Interpretarea contractului. Obligaţia principală a dobânditorului. Plata preţului
| Comentarii |
|
Interpretarea contractului reprezintă acea operaţiune juridică, necesară când voinţa părţilor nu este clar exprimată, care presupune determinarea şi calificarea conţinutului actului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute în temeiul său. Interpretarea se impune doar în situaţia în care există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet
în speţă, părţile au calificat actul juridic prin înscrisul constatator al convenţiei, folosind termeni expliciţi, care nu reclamă interpretare, din care reiese intenţia comună de a încheia un contract translativ de proprietate în schimbul unui preţ şi al întreţinerii înstrăinătorilor, obligaţia principală a dobânditorului fiind aceea de a plăti preţul, iar convenţia având natura unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel încât raportul juridic este supus regulilor privitoare la vânzare-cumpărare.
C.S.J., s. civ. şi de proprietate intelectuala, dec. nr. 1753 din 6 mai 2003,
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 şi O.U.G. nr. 59/2001, recurs în anularea deciziei civile nr. 1055 din 11 mai 2001.
în motivarea recursului în anulare, s-a arătat că hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că aceasta este vădit netemeinică.
S-a menţionat că instanţa de recurs a reţinut greşit că reprezintă contract de întreţinere acea convenţie încheiată de părţi la data de 13 iunie 1997, deşi aceasta are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare.
S-a precizat că pârâţii cumpărători nu şi-au respectat obligaţia de a plăti preţul stabilit în contract, ceea ce constituie cauză de rezoluţiune, potrivit art. 1020-1021 C. civ.
Recursul în anulare este fondat.
B.L. a chemat în judecată pe pârâţii B.T. şi B.N., solicitând rezilierea convenţiei încheiate prin actul sub semnătură privată, întocmit la 13 iunie 1997, obligarea pârâţilor să-i recunoască dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 52 ari şi obligarea lor la plata sumei de 600;000 lei, reprezentând folosul nerealizat în anul 1997.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 13 iunie 1997, împreună cu defunctul său soţ B.F., a încheiat cu pârâţii o convenţie prin care aceştia s-au obligat să le plătească suma de 10 milioane lei şi să le presteze întreţinere în schimbul suprafeţei de 52 ari, teren intravilan, obligaţii pe care aceştia nu şi le-au îndeplinit.
Reclamanta B.L. a decedat la data de 17 mai 1998, iar poziţia sa procesuală a fost preluată de fiica moştenitoare LI.
Prin sentinţa civilă nr. 422 din 17 februarie 2000, pronunţată de Judecătoria Năsăud, în urma rejudecării după casare, acţiunea a fost respinsă. Instanţa de fond a calificat convenţia părţilor ca fiind o promisiune sinalagmatică de înstrăinare în schimbul căreia pârâţii s-au obligat să-i întreţină pe B.F. şi B.L.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că preţul de 10 milioane lei, prevăzut în înscris, a fost simulat, el reprezentând de fapt contravaloarea prestaţiilor pe care pârâţii le efectuează anterior încheierii convenţiei. Neexecutarea obligaţiei de întreţinere nu este imputabilă acestora, întrucât B.F. a decedat la data de 25 iunie 1997, la 12 zile după încheierea contractului. Instanţa a concluzionat că reclamanta nu poate cere rezoluţiunea contractului în temeiul art. 1020 şi art. 1021 C. civ., nefiind îndeplinită condiţia culpei debitorului în neexecutarea prestaţiei la care s-a obligat.
Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin decizia civilă nr. 794 din 12 octombrie 2000, a admis apelul declarat de reclamanta I.I., a schimbat în totalitate sentinţa atacată, iar pe fond, a admis acţiunea, în sensul că a dispus rezoluţiunea convenţiei de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere pentru neplata preţului. A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâţilor de a preda reclamantei terenul în litigiu şi de a se abţine de la orice acte de tulburare a posesiei, respingând, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la despăgubiri.
Instanţa de apel a reţinut că, la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, preţul de 10 milioane lei s-a stabilit prin acordul părţilor contractante, iar pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată, astfel încât B.L. era îndreptăţită să solicite rezoluţiunea convenţiei sub semnătură privată, potrivit art. 1365 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 1055 din 11 mai 2001, Curtea de Apel Cluj a admis recursul pârâţilor B.T. şi B.N. şi a modificat decizia pronunţată de
Tribunalul Bistriţa, în sensul că a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 422 din 17 februarie 2000 a Judecătoriei Năsăud.
Instanţa de recurs a reţinut că actul încheiat la data de 13 iunie 1997 are natura juridică a unui contract de întreţinere, iar din probele administrate rezultă că, după decesul lui B.F., B.L. a refuzat primirea prestaţiilor de întreţinere ale pârâţilor, o asemenea atitudine neputând justifica acţiunea în rezilierea contractului.
Hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, totodată, este vădit netemeinică.
Instanţa de recurs a calificat actul ca fiind un contract de întreţinere, cu aplicarea greşită a regulilor privind stabilirea voinţei reale a părţilor.
Interpretarea contractului presupune determinarea şi calificarea conţinutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute în temeiul său.
Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, nu se pune problema interpretării. Interpretarea este necesară doar în situaţia în care există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii şi când contractul este incomplet.
în speţă, părţile au calificat actul juridic prin înscrisul constatat al convenţiei, folosind termeni expliciţi, care nu reclamă interpretare. Astfel, în înscris se stipulează că „prin prezenta convenţie am vândut terenul în suprafaţă de 52 ari, cu suma de 10 milioane lei şi întreţinere". De asemenea, denumirea părţilor semnatare este proprie unei convenţii de vânzare-cumpărare: „vânzători", „cumpărători".
Cumpărătorii şi-au asumat obligaţia de a plăti suma de 10 milioane lei în schimbul imobilului, ceea ce reprezintă de fapt preţul lucrului vândut, ca element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare.
Suma de 10 milioane lei, stabilită ca preţ de vânzare, reprezintă la nivelul anului 1997 o valoare semnificativă pentru cumpărarea unui teren de 52 ari şi preponderentă în raport cu obligaţia de întreţinere, care, aşa cum pârâţii au recunoscut, s-a limitat la anumite munci în gospodărie.
Rezultă că intenţia comună a părţilor a fost aceea de a încheia un act translativ de proprietate în schimbul unui preţ şi al întreţinerii înstrăi-nătorilor, obligaţia principală a dobânditorului fiind aceea de a plăti preţul, iar convenţia are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel încât raportul juridic este supus regulilor privitoare la vânzare-cumpărare.
Obligaţia principală a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul, cum a fost stabilit în contract, potrivit art. 1361 C. civ.
Pârâţii nu au contestat că au preluat imobilul în posesie şi că nu au achitat preţul de 10 milioane lei, însă au apreciat că şi-au îndeplinit obligaţia asumată prin munca prestată în gospodăria reclamantei, anterior încheierii convenţiei.
Or, în contract s-a prevăzut plata preţului în bani, iar debitorii nu se pot considera liberaţi de obligaţii prin efectuarea unor prestaţii în contul preţului, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1100 C. civ., creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
întrucât obligaţia de întreţinere, comunicată prin aceeaşi convenţie, are caracter accesoriu faţă de obligaţia de plată a preţului, iar pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia principală, este irelevant dacă şi-au îndeplinit sau nu obligaţia accesorie de întreţinere.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia Curţii de Apel şi a respins recursul declarat împotriva deciziei Tribunalului.
Notă: Pentru aplicarea regulilor de la renta viageră, a se vedea Noul Cod Civil, art. 2243-2247, 2249, art. 2251 alin. (1) şi art. 2252, pentru întinderea obligaţiei de întreţinere, a se vedea noul Cod civil, art. 2257; a se vedea şi notele nr. 3-6 de la speţa nr. 1.
| ← Calificarea convenţiei. Distincţia faţă de contractul de... | Lipsa riscului. Consecinţe asupra cauzei actului juridic → |
|---|
