Distincţie între acţiunea în obligarea unuia dintre părinţi la a permite deplasarea minorului la reşedinţa celuilalt părinte, din străinătate, şi acţiunea de modificare a legăturii personale stabilite anterior. Deplasarea unui minor, câte o săptămână de P

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

- Codul familiei: art. 43

- Codul de procedură civilă: art. 129

- Legea nr. 272/2004: art. 14, art. 18 alin. (2)

- Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 8

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în analiza criticilor formulate de pârât împotriva sentinţei de fond, au soluţionat cauza cu referire la alte temeiuri juridice decât cel invocat de reclamantă, făcând confuzie între acţiunea de modificare a legăturii stabilite deja cu minorul, pentru cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute iniţial în vedere de instanţă, şi acţiunea prin care s-a urmărit obligarea pârâtului la a permite deplasarea minorului P.A.N., la reşedinţa din Elveţia a mamei sale.

Stabilirea unui cadru procesual corect în ceea ce priveşte obiectul cauzei, cu consecinţa încuviinţării şi administrării, chiar şi din oficiu, a probelor necesare, utile şi concludente soluţionării unui litigiu de drept internaţional privat, în care elementul de extraneitate îl constituie reşedinţa mamei pe teritoriul altui stat decât cel unde se află minorul şi unde se doreşte ca acesta să poată fi deplasat pentru a locui în perioadele solicitate, astfel încât să existe certitudinea că, permisă fiind legătura personală a intimatei cu minorul pe teritoriul unui alt stat (şi, eventual, acordul instanţei pentru deplasarea acestuia pe o anumită perioadă de timp, în condiţiile în care tatăl s-ar opune), mama este în măsură să-i ofere minorului toate condiţiile materiale şi morale necesare unei dezvoltări fizice şi mai ales psihice corespunzătoare, se impunea cu necesitate.

Neprocedând în acest fel, ambele instanţe au încălcat dispoziţiile art. 129 C. pr. civ. puse în discuţie, din oficiu, de către instanţă în recurs, pronunţând hotărâri nelegale.

Soluţia de casare este cu atât mai necesară, raportat la obiectul cauzei insuficient clarificat, şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a cărei citare de către reclamantă demonstrează intenţia acesteia de a modifica modalitatea în care a fost stabilită iniţial legătura cu minorul (în cauza I.Z. c. României din 25 ianuarie 2000, reclamanta a sesizat Curtea cu aceea că autorităţile române nu ar fi luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care soluţionaseră chestiunea încredinţării minorilor şi care stabiliseră domiciliul copiilor la ea).

Or, instanţele de fond ar fi trebuit să observe că deplasarea minorului P.A.N., născut la 11 ianuarie 2003, câte o săptămână de Paşte, Crăciun şi o lună în vacanţa de vară la reşedinţa reclamantei din Elveţia semnifică totodată o altă modalitate de exercitare a legăturii maniei sale cu fiul ei, pentru a cărei soluţionare trebuie administrate probe specifice obiectului acţiunii corect încadrat în fapt şi în drept.

(Decizia civilă nr. 1630/R-MF din 26 octombrie 2010)

Prin sentinţa civilă nr. 7159 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria P. a fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta M.G., în contradictoriu cu pârâtul P.T.M. şi a fost obligat pârâtul să permită deplasarea minorului P.A.N., născut la 11 ianuarie 2003, câte o săptămână de Paşte, Crăciun şi o lună în vacanţa de vară la reşedinţa reclamantei din Elveţia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, din probele administrate în cauză, acte şi interogatoriu, că pârâtul este de acord cu acţiunea formulată, luând în considerare că, deşi a fost citat cu menţiunea chemării la interogatoriu, acesta nu s-a prezentat, instanţa constatând aceste împrejurări ca o mărturisire deplină conform art. 225

C. pr. civ.

Potrivit art. 43 C. fam., părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

în principiu, părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul trebuie să i se recunoască dreptul de a avea legături personale cu acesta cât mai mult timp posibil, având în vedere că numai astfel poate veghea la creşterea şi educarea copilului.

Dispoziţiile art, 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului consacră şi dreptul copilului de a avea legături personale cu ambii părinţi, cât şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane faţă de care a dezvoltat relaţii apropiate, dat fiind că între drepturile copilului se înscrie şi acela de a creşte în familie, atât timp cât asemenea legături nu sunt contrare interesului său.

Pe lângă aceste considerente de fapt şi de drept, particulare speţei, se au în vedere şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul persoanei la viaţa de familie, precum şi jurisprudenţa CEDO, creată în aplicarea acestor dispoziţii.

S-a apreciat că este în interesul copilului, dar şi al părintelui de a avea o viaţă de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale în mod efectiv.

în acest sens, în spiritul bunei credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al copilului, principial ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţă, de afecţiune, de grijă şi de creştere din partea ambilor părinţi.

Prima instanţă a apreciat că este în interesul minorului ca pârâtul să permită deplasarea copilului minor la reşedinţa sa din Elveţia câte o săptămână de Paşte, Crăciun şi o lună în vacanţa de vară până la împlinirea vârstei de 18 ani.

împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

Prima instanţă a acordat altceva decât s-a cerut.

Astfel, pe de o parte s-a reţinut că acţiunea reclamantei are caracter necon-tencios, deşi s-a invocat un drept potrivnic pentru care s-au administrat în contradictoriu probe, iar pe de altă parte, temeiul de drept invocat de aceasta este cel prevăzut de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 şi care se referă la deplasarea copiilor în ţară şi străinătate, cu înştiinţarea şi acordul ambilor soţi, ori în cauză instanţa a modificat, fără să fie învestită în acest sens, programul de legătură personală al reclamantei cu minorul stabilit prin hotărârea de divorţ.

O altă critică vizează netemeinicia hotărârii primei instanţe, în sensul că nu s-au administrat probe din care să rezulte neînţelegerile dintre părinţi cu privire la plecarea minorului în străinătate, fiind respinsă proba cu martori în acest sens, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

De asemenea, instanţa nu a avut în vedere interesul superior al minorului care nu poate fi luat de reclamantă în străinătate, întrucât acesta a fost părăsit de la vârsta de 1 an de reclamantă, iar până în prezent a mai fost vizitat doar de 2 ori de către acesta. Totodată, minorul este terorizat de faptul că ar putea fi luat de lângă apelantul-pârât şi dus departe de acesta, având şi probleme de sănătate care ar pune-o pe reclamantă în dificultate în legătură cu îngrijirea minorului.

Instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ., întrucât pârâtul a fost citat cu menţiunea prezentării la interogatoriu, şi a lipsit de la domiciliu, în interes de serviciu, în perioada soluţionării cauzei.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că pârâtul s-a opus ca minorul să fie luat de acesta în străinătate, având chiar o atitudine ostilă care încalcă dispoziţiile art. 14 şi 31 din Legea nr. 272/2004, precum şi art. 8 din Convenţie care reglementează dreptul persoanei la viaţa de familie. A mai arătat că a solicitat instanţei ca timp de o săptămână să-i permită să-l ia pe minor în Elveţia, având în vedere durata drumului până la destinaţie, şi că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ., pârâtul fiind prezent la termenul anterior din 16 septembrie 2009, iar pentru termenul când s-a administrat interogatoriul acestuia nu s-a prezentat în mod nejustificat.

T.A., prin decizia nr. 104 din 24 iunie 2010, a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată. A fost obligată intimata la plata a 719 lei drept cheltuieli de judecată către apelant.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a reţinut, cu privire la prima critică, aceea că temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea sa este reprezentată de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi acordul ambilor părinţi, iar orice neînţelegeri între părţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 30 martie 3005, J.P. a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi, încredinţarea minorului spre creştere şi educare pârâtului, fiind stabilit şi program de legătură personală al reclamantei cu minorul la domiciliul acesteia din România, respectiv comuna P., sat B., judeţul V., în prima şi a treia săptămână din lună de vineri, ora 10°°, până duminică, ora 1800, precum şi de sărbători religioase şi o lună în concediul de odihnă al reclamantei pe perioada verii.

Ulterior, potrivit certificatului de căsătorie şi documentelor de rezidenţă, intimata-reclamantă s-a stabilit în Elveţia, solicitând deplasarea minorului împreună cu aceasta, invocând faptul că pârâtul se opune stabilirii de legătură personală cu minorul chiar şi pe teritoriul României.

Instanţa a observat însă că, aşa cum rezultă din interogatoriul administrat pârâtului, minorul a însoţit-o pe reclamantă vara în Moldova, la părinţii săi, aspect recunoscut şi de reclamantă la interogatoriu şi coroborat cu declaraţia martorului audiat în cauză nu a rezultat că apelantul-pârât s-ar fi opus ca reclamanta să-l vadă pe minor conform programului stabilit prin hotărârea de divorţ.

Prin urmare, s-a constatat că nu s-a făcut dovada că apelantul-pârât s-a opus atât deplasării în ţară, cât şi în străinătate a minorului.

De altfel, reclamanta trebuia să solicite modificarea programului de vizită stabilit prin sentinţa de divorţ, întrucât minorul a fost încredinţat apelantului-pârât care exercită drepturi şi obligaţii părinteşti, în cauză nefiind vorba de asigurarea dreptului la buna circulaţie în străinătate a minorului alături de reprezentantul legal, reglementat de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, acest drept fiind distinct de cel reglementat de art. 43 C. fam.

Tribunalul a apreciat că şi cea de a doua critică din apel este întemeiată, întrucât nu s-a dovedit că minorul este pe deplin pregătit să părăsească mediul în care a crescut alături de pârât şi să o însoţească pe reclamantă în Elveţia.

Analizându-se frecvenţa vizitelor intimatei-reclamante şi a modului în care aceasta a înţeles să întreţină legăturile personale cu minorul, s-a constatat că acesta nu este suficient dezvoltat pentru ca minorul în vârstă de 7 ani să fie pregătit să petreacă un timp destul de îndelungat în prezenţa reclamantei şi într-un mediu îndepărtat de cel cunoscut, familiar, în care a crescut.

De asemenea, din raportul de evaluare psihologică, precum şi declaraţia minorului în camera de consiliu cu ocazia audierii acestuia de instanţă în prezenţa psihologului, a rezultat că acesta se împotriveşte în mod clar plecării sale în străinătate, fiind afectat de posibilitatea de a o însoţi pe reclamantă în Elveţia.

în cauză, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că a încercat consilierea minorului în acest sens pentru ca acesta să fie pregătit atât să părăsească ţara, cât şi să accepte realizarea acesteia numai împreună cu reclamanta, care l-a vizitat sporadic după plecarea sa în străinătate.

Pe fondul unui comportament nesigur şi lipsit de încredere faţă de reclamantă, tribunalul a apreciat că nu este în interesul minorului ca acestuia să-i fie încuviinţată deplasarea în străinătate decât după o consiliere psihologică corespunzătoare şi de durată şi după o evaluare corespunzătoare a relaţiilor dintre reclamantă şi minor sut acest aspect.

împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta J.(M.)G. criticând-o ca netemeinică şi nelegală, potrivit art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pentri următoarele considerente:

Instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, a considera că minorul nu este pregătit să facă deplasarea în străinătate, deşi Curtea Europeană <decis că, în executarea unor măsuri care ţin de legătura părinţilor cu copiii, trebuie s; ţină seama de interesele superioare ale copilului şi, în ipoteza în care contactele ci părinţii ar risca să ameninţe aceste interes sau să aducă atingere drepturilor sale autorităţile naţionale au îndatorirea de a veghea la asigurarea unui just echilibru întri toate interesele părţilor (cauza I.Z. c. României din 25 ianuarie 2000 şi cauza M c Portugaliei din 26 iunie 2003).

Decizia este nelegală deoarece statul, prin reprezentanţii săi, avea obligaţia de ; lua măsurile adecvate şi suficiente pentru a fi respectate dispoziţiile art. 8 din Cor venţie, şi în condiţiile în care pârâtul nu şi-a dat acordul de bună-voie pentru deplc sarea minorului la reşedinţa reclamantei (lucru recunoscut la interogatoriu), având î vedere că îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul copilulu

prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, trebuia să-l oblige pe pârât să permită această deplasare.

Decizia tribunalului este netemeinică şi nelegală şi pentru aceea că instanţa nu a ţinut seama de reglementarea dreptului la viaţa de familie, aşa cum rezultă din art. 8 din Convenţie, jurisdicţia europeană considerând că legăturile personale dintre părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi nu mai există, iar măsurile interne, inclusiv hotărârile instanţei, care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa familiară, protejată de art. 8 (cauza E c. Germaniei din 13 iulie 2000).

Recurenta susţine că instanţa de apel l-a lipsit pe minor de legătura personală cu mama în domiciliul actual al acesteia, de reintegrare a minorului în noua familie, astfel că s-a încălcat Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia nr. 44/25 din 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, prin care se recunoaşte copilul ca un subiect de drepturi şi libertăţi fundamentale şi asigură faptul că toate acţiunile ce îl privesc sunt călăuzite de nevoile şi interesele copilului.

Astfel, tribunalul a încălcat şi dispoziţiile art. 9 pct. 3 din Legea nr. 18/1990 care consacră dreptul copilului ce a fost separat de unul dintre părinţi de a întreţine relaţii personale şi contacte directe, în mod regulat, cu aceştia.

Intimatul P.T. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei T.A.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, casate ambele hotărâri şi trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Piteşti.

Astfel, Curtea reţine că, la data de 14 aprilie 2009, reclamanta M G. a solicitat obligarea pârâtului P.T.M., în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, să permită deplasarea copilului minor P.A.N. la reşedinţa reclamantei din Elveţia, câte o săptămână de Paşte, Crăciun şi o lună în vacanţa de vară.

în susţinerea acestei cereri, reclamanta s-a prevalat de sentinţa civilă nr. 1284 din 30 martie 2005, pronunţată de J.P. în dosarul nr. 12291/2004, prin care, desfăcută fiind căsătoria dintre părţi şi încredinţat pârâtului-reclamant, spre creştere şi educare, minorul rezultat din căsătorie i-a fost încuviinţat reclamantei pârâte să aibă legături personale cu minorul în prima şi a treia săptămână, de vineri, ora 1000, şi până duminică, ora 1800, la domiciliul ei, ca şi de sărbătorile religioase (Paşte, Crăciun) şi o lună în perioada verii, de asemenea în domiciliul său.

Analizând dispozitivul hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, se poate observa că acest domiciliu se află în comuna P., sat B., judeţul V. şi a fost avut în vedere, ca atare, la efectuarea anchetei sociale în cursul soluţionării cauzei.

în anul 2008, recurenta s-a recăsătorit cu un cetăţean de naţionalitate elveţiană şi, pe cale de consecinţă, şi-a stabilit reşedinţa în Elveţia (a se vedea înscrisurile de la dosar).

Potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care a constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantei, deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se poate face cu înştiinţarea şi acordul ambilor părinţi, în sens contrar, orice neînţelegeri între părţi cu privire la exprimarea acestui acord, soluţionându-se de instanţa de judecată.

Este real că actul normativ sus-menţionat mai face referire, în art. 17, şi la situaţia copilului ai cărui părinţi locuiesc în state diferite, care are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia cazului în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) va fi facilitată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin comun.

însă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în analiza criticilor formulate de pârât împotriva sentinţei de fond, au soluţionat cauza cu referire la alte temeiuri juridice decât cel invocat de reclamantă, făcând confuzie între acţiunea de modificare a legăturii stabilite deja cu minorul, pentru cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute iniţial în vedere de instanţă, şi acţiunea prin care s-a urmărit obligarea pârâtului la a permite deplasarea minorului P.A.N., la reşedinţa din Elveţia a mamei sale.

în speţă, se poate lesne observa că, deşi prin acţiunea formulată, de obligare a pârâtului la a permite deplasarea minorului P A N. la reşedinţa din Elveţia a mamei sale, s-a pus în discuţie însăşi modalitatea în care se va exercita legătura personală a reclamantei cu copilul său, legătură personală cu privire la care instanţa s-a pronunţat odată cu desfacerea căsătoriei dintre părţi şi care nu a fost modificată până în prezent, niciuna dintre instanţele de fond nu s-au preocupat, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni o greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Neprocedând în acest fel, ambele instanţe au încălcat dispoziţiile art. 129 C. pr. civ. puse în discuţie, din oficiu, de către instanţă în recurs, pronunţând hotărâri nelegale.

Soluţia de casare este cu atât mai necesară, raportat la obiectul cauzei insuficient clarificat, şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a cărei citare de către reclamantă demonstrează intenţia acesteia de a modifica modalitatea în care a fost stabilită iniţial legătura cu minorul (în cauza I Z. c. României din 25 ianuarie 2000, reclamanta a sesizat Curtea cu aceea că autorităţile române nu ar fi luai măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care soluţionaseră chestiunea încredinţării minorilor şi care stabiliseră domiciliul copiilor la ea).

Astfel, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de s beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri [a se vedea, de exemplu, hotărârile E. c. Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pp. 26 şi 27, par 71, M. şi R.A. c. Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, p. 30, par. 91, O. c Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pp. 35 şi 36, par. 90, şi H. c Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A].

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (hotărârea H. c. Finlandei, mai sus citată, p. 22, par. 58).

Or, instanţele de fond ar fi trebuit să observe că deplasarea minorului P.A.N., născut la 11 ianuarie 2003, câte o săptămână de Paşte, Crăciun şi o lună în vacanţa de vară la reşedinţa reclamantei din Elveţia semnifică totodată o altă modalitate de exercitare a legăturii mamei sale cu fiul ei, pentru a cărei soluţionare trebuie administrate probe specifice obiectului acţiunii corect încadrat în fapt şi în drept.

Prin urmare, în temeiul art. 312 C. pr. civ., Curtea va admite recursul formulat de reclamanta J. (fostă M.) G. la cabinet avocat MC, împotriva deciziei civile nr. 104 din 24 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul A., în dosarul nr. 4452/280/2009, va casa atât decizia, cât şi sentinţa nr. 7159 din 6 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria P. şi va trimite cauza, spre rejudecare.

Această din urmă instanţă va stabili corect cadrul procesual şi va administra probele necesare justei soluţionări a cererii de chemare în judecată, respectiv înscrisuri din care să rezulte cu certitudine care este reşedinţa reclamantei, anchetă socială la reşedinţa acesteia din străinătate, pentru a se determina condiţiile concrete materiale şi familiale pe care i le poate oferi minorului, inclusiv sub aspectul confortului psihic pe care acesta să îl simtă la reluarea convieţuirii cu celălalt părinte căruia nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, dar căruia legea îi permite a fi alături de copilul său în anumite condiţii şi intervale de timp.

în sfârşit, instanţa de fond va avea în vedere şi referirile recurentei la legislaţia internaţională şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

← Interesul minorului. Stabilirea modalităţii prin care minorul...		Criterii încredinţare minor unuia dintre părinţi →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Distincţie între acţiunea în obligarea unuia dintre părinţi la a permite deplasarea minorului la reşedinţa celuilalt părinte, din străinătate, şi acţiunea de modificare a legăturii personale stabilite anterior. Deplasarea unui minor, câte o săptămână de P