacă a apreciat că expertiza este absolut necesară soluţionării cauzei, instanţa trebuia să ordone efectuarea sa, chiar în pofida opoziţiei părţilor.

Curtea apreciază că instanţa de fond a evaluat corect necesitatea efectuării în cauză a expertizei tehnice relative la bunurile mobile, măsură confirmată de instanţa de apel.

Pretinsa renunţare a reclamantei la bunurile mobile nu avea nicio valoare în stadiul procesual în care a intervenit măsura instanţei supusă controlului judiciar, în condiţiile în care nu poate fi asimilată unei neacceptări a legatului, implicit neacceptării succesiunii, atare act fiind contrazis de pretenţiile reclamantei deduse judecăţii.

Declaraţia părţii poate fi luată în considerare numai în faza partajului propriu-zis, în sensul atribuirii bunurilor către pârâtă, motiv pentru care nu are relevanţă din punctul de vedere al utilităţii administrării probei.

Această din urmă apreciere este determinată exclusiv de necesitatea stabilirii valorii şi a bunurilor mobile, câtă vreme acestea există în masa succesorală, în aplicarea dispoziţiilor art. 849 C. civ., potrivit cărora reducţiunea liberalităţii excesive, adică a celei ce încalcă rezerva cuvenită descendenţilor şi celorlalţi succesori rezervatari, presupune două operaţiuni succesive, corect identificate de instanţa de fond: stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul autorului, la data decesului; scăderea pasivului moştenirii din valoarea bunurilor succesorale existente, pentru a se obţine activul net, rezerva reprezentând o cotă-parte din totalul astfel obţinut.

în aceste condiţii, cât timp bunurile mobile se regăsesc în patrimoniul succesoral la data decesului, este obligatorie evaluarea lor, în caz contrar, fiind imposibilă calcularea cotităţii disponibile (partea care încalcă rezerva) şi reducţiunea legatului excesiv.

Evaluarea este obligatorie, chiar dacă bunurile în discuţie formează obiectul altui legat, pentru care s-a solicitat, la rându-i, reducţiunea, acest legat cu titlu particular fiind plătit (dacă este cazul) ulterior reducţiunii legatului excesiv.

Nu are relevanţă, aşadar, dacă reclamanta intenţionează sau nu să intre în posesia bunurilor ce i-au fost testate, cum de altfel nu are nici opoziţia sa la includerea acestora în masa succesorală, câtă vreme, după cum a arătat însăşi recurenta, instanţa a reţinut, pe baza probelor administrate, existenţa lor în patrimoniul succesoral (constatare ce nu a fost contestată de reclamantă şi nici nu ar fi putut fi cenzurată de această instanţă de control judiciar, reprezentând un aspect de fapt ce excede cazurilor limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ.).

Afirmaţia reclamantei că bunurile mobile nu aveau valoare economică nu putea fi acceptată tale quale, fiind susceptibilă de dovadă tocmai prin mijlocul de probă în discuţie.

Proba în discuţie nu face parte din categoria celor pentru care este necesară intervenţia fermă a instanţei de judecată, chiar dacă părţile se împotrivesc, în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., normă la care a făcut referire recurenta în motivarea căii de atac.

Reducţiunea liberalităţii excesive constituie o modalitate legală de protecţie a moştenitorilor rezervatari, respectiv a anumitor succesori legali care sunt vătămaţi prin întocmirea legatului prin care se dispune şi asupra părţii cuvenite conform devoluţiunii legale. Aceasta nu operează de drept, ci doar la cererea moştenitorului căruia i-a fost încălcată rezerva, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, conform art. 848 C. civ.

Caracterul operaţiunii de beneficiu legal, posibil a fi valorificat doar prin voinţa titularului, căruia îi revine, de altfel, sarcina probei depăşirii rezervei, în temeiul dispoziţiilor art. 1169 C. civ., implică obligativitatea unei atitudini active în plan procesual, în sensul probării pretenţiilor, al urmăririi desfăşurării şi finalizării procesului, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, rolul activ descris de art. 129 alin. (5) vizează intervenţia instanţei de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt şi de drept din speţă, atunci când este învestită cu situaţie de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părţilor sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

Or, depăşirea rezervei reprezintă un fapt a cărui clarificare presupune doar calcule aritmetice, pe baza valorilor bunurilor succesorale stabilite de expert ori necontestate de părţi.

Intervenţia instanţei în atare împrejurări ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea unui act procedural - propunerea unei dovezi atunci când complexitatea cauzei nu o impune, aşadar, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revine sarcina probării pretenţiilor, cu consecinţa ruperii echilibrului procesual, printr-o atitudine părtinitoare a instanţei, de natură a defavoriza şi prejudicia cealaltă parte în proces.

în speţă, instanţa de fond şi-a îndeplinit aceste îndatoriri, de vreme ce a respectat normele privind sarcina probei în cauză şi nu a permis concursul său în vătămarea intereselor celeilalte părţi în proces (care ar fi urmat să suporte reducţiunea legatului celor trei bunuri imobile).

Pentru această raţiune, ţinând de asigurarea egalităţii părţilor, instanţa de fond a procedat corect nedispunând administrarea expertizei prin plata onorariului de către pârâtă, chiar dacă din cuprinsul încheierii de şedinţă de la 9 decembrie 2003 reiese că aceasta, după un refuz iniţial, a acceptat această plată.

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond şi-a exercitat corespunzător rolul activ în raport cu măsura contestată de recurentă, nefiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Curtea a înlăturat susţinerile recurentei relative la măsura instanţei de apel de respingere a solicitării sale de administrare a probei testimoniale în sprijinul pretenţiilor privind anularea testamentului, întrucât măsura excede controlului judiciar al instanţei de recurs: aceasta reflectă aptitudinea instanţei de apreciere a pertinenţei, con-cludenţei şi utilităţii unui mijloc de probă propus spre administrare, ce nu poate fi verificată din perspectiva respectării dispoziţiilor procedurale în materia probaţiunii.

Ca atare, critica concepută cu acest obiect nu este susceptibilă de evaluare din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 9, cu atât mai puţin a celorlalte cazuri, drept pentru care Curtea a respins recursul, ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 274 C. proc. civ., a obligat recurenta la 13.500.000 lei, cheltuieli de judecată.

← Invocarea caducităţii unui testament. Reducţiunea...		Dispoziţie testamentară. Reducţiunea liberalităţii.... →

Imposibilitatea stabilirii rezervei în lipsa administrării expertizei preţuitoare. Rolul activ al instanţei

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Imposibilitatea stabilirii rezervei în lipsa administrării expertizei preţuitoare. Rolul activ al instanţei