înstrăinarea întregului bun de către un coproprietar. Efecte Juridice. Cerere de anulare a tranzacţiei consfinţite prin hotărâre de expedient. Raportul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală
| Comentarii |
|
1. în cazul înstrăinării de către un coindivizar a întregului bun indiviz, în materialitatea iui, soarta contractului de vânzare-cum-părare depinde de soarta partajului, în sensul că, dacă bunul este atribuit în lotul vânzătorului, contractul se consolidează cu efect retroactiv, iar dacă bunul este atribuit în lotul celuilalt copărtaş, contractul este supus anulării pentru vânzarea lucrului altuia, astfel încât, chiar dacă titlul de proprietate al apelantului asupra imobilului nu ar fi fost anulat în procesul penal, tranzacţia încheiată de intimaţi pentru soluţionarea partajului succesoral nu poate fi considerată ca fiind fondată pe o cauză ilicită, aceasta constituind o modalitate legală de stingere a litigiului, conform art. 1704 C. civ.
2. Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
în ipoteza în care o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii sau o neexecutare culpabilă a unui contract constituie, în acelaşi timp, şi infracţiune, răspunderile îşi vor păstra autonomia, în sensul că răspunderii civile i se vor aplica regulile prevăzute de legislaţia civilă, iar răspunderii penale îi vor fi aplicabile principiile prevăzute de legislaţia penală.
în acelaşi sens, în jurisprudenţă, s-a tins spre generalizarea principului conform căruia, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se opteze între acţiunea în răspundere contractuală şi acţiunea în răspundere delictuală, prima având prioritate.
De la principiul neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni -delictuală sau contractuală - cea mai importantă excepţie admisă este în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune. în acest caz, cel păgubit are de ales între a pretinde despăgubirile pe calea unei acţiuni civile delictuale sau pe calea unei acţiuni civile în răspundere contractuală. Dacă, însă, acesta a înţeles să alăture acţiunea sa civilă acţiunii penale [art. 14 alin. (2) C. proc. pen.], principiul este că se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale, şi nu cele ale răspunderii contractuale.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 109 din 23 ianuarie 2007,
în Partajul judiciar, p. 445
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 11163/2004, reclamantul G.B.C. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii I.M. şi C.C., să se dispună constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei încheiate între pârâţi la data de 12 februarie 2002, act juridic consfinţit prin hotărârea de expedient - sentinţa civilă nr. 719 din 12 februarie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 6699 din 19 noiembrie 2004, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei procesuale active a reclamantului G.B.C. şi acţiunea formulată de acest reclamant şi, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 15 octombrie 1998, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4583, autentificat la BNP D.S., prin care pârâtul C.C. a vândut reclamantului G.B.C. apartamentul nr. 43 situat în Bucureşti, str. B., sector 5, menţionându-se, în contract, că pârâtul a dobândit locuinţa prin moştenire de la defuncta sa soţie, C.E., în baza certificatului de moştenitor nr. 145 din 30 septembrie 1998.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 9191 din 27 noiembrie 1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta I.M. (pârâtă în cauza de faţă), în contradictoriu cu pârâtul C.C., constatându-se că aceasta este moştenitoarea legală a defunctei C.E., decedată la data de 19 august 1998, în calitate de descendentă, alături de pârâtul C.C., în calitate de soţ supravieţuitor, şi s-a dispus anularea certificatului nr. 145/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 719 din 12 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, având ca obiect partajul succesoral de pe urma defunctei C.E., s-a luat act de tranzacţia intervenită între pârâţii I.M. şi C.C. la data de 12 februarie 2002, prin care s-a stins litigiul dintre părţi şi s-a stabilit că pârâta I.M. primeşte, în deplină proprietate, apartamentul care îi fusese vândut reclamantului G.B.C., urmând ca aceasta să achite o sultă către pârâtul C.C.
A mai reţinut instanţa de fond că, prin sentinţa penală nr. 2777/2002, pronunţată de Judecătoria Scctorul ui 5 Bucureşti, în dosarul nr. 1727/2002, s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. pentru infracţiunile de înşelăciune şi fals în declaraţii, s-a dispus obligarea pârâtului, în solidar, alături de celălalt inculpat A.V., la plata sumei de 100.000.000 lei către partea civilă, reclamantul din prezenta cauză, iar, în baza art. 14 alin. (3) şi art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4583/1998; în raport de actele dosarului, instanţa de fond reţinând că reclamantul nu a făcut dovada punerii în executare silită a dispozitivului sentinţei penale nr. 2777/2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, şi că nu justifică un interes legitim pentru anularea tranzacţiei intervenite între pârâţi şi consfinţite prin hotărârea de expedient, sentinţa civilă nr. 719/2002, reclamantul nefăcând dovada nici a cauzei ilicite a acestei hotărâri de expedient.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii sale, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 371/2005.
Prin rezoluţia din data de 21 iulie 2005, curtea a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la Tribunalul Bucureşti, spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. 3145/2005.
Prin decizia civilă nr. 969/A din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant G.B.C., obligându-1 pe acesta la plata către intimata-pârâtă I.M. a sumei de 8.000.000 lei (800 RON), reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că niciuna din cauzele de nulitate absolută invocate de apelantul-recla-mant, respectiv nevalabilitatea obiectului juridic al tranzacţiei şi cauza ilicită a acesteia, nu subzistă, întrucât anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4583 din 15 octombrie 1998 de BNP D.S. producc efecte ex tune (pentru trecut), contractul fiind desfiinţat cu efect retroactiv, astfel că, la data încheierii tranzacţiei de către intimaţi, 12 februarie 2002, imobilul se afla în patrimoniul acestora şi ei puteau dispune de el, conform art. 1706 C. civ., obiectul juridic al tranzacţiei fiind, prin urmare, valabil.
In acelaşi sens, a mai reţinut instanţa de apel că, în cazul înstrăinării de către un coindivizar a întregului bun, în materialitatea lui, soarta contractului de vânzare-cumpărare depinde de soarta partajului, în sensul că, dacă bunul este atribuit în lotul vânzătorului, contractul se consolidează cu efect retroactiv, iar dacă bunul este atribuit în lotul celuilalt copărtaş, contractul este supus anulării pentru vânzarea lucrului altuia, astfel încât, chiar dacă titlul de proprietate al apelantului asupra imobilului nu ar fi fost anulat în proccsul penal, tranzacţia încheiată de intimaţi pentru soluţionarea partajului succesoral nu poate fi considerată ca fiind fondată pe o cauză ilicită, tranzacţia constituind o modalitate legală de stingere a litigiului, conform art. 1704 C. civ.
împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata I.M., solicitând modificarea, în parte, a deciziei civile şi obligarea apelantului-recla-mant la plata cheltuielilor de judecată.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar, la momentul soluţionării cauzei, cele două chitanţe reprezentând onorariu de avocat, însumând 18.000.000 lei (ROL), însă, instanţa de apel nu 1-a obligat pe apelantul-reclamant decât la plata sumei de 8.000.000 lei, omiţând să ia în considerare şi cea de-a doua chitanţă în cuantum de 10.000.000 lei, astfel încât decizia civilă este nelegală şi netemeinică sub acest aspect.
în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 274 C. proc. civ.
în dovedirea cererii de recurs, recurenta a solicitat proba cu înscrisuri.
împotriva deciziei pronunţate de tribunal a formulat recurs şi apelantul-reclamant G.B.C., solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, şi constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei încheiate la data de 12 februarie 2002, consfinţită prin hotărârea de expedient, sentinţa civilă nr. 719 din 12 februarie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont că tranzacţia survenită ca urmare a partajului succesoral, ulterior momentului vânzării bunului, a fost făcută tocmai în scopul fraudării cumpărătorului, întrucât, la momentul realizării acesteia, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti se afla cauza penală ce forma obiectul dosarului nr. 1727/2002, iar o dovadă în plus a înţelegerii frauduloase a părţilor este şi faptul că, la momentul actual, pârâtul-intimat C.C. are domiciliul în apartamentul în litigiu.
Recurentul a mai arătat că tribunalul a făcut în mod greşit interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., învederând că instanţa de apel ignoră un element esenţial, şi anume faptul că partajul a fost realizat prin tranzacţie tocmai pentru ca vânzarea-cumpărarea să rămână fără efecte, iar recurentul cumpărător să piardă proprietatea asupra imobilului în cauză, iar intimatului vânzător C.C. să i se creeze o stare de insolvabilitate, în sensul că acesta să nu mai fie în măsură să-i înapoieze preţul primit pe apartament, în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dovedirea cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanţei proba cu înscrisuri.
Recurenta-pârâtă I.M. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-reclamant G.B.C., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, motivând că, după anularea certificatului de moştenitor, în calitate de fiică a defunctei sale mame, i-a revenit cota de 3/4 din apartamentul în litigiu şi, având în vedere această cotă majoră, a încheiat o tranzacţie cu tatăl său, intimatul C.C., apartamentul fiindu-i atribuit în exclusivitate, în schimbul unei sulte pe care a achitat-o în întregime, iar recurentul-reclamant şi-a recuperat cea mai mare parte a creanţei pe care acesta o avea împotriva intimatului vânzător C.C., prin executarea silită asupra unei garsoniere aparţinând intimatului şi prin instituirea unei popriri asupra pensiei debitorului, astfel încât nu există niciun motiv pentru anularea sau constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei încheiate la data de 12 februarie 2002.
La data de 24 octombrie 2006, numita T.I. a depus la dosar contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 15 iulie 2006 între recurentul-reclamant G.B.C., în calitate de cedent, şi T.I., în calitate de cesionară, obiectul contractului formându-1 cesionarea creanţei în sumă de 72.000.000 lei (ROL), deţinută de cedentul G.B.C., creanţă reactualizată cu indicele de inflaţie pe perioada octombrie 2003 - martie 2005, stabilită prin decizia penală nr. 93R din 26 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a I-a penală, şi cesionarea drepturilor litigioase, în care este inclus şi recursul formulat de reclamantul-reclamant G.B.C. împotriva deciziei civile nr. 969A din 22 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
La termenul din 16 ianuarie 2007, curtea a încuviinţat introducerea în cauză a mandatarei T.I., în calitate de recurentă-reclamantă, calitate dobândită prin transmisiune convenţională a calităţii procesuale intervenită ca o consecinţă a încheierii contractului de cesiune menţionat.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant G.B.C. şi recurenta-pârâtă I.M., Curtea reţine următoarele:
Sub aspectul recursului declarat de recurentul-reclamant G.B.C. şi continuat de succesoarea sa în drepturi, T.I., Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
în conformitate cu art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
în ipoteza în care o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii sau o neexecutare culpabilă a unui contract constituie, în acelaşi timp, şi infracţiune, răspunderile îşi vor păstra autonomia, în sensul că răspunderii civile i se vor aplica regulile prevăzute de legislaţia civilă, iar răspunderii penale îi vor fi aplicabile principiile prevăzute de legislaţia penală.
în acelaşi sens, în jurisprudenţă, s-a tins spre generalizarea principului conform căruia, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se opteze între acţiunea în răspundere contractuală şi acţiunea în răspundere delictuală.
De la principiul neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni — delictuală sau contractuală - cea mai importantă excepţie admisă este aceea că opţiunea este permisă, în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune, prevăzută în legea penală.
în acest caz, cel păgubit are de ales între a pretinde despăgubirile pe calea unei acţiuni civile delictuale sau pe calea unei acţiuni civile în răspundere contractuală. Dacă, însă, acesta a înţeles să alăture acţiunea sa civilă acţiunii penale [art. 14 alin. (2) C. proc. pen.], principiul este că se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale, şi nu cele ale răspunderii contractuale.
Pentru speţa dedusă judecăţii, aceste consideraţii sunt importante din perspectiva faptului că recurentul G.B.C. a înţeles să se constituie parte civilă în dosarul penal nr. 1727/2002 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, fiind despăgubit cu suma de 100 milioane lei, ca urmare a admiterii acţiunii civile împotriva inculpaţilor C.C. şi A.V., conform art. 346 coroborat cu art. 14 C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
La stabilirea acestui cuantum, instanţa a avut în vedere preţul vânzării din cele două contracte, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4583 din 15 octombrie 1998 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4036 din 14 octombrie 1998.
Or, recurentul, optând pentru alăturarea acţiunii civile celei penale, nu mai poate exercita şi o acţiune în nulitatea unei tranzacţii de partajare a imobilului, ce a lăcut obiectul contractului de vânzare-cumpăra-re autentificat sub nr. 4583/1998 la BNP D.S., contract ce a fost anulat conform sentinţei penale nr. 2777 din 12 noiembrie 2002, pronunţată în dosarul penal nr. 1727/2002 de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, întrucât acestei ipoteze i se aplică principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Astfel, de îndată ce instanţa penală, sesizată cu o acţiune civilă, alăturată celei penale, a pronunţat o hotărâre, rămasă definitivă, această hotărâre are, în raporturile dintre părţi, autoritate de lucru judecat, astfel încât dispoziţiile sentinţei penale nr. 2777 din 12 noiembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, prin care inculpatul C.C. a fost obligat la 100 milioane lei, despăgubiri civile în favoarea recurentului G.B., poate fi pusă în executare, iar recurentul nu va fi în niciun fel păgubit.
Dintr-o altă perspectivă, Curtea apreciază că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, în cazul înstrăinării de către un coindivizar a întregului bun, în materialitatea lui, soarta contractului de vânzare-cumpărare depinde de soarta partajului, care echivalează, în opinia Curţii, cu o condiţie rezolutorie, ca modalitate a actului juridic, de care depinde desfiinţarea actului juridic.
Or, în cauză, la momentul realizării partajului prin tranzacţie şi pronunţarea unei hotărâri de expedient prin care imobilul în litigiu a fost atribuit intimatei I.M., în calitate de succesoare legală a numitei C.E., respectiv la data de 12 februarie 2002, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4583 din 15 octombrie 1998 de BNP D.S. fusese anulat în cadrul procesului penal, cu efect retroactiv (ex tune), imobilul fiind readus în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei C.E. şi putând face obiectul tranzacţiei, realizându-se, însă, şi evenimentul viitor şi nesigur de care depindea desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, dacă acesta nu ar fi fost anulat prin altă procedură, care ar fi avut un efect juridic similar.
Prin prisma acestor argumente, Curtea apreciază că motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, că acesta nu avea un drept de opţiune între cele două căi legale, exercitate deopotrivă, fiindu-i admisă acţiunea civilă alăturată celei penale, Curtea neputând decela nicio cauză de nulitate care să afecteze tranzacţia încheiată de C.C. şi I.M. la data de 12 februarie 2002, ca urmare a recunoaşterii calităţii sale de succesor legal, într-o cotă majoră de 3/4, conform sentinţei civile nr. 9131 din 27 noiembrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, tranzacţie consfinţită prin sentinţa civilă nr. 719 din 12 februarie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Sub aspectul recursului declarat de recurenta-pârâtă I.M., Curtea apreciază că acesta este fondat, întrucât, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului nr. 3145/2005 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rezultă că intimata I.M. a depus la dosar chitanţa nr. 33 din 21 aprilie 2005, reprezentând dovada plăţii onorariului avocaţial în cuantum de 8.000.000 lei şi chitanţa din 10 martie 2005, reprezentând dovada plăţii onorariului avocaţial în cuantum de 10.000.000 lei, solicitând instanţei de apel, prin întâmpinarea depusă la dosar, obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel dispunând obligarea acestuia numai la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă I.M., în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Cum recurenta-intimată a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.000.000 lei (ROL), iar instanţa de apel a respins apelul exercitat de apelantul-reclamant G.B.C., ca nefondat şi a constatat culpa procesuală a acestuia, aplicând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fără a face nicio referire la eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanţei să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi fără a motiva reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat apelantul-reclamant, deşi textul menţionat impune această condiţie, curtea apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile legale ale art. 274 alin. (1) C. proc. civ., determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant G.B.C. şi continuat de succesoarea sa în drepturi, T.I.; a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă I.M., a modificat, în parte, decizia civilă nr. 969/A/22 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în sensul că a obligat ape-lantul-reclamant la plata sumei de 1.800 lei, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă I.M., reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse la dosarul nr. 3145/2005, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
| ← Vânzarea întregului bun indiviz de către coproprietar. Cauză... | Lipsa discernământului. Calitate procesuală activă.... → |
|---|
