Mandat special cu element de extraneitate. Condiţii. Depăşirea limitelor mandatului. Consecinţe. Legea aplicabilă în ceea ce priveşte interpretarea şi efectele contractului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

1. Pentru ca un mandat să fie socotit „special" în sensul prevederilor art 1535 C. civ., este suficientă determinarea operaţiunilor juridice vizate de împuternicire, prin simpla referire la natura acestora, şi nu în mod necesar prin clauze detaliate privind modul de îndeplinire a mandatului. Mandatul este „general" când

împuternicitul are sarcina de a se ocupa de toate treburile mandantului.

2. Depăşirea limitelor mandatului nu reprezintă, în sine, un temei pentru anularea ori constatarea nulităţii actului juridic încheiat de mandatar cu un terţ în aceste condiţii, sancţiunea nefiind desfiinţarea actului, ci inopozabilitatea acestuia faţă de mandant, cu consecinţa preconizată de art 1546 alin. (2) C. civ., aceea a absenţei vreunei obligaţii asumate în temeiul actului la care nu a consimţit.

Cu toate acestea, nu s-ar putea aprecia că proprietarul nu are la îndemână o acţiune în constatarea nulităţii actului, reţinându-se că, în speţă, desfiinţarea contractului de cesiune a fost solicitată în considerarea fraudării drepturilor titularului dreptului real. Acest motiv corespunde cauzei ilicite, ipoteză în care înstrăinarea a avut loc în cunoştinţă de cauză, după cum susţine în cerere reclamantul, în virtutea regulii fraus omnia corrumpit. Este de observat, însă, că atare ipoteză operează în cadrul vânzării lucrului altuia, ceea ce înseamnă că mandatarul, care a acţionat cu depăşirea limitelor mandatului, este socotit că a contractat în nume propriu, înstrăinând dreptul aparţinând altei persoane, adevăratul titular fiind terţ faţă de contract şi având posibilitatea de a solicita constatarea nulităţii pentru cauză ilicită.

3. Condiţiile de fond, precum şi efectele contractului se supun, în principiu, legii alese de părţi, conform dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sau, în lipsa acesteia, cum este cazul în speţă, legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse Această lege este definită de art. 77, în sensul legii statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar. Articolul 78 enumeră exemplificativ situaţii posibile în care se regăseşte „prestaţia caracteristică", la lit. c) menţionându-se şi prestaţia îndeplinită de mandatar.

Drept urmare, se apreciază că, pentru determinarea obiectului şi a întinderii mandatului urmează a se face aplicarea legii române, în raport de domiciliul mandatarului, situat în România.

4. Este importantă distincţia între aspectele de fapt şi cele de drept privind interpretarea contractului, din perspectiva legii aplicabile acestei operaţiuni, când raportul juridic este născut din contractul ce conţine un element de extraneitate. Astfel, determinarea obligaţiilor părţilor, ca problemă de drept, este supusă legii contractului, însă interpretarea noţiunilor şi termenilor folosiţi în act se realizează după legea ţării în a cărei limbă s-a încheiat actul, fiind o chestiune de fapt.

Această ultimă interpretare vizează atât termenii juridici, cât şi cei din vocabularul uzual, operaţiunea de interpretare depinzând de aspecte procedurale precum propunerea şi aprecierea probelor. Dacă dificultatea de interpretare derivă din traducere, pentru transpunerea cuvintelor dintr-o limbă străină în limba română şi identificarea unor echivalenţe adecvate, în privinţa ambelor categorii de cuvinte este necesară consultarea unui dicţionar explicativ sau, după caz, apelarea la sprijinul unor lingvişti.

C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi de proprietate intelectuala, decizia nr. 223/A din 2 noiembrie 2006¹, in C.P.J. civ. 2006, p. 146

Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul H.H., în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL şi cu O.S.I.M.

în considerentele sentinţei, s-a reţinut că reclamantul, în calitate de titular al drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii, a împuternicit la data de 26 iunie 2003 pe numitul I.M.D., printr-un mandat redactat şi semnat în limba engleză, să semneze actele şi documentele administrative pentru vânzarea mărcii şi pentru prelungirea certificatului de înregistrare a mărcii - pentru o perioadă de 10 ani, conferind expres mandatarului puteri depline pentru a reprezenta, decide şi semna în numele mandantului, la notarul public în România, Ia O.S.I.M., Ia Camera de Comerţ a României şi la orice altă autoritate la care este necesar.

Examinând comparativ traducerile autorizate ale mandatului depuse de ambele părţi, precum şi extrasul terminologic din dicţionare de limbă engleză depuse de ambele părţi, dar şi interpretările expresiilor de limbă engleză depuse de pârât, constatând echivocul răspunsului comunicat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Tribunalul a reţinut, în interpretarea literală, că obiectul mandatului în discuţie 1-a reprezentat dreptul de dispoziţie asupra mărcii, în numele mandantului, prin semnarea actelor şi documentelor administrative pentru vânzare, inclusiv la notarul public.

Nu poate fi reţinută susţinerea privind limitarea împuternicirii la acte de administrare, deoarece în conţinutul mandatului nu se regăseşte termenul corespunzător în limba engleză „administration" (administrare), ci este folosit cuvântul „administrative" (administrativ), cu referire la acte şi documente pentru vânzare, respectiv pentru prelungirea certificatului de înregistrare a mărcii, a cărei protecţie expirase la data de 9 iunie 2003.

Tribunalul a reţinut şi faptul că răspunsurile reclamantului la interogatoriu sunt echivoce şi neconvingătoare în privinţa enunţării actelor şi documentelor de administrare, stabilite prin împuternicire şi care să fie semnate de mandatar, potrivit scopului enunţat de mandantul reclamant, de pregătire a încheierii unui act de cesiune de către însuşi titularul, în formă autentică, cu atât mai mult cu cât art. 40 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 nu prevede obligativitatea formei autentice a contractului de cesiune marcă, fiind suficientă încheierea în formă scrisă.

In plus, certificatul de reînnoire a protecţiei mărcii a fost obţinut de către reclamant printr-un alt mandatar, R., anterior întocmirii mandatului în discuţie în speţă, astfel că rămâne fără justificare susţinerea privind împuternicirea mandatarului pentru acest act de administrare, a apreciat Tribunalul.

S-a constatat, totodată, că mandatul acordat de reclamant este unul special, în sensul art. 1536 C. civ., nefiind conceput în termeni generali, ci precizând natura operaţiei juridice - vânzare - şi obiectul ei - marca, elemente suficiente pentru considerarea ca special a mandatului privind actele de dispoziţie.

Tribunalul a conchis în sensul că actul de cesiune nr. 2341 din 10 noiembrie 2003, a cărui anulare se solicită, nu a fost încheiat cu depăşirea limitelor împuternicirii, ci cu respectarea dispoziţiilor art. 39 şi art. 40 din Legea nr. 84/1998, producându-şi efectele specifice unui contract de cesiune marcă, respectiv transferul dreptului de proprietate intelectuală de la cedent (reclamantul mandatar) la cesionar (pârâtul).

S-a apreciat că susţinerea reclamantului din cadrul dezbaterilor asupra fondului cauzei, de neachitare de către pârâtă a preţului cesiunii, este nerelevantă, în raport de motivele invocate pentru anularea contractului de cesiune, depăşind limitele învestirii iniţiale a instanţei.

împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel reclamantul, criti-când-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel, s-a susţinut, în ceea ce priveşte forţa juridică a mandatului, că instanţa de fond a conchis în mod greşit, pe baza interpretării literale, că mandatul acordat de reclamant numitului

I.M.D. a vizat acte de dispoziţie. în realitate, pe baza acestui tip de interpretare, nu se poate ajunge la o altă concluzie decât aceea a împuternicii în vederea unor acte de administrare, şi nu de dispoziţie, a susţinut apelantul, care a formulat un raţionament logic pornind de la premisa că mandatul a fost redactat şi semnat în limba engleză în Anglia, cu consecinţa că sensul literal al mandatului trebuie să ţină cont de înţelesul specific al termenilor în engleză.

Exprimarea „all administrative acts and documents" din cuprinsul mandatului arată că atât actele, cât şi documentele pe care urma a le semna împuternicitul au caracter administrativ, de administrare.

în cazul în care s-ar fi dorit însăşi cesiunea mărcii, dată fiind importanţa unei asemenea operaţiuni, s-ar fi prevăzut în mod clar limitele mandatului, în ceea ce priveşte preţul, obligaţia de confidenţialitate, daune pentru încălcarea flagrantă a mandatului, condiţii rezolutorii sau suspensive).

în ceea ce priveşte interpretarea legală a actului de mandat, apelantul a susţinut că, în raport de prevederile art. 1536 alin. (2) C. civ., dacă mandatul a fost dat fără a se indica exact şi expres „acte de dispoziţie", puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, fapt explicabil prin grija legiuitorului faţă de interesele mandantului, care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a procurii.

Apelantul a criticat aprecierile instanţei de fond legate de răspunsul reclamantului la interogatoriu, care este unul fără echivoc, totodată, de reînnoirea certificatului de protecţie a mărcii, susţinând că atât procura în baza căreia a operat reînnoirea, cât şi noua procură, ambele date de reclamant, au fost concepute în termeni generali.

S-a mai susţinut că, în măsura în care rămâne un dubiu cu privire la clauzele contractuale, acestea se interpretează în folosul celui care s-a obligat, potrivit art. 983 C. civ., principiu ignorat de instanţă. în acest context, a criticat aprecierea Tribunalului în sensul că răspunsul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine ar fi echivoc, în realitate, acesta arăta fără dubiu că mandatul nu putea avea ca obiect încheierea unor acte de dispoziţie. Chiar dacă s-ar considera că răspunsul este echivoc, s-ar fi impus aplicarea principiului de interpretare in dubio pro reo, enunţat anterior, a conchis apelantul pe aspectul forţei juridice a mandatului.

în ceea ce priveşte efectele juridice ale actului de cesiune, apelantul a susţinut că raporturile dintre părţi sunt guvernate de prevederile Codului civil referitoare la actele juridice încheiate de mandatar cu depăşirea limitelor mandatului primit. Astfel, potrivit art. 1546 alin. (2), mandantul nu este obligat pentru ceea ce s-a contractat de mandatar în aceste condiţii, în absenţa ratificării exprese sau tacite a cesiunii de către mandant.

In privinţa efectelor între mandatar şi cesionar, sunt incidente dispoziţiile art. 1545 C. civ., în aplicarea cărora, dacă terţul a avut cunoştinţă de limitele în care a acţionat mandatarul şi a contractat în aceste condiţii, se presupune că au luat asupra lor riscurile contractului astfel încheiat.

în ceea ce priveşte achitarea preţului cesiunii, apelantul a subliniat că pârâta cesionară nu a prezentat dovezi din care să rezulte existenţa unor obligaţii corelative de plată a acestuia şi de achitare efectivă a preţului. Invocarea acestei neconcordanţe evidente în ceea ce priveşte executarea contractului de cesiune de către cele două părţi este un puternic indiciu al relei-credinţe a acestora. Preţul a fost fictiv trecut în contract pentru a da o aparenţă de legalitate cesiunii, pe care însuşi mandantul o contestă.

O dovadă a faptului că cesiunea este frauduloasă şi realizată cu încălcarea limitelor mandatului este şi aceea că preţul cesiunii urma a fi plătit direct mandatarului, într-un cont al acestuia din România, aşa cum rezultă din art. 2 al contractului de cesiune, condiţii în care mandatarul şi-a arogat nejustificat dreptul de a încasa banii din cesiune, s-a mai arătat în motivarea căii de atac.

Apelantul a făcut trimiteri la doctrină şi jurisprudenţă în susţinerea criticilor formulate.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea constată că apelul nu este fondat.

Prin cererea dedusă judecăţii în cauză, s-a solicitat anularea contractului de cesiune nr. 2341 din 10 noiembrie 2003 încheiat între reclamant, pe de o parte, în calitate de cedent, şi societatea pârâtă, pe de altă parte, în calitate de cesionar, având ca obiect drepturile asupra mărcii înregistrate la O.S.I.M. sub nr. R 22262. în motivarea cererii, s-a invocat depăşirea, la momentul încheierii actului de cesiune, a limitelor mandatului ce îi fusese acordat de către reclamant, ca titular al drepturilor asupra mărcii, numitului I.M.D., prin actul datat 26 iunie 2003.

Astfel, mandatul, redactat în termali generali, a vizat exclusiv îndeplinirea actelor de administrare specifice mărcilor în relaţia cu autorităţile competente, nu şi reprezentarea mandantului în actele de dispoziţie, în categoria cărora se încadrează şi actul de cesiune. Recla-mântui a susţinut că actul de cesiune încheiat cu depăşirea limitelor mandatului nu produce efecte în sarcina mandantului, titularul dreptului de proprietate industrială asupra mărcii, fiind lipsit de efecte juridice în ce priveşte transferul dreptului asupra mărcii în discuţie. Drept motiv de nulitate a contractului s-a invocat încheierea lui prin fraudarea intereselor titularului dreptului şi în temeiul principiului că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are sau mai mult decât are.

în drept, s-a făcut trimitere la prevederile art. 39 şi art. 40 din Legea nr. 84/1998, la art. 1544 şi art. 1546 C. civ.

1. în primul rând, este necesară o precizare de ordin teoretic ce interesează cadrul procesual obiectiv în care urmează a se analiza susţinerile din cererea de apel (ce reiau, în mare măsură, motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată).

Depăşirea limitelor mandatului nu reprezintă, în sine, un temei pentru anularea ori constatarea nulităţii actului juridic încheiat de mandatar cu un terţ în aceste condiţii, sancţiunea nefiind desfiinţarea actului, ci inopozabilitatea acestuia faţă de mandant, cu consecinţa preconizată de art. 1546 alin. (2) C. civ., aceea a absenţei vreunei obligaţii asumate în temeiul actului la care nu a consimţit.

Este de observat, însă, că atare ipoteză operează în cadrul vânzării lucrului altuia, ceea ce înseamnă că mandatarul, care a acţionat cu depăşirea limitelor mandatului, este socotit că a contractat în nume propriu, înstrăinând dreptul aparţinând altei persoane, adevăratul titular fiind terţ faţă de contract şi având posibilitatea de a solicita constatarea nulităţii pentru cauză ilicită.

Chiar dacă proprietarul nu şi-a dat acceptul pentru încheierea actului, analiza validităţii actului juridic nu se realizează din perspectiva consimţământului, ci a cauzei, după cum s-a arătat, cât timp proprietarul este socotit ca fiind un terţ faţă de contract.

2. în prealabil, însă, unei asemenea evaluări, trebuie cercetat în ce măsură se poate vorbi despre depăşirea limitelor mandatului prin încheierea unui act de dispoziţie cu privire la drepturile asupra mărcii, analiză ce presupune determinarea naturii mandatului, a obiectului şi a întinderii acestuia.

Din această perspectivă, Curtea reţine că la data de 26 iunie 2003 apelantul-reclamant a semnat în faţa unui avocat din Marea Britanie o împuternicire în favoarea numitului I.M.D., pe care acesta a folosit-o pentru a încheia, în numele şi pe seama reclamantului, contractul de cesiune cu privire la marca aparţinând mandantului, a cărui nulitate se solicită a se constata în cauză. Sunt nerelevante cerinţele de formă ale încheierii valabile a actului de mandat, întrucât instanţa nu a fost învestită cu acest aspect, ci cu analiza celor de fond, precum şi a efectelor contractului.

Aceste ultime cerinţe se supun, în principiu, legii alese de părţi, conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sau, în lipsa acesteia, cum este cazul în speţă, legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Această lege este definită de art. 77 în sensul legii statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar. Articolul 78 enumeră exemplificativ situaţii posibile în care se regăseşte „prestaţia caracteristică", la lit. c) menţionându-se şi prestaţia îndeplinită de mandatar.

Drept urmare, se apreciază că pentru determinarea obiectului şi a întinderii mandatului urmează a se face aplicarea legii române, în raport de domiciliul mandatarului I.M.D., situat în România, respectiv a prevederilor Codului civil şi ale Legii nr. 84/1998.

Acest aspect nu a fost contestat în cauză, însă menţionarea sa explicită în considerentele de faţă se impune pentru acurateţea raţionamentului juridic presupus de speţă, constatându-se că prima instanţă, în mod corect, a făcut aplicarea legii interne, argumentele din sentinţă urmând a fi completate cu cele din prezenta decizie, fapt posibil în virtutea efectului devolutiv al căii de atac exercitate în cauză.

Constatându-se că obiectul şi întinderea mandatului reprezintă chestiuni disputate de părţile în proces, se impune interpretarea clauzelor contractuale după regulile generale, operaţiune juridică la care, în mod corect, a apelat instanţa de fond.

Este, însă, importantă distincţia între aspectele de fapt şi cele de drept privind interpretarea contractului, din perspectiva legii aplicabile acestei operaţiuni, când raportul juridic este născut din contractul ce conţine un element de extraneitate. Astfel, determinarea obligaţiilor părţilor, ca problemă de drept, este supusă legii contractului, însă interpretarea noţiunilor şi termalilor folosiţi în act se realizează după legea ţării în a cărei limbă s-a încheiat actul, fiind o chestiune de fapt.

Această ultimă interpretare, la îndemâna instanţei învestite în speţă vizează atât termenii juridici, cât şi cei din vocabularul uzual, operaţiunea de interpretare depinzând de aspecte procedurale precum propunerea şi aprecierea probelor. Dacă dificultatea de interpretare derivă din traducere, pentru transpunerea cuvintelor dintr-o limbă străină în limba română şi identificarea unor echivalenţe adecvate, în privinţa ambelor categorii de cuvinte este necesară consultarea unui dicţionar explicativ sau, după caz, apelarea la sprijinul unor lingvişti, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Se observă, însă, că, în speţă, traducerea textului actului de mandat din limba engleză nu constituie obiectul disputei părţilor, cu toate că, aparent, eforturile de probaţiune s-au concentrat asupra acurateţei redării conţinutului textului în limba română. Astfel, comparând variantele de traduceri ale textului, propuse de părţi, se constată că nu există nicio deosebire de substanţă.

Varianta oferită de reclamant sună astfel: „H.H., cetăţean britanic, posesor al paşaportului nr. (...), eliberat de (...), la data de (...), cu domiciliul în (...), în calitate de titular al mărcii înregistrate sub nr. 22262, îi autorizează prin prezenta pe dl. I.M.D., cu domiciliul în (...), posesor al CI (...), eliberată la data de (...), ca mandatar cu drept de a semna toate actele şi documentele administrative pentru vânzarea mărcii «N.» şi prelungirea certificatului de înregistrare pentru o perioadă de 10 ani. Prezentul mandat conferă puteri depline de reprezentare, decizie şi semnătură în numele meu în relaţia cu notariatele din România, O.S.I.M., Camera de Comerţ a României şi orice altă autoritate necesară".

Varianta depusă de pârâtă la dosar are următorul conţinut: „H.H., cetăţean britanic, posesor al paşaportului nr. (...), eliberat de (...), la data de (...), cu domiciliul în (...), în calitate de titular al mărcii înregistrate sub nr. 22262, numeşte pe dl. I.M.D., cu domiciliul în (...), posesor al CI (...), eliberată la data de (...), ca împuternicit care are dreptul de a semna toate actele şi documentele administrative necesare pentru vânzarea mărcii precum şi pentru a prelungi certificatului de înregistrare pentru o perioadă de 10 ani. Prezenta împuternicire conferă puteri depline pentru a reprezenta, decide şi pentru a semna în numele meu la notarul public din România, la O.S.I.M., la Camera de Comerţ a României şi la orice altă autoritate la care este necesar".

Din sublinierile operate de instanţă cu scopul de a marca diferenţele din texte, se observă concordanţa deplină între cele două variante de traducere, din punctul de vedere al înţelesului uzual al termenilor folosiţi.

Controversa în speţă a purtat asupra semnificaţiei noţiunilor juridice, caz în care nu este de folos aportul lingviştilor sau stabilirea semnificaţiei comune, uzuale, pe baza dicţionarului explicativ.

Ceea ce s-a solicitat Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine vizează, în fapt, semnificaţia termenilor de „act administrativ/de administrare" în corelaţie cu operaţiunea de vânzare, solicitare de natură a excede competenţelor instituţiei respective; din acelaşi motiv, adresa comunicată de SC E.C. SRL, în urma demersurilor pârâtei, nu este relevantă, conţinând un răspuns la problema de drept a cărei rezolvare este în sarcina instanţei, anume dacă mandatul, în termenii în care a fost redactat, acordă sau nu dreptul mandatarului de a semna actele de vânzare ale mărcii.

Susţinerii din motivele de apel în sensul că exprimarea „all administrative acts and documents " din cuprinsul mandatului arată că atât actele, cât şi documentele pe care urma a le semna împuternicitul au caracter administrativ, de administrare, nu se poate răspunde cu argumentul instanţei de fond, bazat pe semnificaţia folosirii în context a termenului „administrative" (administrativ), în loc de ,pdministration" (administrare).

Instanţa nu are căderea de a se pronunţa asupra înţelesului termenilor uzitaţi în contract şi nici de a interveni în operaţiunea de traducere, având la îndemână interpretarea mandatului din perspectiva întinderii puterilor acordate, pornind de la textul contractului tradus în limba română, necontestat de părţi.

îi revenea reclamantului, în virtutea art. 1169 C. civ., sarcina de a dovedi că, potrivit legii britanice, „actele administrative" pot viza acte de administrare de natura celor pe care dreptul civil român le recunoaşte, în sensul de act juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, cu referire la drepturile civile. Sarcina acestei dovezi ar fi putut fi împlinită prin demersuri pentru a cere informaţii asupra instituţiei juridice respective, aşadar, cu privire la însăşi legea străină ori sistemul de drept străin, fapt posibil în temeiul Legii nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, care reglementează, în art. 27 şi art. 28, procedura pentru obţinerea unor asemenea informaţii.

întrucât nu s-au produs dovezi în sensul arătat, nu se poate reţine echivalenţa pe care apelantul-reclamant o pretinde, aceea între „act administrativ" şi „act de administrare", Curtea considerând că noţiunea juridică de „act administrativ" are înţelesul comun de „act legat de conducerea unei afaceri, organizaţii etc.", pornind de la definiţia regăsită în dicţionarul explicativ depus în extras la dosar pentru termenul „administrativ".

Prin motivele de apel, reclamantul a mai pretins că dreptul de a încheia acte de administrare rezultă nu numai din termenul „administrativ" folosit în textul actului, ci şi din caracterul de mandat general, tocmai în absenţa unor clauze explicite privind întinderea drepturilor acordate. Absenţa unor clauze de felul celor menţionate de apelant nu indică în mod necesar lipsa intenţiei mandantului de a împuternici pe mandatar în scopul cesiunii mărcii; clauze precum obligaţia de confidenţialitate, daune pentru încălcarea flagrantă a mandatului, nu sunt specifice unui act de înstrăinare, fiind legate de persoana mandatarului, şi nu de obiectul actului, putând fi inserate în orice contract de mandat ce vizează o operaţiune juridică oarecare.

Clauze precum condiţiile rezolutorii sau suspensive, ca modalităţi ale actului juridic, deşi specifice vânzării/cesiunii, nu infirmă, prin absenţă, posibilitatea mandatului dat pentru atare acte juridice, dedu-cându-se în acest caz intenţia părţilor de a se face aplicarea prevederilor legale.

Cât priveşte preţul, nici absenţa unei clauze pe acest aspect nu este relevantă, în raport de paragraful ultim al actului, din care rezultă că s-a acordat putere deplină de decizie mandatarului, inclusiv în sensul de a hotărî asupra elementelor de fond ale cesiunii. Toate aceste aspecte interesează desocotirea părţilor în ce priveşte modul de îndeplinire a mandatului, nefiind relevante sub aspectul calificării mandatului ca fiind unul general sau special.

Pentru ca un mandat să fie socotit „special" în sensul art. 1535 C. civ., este suficientă determinarea operaţiunii/operaţiunilor juridice vizate de împuternicire, prin simpla referire la natura acesteia, şi nu în mod necesar prin clauze detaliate privind modul de îndeplinire a mandatului. Mandatul este „general" când împuternicitul are sarcina de a se ocupa de toate treburile mandantului.

Ca atare, menţionarea expresă în act privind eventuale acte de administrare în înţelesul legii civile române, pe care reclamantul a încercat să o demonstreze (au fost expuse deja argumentele pentru înlăturarea acestor susţineri), nu ar fi echivalat cu un mandat general,

ci tot cu unul special, cât timp s-ar fi indicat explicit natura operaţiunii în sarcina mandatarului.

Ceea ce conferă contractului din speţă caracterul unui mandat special este precizarea expresă a operaţiunilor de vânzare şi de reînnoire pe cale administrativă a mărcii. Nu este relevant pe acest aspect dreptul acordat împuternicitului de a „semna toate actele şi documentele administrative", întrucât mandatul special trebuie să vizeze acte juridice în sens de negotium, în timp ce actele şi documentele administrative nu pot avea decât valoarea de instrumentum, implicând un suport material, de vreme ce pot fi semnate.

Asemenea înscrisuri sunt cele emanând de la autorităţi, respectiv cele menţionate exemplificativ în paragraful ultim al contractului, notari publici, O.S.I.M., Camera de Comerţ a României, ce au căderea de a emite acte administrative lato sensu, respectiv de acte emise în exerciţiul abilităţilor legate de „conducerea unei organizaţii" (conform definiţiei arătate anterior). Distincţia între „acte" şi „documente" este formală, nefiind utilă dezlegării chestiunii disputate, din moment ce ambele sunt plasate în contextul posibilităţii de a fi semnate; de altfel, susţinerile reclamantului s-au referit la „acte de administrare", iar nu la „acte administrative".

Aşadar, „dreptul de a semna acte şi documente administrative pentru vânzare" semnifică împuternicirea pentru încheierea actului de cesiune a mărcii, implicând încheierea actului juridic în sens de negotium, însă şi a celor în sens de instrumentum, presupuse de atare operaţiune juridică.

Nu pot fi primite susţinerile apelantului privind neindicarea explicită a sintagmei „acte de dispoziţie", câtă vrane se menţionează operaţiunea juridică a vânzării. De asemenea, nu au suport susţinerile relative la încheierea doar a actelor premergătoare vânzării, nedovedindu-se că voinţa reală a părţilor ar fi fost în alt sens decât cel care rezultă din înţelesul literal al termenilor în care a fost conceput actul, respectiv acordarea dreptului exclusiv de semnare a tuturor actelor şi documentelor administrative (necesare) pentru vânzarea mărcii, conform traducerii agreate de părţi. Din nou, reclamantul este cel care ar fi trebuit să probeze această afirmaţie, ce îi aparţine, chiar apelând la alte mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, cu consecinţa imposibilităţii reţinerii unei alte concluzii decât cea anterior expusă.

Pe de altă parte, clauzele contractuale îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce efecte juridice, conform art. 978 C. civ., respectiv în sensul mandatului dat pentru vânzare. Dacă s-ar interpreta în sensul că s-au avut în vedere doar acte pregătitoare ale vânzării, s-ar încălca atare finalitate, deoarece această intenţie nu ar corespunde unor etape concrete, certe, eficiente, prealabile încheierii cesiunii: ar însemna că, în fapt, s-a urmărit ca mandatarul să negocieze încheierea vânzării, însă acest lucru ar fi presupus relaţia cu potenţialii cumpărători, iar nu cu autorităţile (sau nu numai), or, mandatul nu a fost acordat în considerarea partenerilor de negociere, ci a autorităţilor.

în ceea ce priveşte reînnoirea certificatului de protecţie a mărcii, acest aspect este fără relevanţă în dezlegarea pricinii, interesând doar determinarea caracterului special al mandatului, după cum s-a arătat. Cu toate că apelantul a făcut referire la conţinutul celui de-al doilea mandat pe care 1-a acordat în vederea reînnoirii mărcii, ce a fost efectiv valorificat la O.S.I.M., atare mijloc de probă nu este concludent pentru determinarea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii contractului de mandat, în interpretarea clauzelor contractului relative la vânzare.

Dată fiind concluzia reţinută anterior, privind concordanţa între voinţa reală a părţilor şi cea exprimată în contract, Curtea apreciază că nu există vreun motiv pentru aplicarea principiului de interpretare in dubio pro reo (art. 983 C. civ.), în conformitate cu care clauzele contractuale îndoielnice se interpretează în folosul celui care s-a obligat, principiu ignorat de instanţă.

Faţă de considerentele expuse, Curtea conchide în sensul că nu a operat depăşirea limitelor mandatului prin încheierea actului de cesiune a drepturilor asupra mărcii, ca atare, nu poate fi vorba despre fraudarea drepturilor titularului mărcii.

în consecinţă, Curtea a respins apelul ca nefondat, făcând aplicarea prevederilor art. 296 C. proc. civ.

← Depăşirea limitelor mandatului. Consecinţe asupra...		Depăşirea limitelor împuternicirii. Ratificare tacită.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Mandat special cu element de extraneitate. Condiţii. Depăşirea limitelor mandatului. Consecinţe. Legea aplicabilă în ceea ce priveşte interpretarea şi efectele contractului