Posibilitatea căsătoriei de a fî desfăcută prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Aplicabilitatea principiului neinvocării propriei culpe de către
| Comentarii |
|
- Codul familiei: art. 37 alin. (2), art. 38
Ceea ce rezultă din înscrisurile depuse în recurs vizează starea conflictuală pe fondul căreia familia de origine a reclamantului, precum şi noile persoane de care acesta s-a apropiat, încearcă să înlăture pe pârâtă cel puţin din preajma fiului său.
Ca atare, înscrisurile nu fac dovada unui comportament al pârâtei, anterior introducerii acţiunii de divorţ, care să fi determinat degradarea raporturilor dintre soţi în asemenea măsură întrucât reclamantul să poată cere desfacerea căsătoriei din culpa acesteia.
Dimpotrivă, probele vin să confirme starea de fapt reţinută de instanţele fondului privitoare la intrarea acestuia într-o relaţie extraconjugală, precum şi încercarea de a îndepărta pe pârâtă de fiul său.
Or, ceea ce guvernează procesul civil român o constituie principiul neinvocării propriei culpe de către reclamant.
Chiar şi în raporturile de familie legiuitorul nu a permis ca soţul vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie să impună atitudinea sa celuilalt soţ pentru a obţine satisfacţie în justiţie.
De aceea, nu există o greşită aplicare a textelor ce reglementează materia desfacem căsătoriei prin divorţ.
(Decizia civilă nr. 953/R-MF din 27 mai 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 5627/19 iunie 2009, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins acţiunea prin care M G. solicitase desfacerea căsătoriei sale faţă de pârâta M.G., din vina acesteia, constatând că singurul vinovat de neînţelegerile apărute în familie este reclamantul care, după ce a plecat la muncă în străinătate, a intrat într-o relaţie extra-conjugală, aşa încât nici alăturarea soţiei şi copilului nu au remediat situaţia, motiv pentru care aceştia doi din urmă au revenit în ţară.
Din niciuna dintre probe nu a rezultat vreo culpă a pârâtei care să fi determinat imposibilitatea continuării convieţuirii.
împotriva sentinţei, în termen, a formulat apel reclamantul criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, întrucât instanţa nu a ţinut cont de faptul că şi pârâta are. la rândul său, o atitudine necorespunzătoare.
După suplimentarea probatoriului, prin decizia civilă nr. 28/A/MIF din 29 ianuarie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins ca nefondat apelul, constatând că, în plus faţă de starea de fapt reţinută de către prima instanţă de fond, martorii audiaţi în apel fac relatări despre care nu au cunoştinţă în mod direct şi care nu relevă un comportament neadecvat al pârâtei, aşa încât nu se poate ajunge la o altă concluzie asupra acestei stări de fapt de natură a atrage o altă soluţie.
Dimpotrivă, reclamantul este cel care, intrând într-o relaţie extraconjugală în urmâ cu 4 ani, se face vinovat de starea în care familia sa se află în prezent.
împotriva deciziei, în termen, a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 38 C. fam., cu prilejul aprecierii probatoriului cauzei.
Se face astfel un inventar al unor întâmplări care, în aprecierea sa, ar fi fos relevate de probele cauzei şi care ar fi putut conduce cu uşurinţă la concluzia că pârâte este vinovată de destrămarea relaţiilor de căsătorie.
De asemenea, se critică concluzia potrivit căreia reclamantul s-ar afla într-c relaţie apropiată cu o femeie, în Italia, fără să existe o asemenea probă în cauză.
Printr-un alt memoriu depus, în faţa instanţei de recurs, la data de 7 aprilie 2010 comunicarea deciziei tribunalului fiind făcută la data de 15 martie 2010, se critic? aceeaşi decizie pentru lipsa sa de fundament şi temeiuri, întrucât ar fi lipsită de teme legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, în opinia sa, au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 37 alin. (2) şi al« art. 38 C. fam., întrucât, deşi s-au dovedit motivele temeinice pentru care raporturi!« dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai est« posibilă, totuşi cererea de divorţ a fost respinsă, neobservându-se că între soţi nu est* vorba despre neînţelegeri trecătoare, ci despre refuzul nejustificat al unuia dintre so‘ de a locui împreună, precum şi manifestări de violenţă, rele purtări de ordin moral. îi continuare, în cadrul recursului se inventariază fragmente din depoziţiile a doi martori care în aprecierea recurentului erau de natură a dovedi susţinerile sale.
Se mai face vorbire despre evaluarea psihologică a minorului, în care s-ar fi reţinut că sunt relevate episoade traumatice în prezenţa mamei, respectiv violenţă domestică, agresivitate verbală orientată dintre mamă spre tată şi copil, aşa încât copilul relaţionează dificil cu mama sa. în acelaşi sens există şi diferite plângeri penale împotriva pârâtei.
Se mai invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 225 C. pr. civ. referitoare la refuzul pârâtei în mod nejustificat de a răspunde la interogatoriu, or, pârâta a fost citată cu această menţiune, fără însă a se prezenta.
O altă greşeală se consideră a o reprezenta modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 84 şi 129 C. pr. civ., în sensul că instanţa nu a dat dovadă de suficient rol activ în vederea stabilirii adevărului în cauză, greşit a respins proba cu interogatoriu şi pe cea cu încă 2 martori.
Cu o lipsă de motivare şi invocându-se motive contradictorii şi străine de natura pricinii se arată că motivarea instanţei de fond se rezumă la două fraze, fără a se lua în considerare toate apărările reclamantului, probele, motivele de întrerupere a prescripţiei extinctive, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
De aceea, în opinia sa, se impune admiterea recursului şi schimbarea soluţiei în sensul admiterii acţiunii de divorţ.
în susţinerea recursului au fost depuse înscrisuri privitoare la o plângere penală făcută împotriva pârâtei de către numita D.E., un certificat medico-legal eliberat acesteia, ca şi dovezi privitoare la sancţiuni contravenţionale aplicate pârâtei, recurentul mandatând spre a-l reprezenta în proces pe numitul C.D.D., cu înscrisul autentificat sub nr. 5751 din 11 mai 2010 a Consulatului General al României din Torino.
Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor aduse, a constatat recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:
Cu actele nou depuse în recurs se probează faptul că, între pârâtă şi mama reclamantului, există o stare generală de neînţelegere, cel puţin în timpul derulării procesului de divorţ, întâmplarea cu privire la care s-a formulat plângerea petrecându-se în anul 2009, în vreme ce acţiunea a fost introdusă în anul 2008.
La fel, referitor la sancţiunea contravenţională aplicată pârâtei de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea s-a constatat de către instanţa sesizată cu plângere împotriva actului administrativ că incidentul s-a petrecut pe fondul refuzului reclamantului de a permite pârâtei să se întâlnească cu fiul său, cu prilejul sărbătoririi aniversării acestuia, împiedicarea săvârşindu-se de către reclamant împreună cu o altă femeie, împreună cu care mama acesteia a arătat că au plecat împreună în Italia.
Ceea ce rezultă din aceste înscrisuri vizează starea conflictuală pe fondul căreia familia de origine a reclamantului, precum şi noile persoane de care acesta s-a apropiat, încearcă să înlăture pe pârâtă cel puţin din preajma fiului său.
Ca atare, înscrisurile nu fac dovada unui comportament al pârâtei, anterior introducerii acţiunii de divorţ, care să fi determinat degradarea raporturilor dintre soţi în asemenea măsură întrucât reclamantul să poată cere desfacerea căsătoriei din culpa acesteia.
Dimpotrivă, probele vin să confirme starea de fapt reţinută de instanţele fondului privitoare la intrarea acestuia într-o relaţie extraconjugală, precum şi încercarea de a îndepărta pe pârâtă de fiul său.
Cât priveşte motivele de recurs, în mare parte acestea privesc evaluarea probatoriului cauzei, or dispoziţiile art. 38 C. fam. limitează puterea instanţei de recurs de a cerceta soluţiile fondului exclusiv în ceea ce priveşte motivele de nelegalitate.
Legat de pretinsa greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi 38 C. fam., o asemenea greşeală nu există.
într-adevăr, aceste texte fac referire la existenţa motivelor temeinice pentru care continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Ceea ce însă guvernează procesul civil român o constituie principiul neinvocării propriei culpe de către reclamant.
Chiar şi în raporturile de familie legiuitorul nu a permis ca soţul vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie să impună atitudinea sa celuilalt soţ pentru a obţine satisfacţie în justiţie.
De aceea, nu există o greşită aplicare a textelor ce reglementează materia desfacerii căsătoriei prin divorţ.
Referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ., recurentul nu indică în concret care au fost întrebările propuse interogatoriului pârâtei. Prin motivele apelului, ca şi prin cuvântul oral avut de avocatul său la 20 noiembrie 2009 asupra probatoriului, nu s-a făcut vorbire despre o astfel de probă, după cum nici nu s-a dispus, nefiind cerută, citarea pârâtei în scopul administrării acesteia.
De asemenea, nici după epuizarea probatoriului cu martori, la termenul din 29 ianuarie 2010 nu a fost propusă proba cu interogatoriu, aşa încât nefondată s-a constatat critica adusă soluţiei sub aspectul legalităţii administrării probei cu interogatoriu.
Dacă o asemenea probă a făcut obiectul judecăţii în faţa primei instanţe de fond, s-a observat că prin motivele de apel nu a fost formulată vreo critică privitoare la administrarea ei, aşa încât instanţa nu o poate lua în discuţie omisso medio direct în recurs.
Nici cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 84 şi 129 C. pr. civ. nu s-a constatat vreo greşeală a instanţei de apel. Astfel, instanţa a încuviinţat suplimentarea probatoriului, până când a constatat că este suficient pentru a lămuri situaţia real existentă între părţi, chiar dacă ea este contrară susţinerilor făcute de către reclamant.
Faptul motivării succinte a soluţiei nu reprezintă o lipsă de motivare, putându-se simplu observa că însăşi motivarea apelului este făcută pe câteva rânduri, în mai puţin de jumătate de pagină, cu referire la lipsa de rol activ a instanţei şi pe faptul că martorii audiaţi de către judecătorie nu au cunoscut situaţii referitoare la raporturile soţilor, ci majoritar, la situaţia minorului.
Or, tribunalul a luat în discuţie întreg probatoriul, atât cel administrat la fond, cât şi cel din apel, şi a ajuns la propria sa concluzie, într-o motivare ce a antamat atât starea de fapt, cât şi legalitatea soluţiei faţă de această stare de fapt.
în ceea ce priveşte greşita aplicare a legii asupra unor eventuale motive de întrerupere a prescripţiei extinctive, în cauză nu s-a pus o asemenea problemă, aşa încât nu era necesar ca instanţa să examineze acest incident în cadrul procesului civil de divorţ.
Faţă de toate acestea, neconstatându-se vreo greşeală din cele invocate de către recurent, în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului său în care i-au fost luate în considerare toate apărările şi probele pe care a înţeles să le facă, Curtea a constatat că în temeiul art. 312 C. pr. civ. soluţia ce se impune este cea a respingerii recursului ca nefondat.
| ← Creditorii personali, ce nu pot urmări bunul comun decât după... | înscrisuri noi depuse în recurs, prin care se poate dovedi că... → |
|---|
