Procură întocmită în Belgia. Excepţie de la formalitatea aplicării apostilei reglementate de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

1. Procura de reprezentare în proces întocmită în Belgia produce efecte juridice depline în faţa autorităţilor române în forma în care a fost redactată, fără a fi necesară îndeplinirea formalităţii aplicării apostilei reglementate de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea cerinţei supralegalizării actelor judiciare străine, convenţie la care sunt părţi contractante atât Belgia, cât şi România, întrucât printr-o convenţie bilaterală permisă de actul normativ-cadru [art. 3 alin. (2)], aceste state au prevăzut în mod expres scutirea de această formalitate.

Această reglementare de excepţie vizează nu numai actele judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, astfel cum se prevede prin art 3 pct. 1 din Convenţia datată 3 octombrie 1975 (ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976), cu adăugirile prevăzute prin Protocolul Adiţional datat 30 octombrie 1979, ci şi orice documente care emană de la autorităţile judiciare ale unuia dintre cele două state şi care poartă sigiliul acestora, precum şi documentele cărora aceste autorităţi le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, în cazul în care intenţionează folosirea unor atare acte pe teritoriul celuilalt stat

Contractul de mandat, fiind întocmit în formă autentică de un notar public, se încadrează în categoriile de înscrisuri sus enumerate şi, ca atare, este scutit de formalitatea aplicării apostilei.

2. Faptul că România a aderat la Convenţia de la Haga la o dată ulterioară Convenţiei bilaterale, fără rezerve, nu înseamnă că nu îşi mai produce efectele Convenţia bilaterală. Norma prevăzută la art. 3 alin. (2) în Convenţia de lâ Haga nu reprezintă decât o confirmare a efectelor unor convenţii încheiate între membrii contractanţi prin care sunt înlăturate sau simplificate anumite formalităţi prevăzute în Convenţia de la Haga.

Pe de altă parte, în cazul în care România şi Belgia ar fi considerat că înţelegerea bilaterală nu îşi mai produce efectele, ar fi putut beneficia de dispoziţiile art. 18 pct. 3 alin. (2), care sunt în sensul că fiecare dintre cele două state poate să o denunţe prin notificare scrisă adresată celuilalt stat.

I.C.C.J., decizia nr. 5053 din 24 mai2006,

Prin sentinţa civilă nr. 984 din 10 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I.N.T. Belgia în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL Bucureşti.

S-a constatat că mărfurile destinate pârâtei, reţinute de autorităţile vamale conform Ordinului Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 44096/MC din 29 iulie 2004, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii H. S-a dispus interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare mărcii H. A fost obligată pârâta la plata sumei de 342.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:

Reclamanta H.I.N.V. dovedeşte că este titulara mărcii H., înregistrată la 24 martie 1998 cu nr. 690 614, pentru clasele 6, 17 (ţevi flexibile nemetalice) şi 19; marca în cauză este în termenul de protecţie şi i se recunoaşte protecţia şi pe teritoriul României prin desemnare ulterioară făcută la data de 11 mai 2000 şi publicată în Gazette OMPI nr. 13/2000 din 3 august 2000 pe o perioadă de 10 ani începând cu 24 mai 1998 pentru clasele 6, 17, 19.

Din ordinul nr. 44096/MC din 29 iulie 2004 al Autorităţii Naţionale a Vămilor rezultă că această autoritate a decis, în baza art. 10 din Legea nr. 202/2000, suspendarea operaţiunii de vămuire, precum şi reţinerea mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, mărfuri constând în 20 000 m ţeavă pexal inscripţionată H. şi 36 900 m ţeavă polipropilenă inscripţionată H., originare din China, expeditor S.F.T.Y.C.L. şi având ca destinatar firma pârâtă SC G.C. SRL.

Din faptul că produsele reţinute sunt inscripţionate cu semnul H., semn ce reprezintă marca înregistrată a reclamantei, rezultă că aceste mărfuri sunt contrafăcute şi aduc atingere dreptului exclusiv al titularului mărcii, existând riscul confuziei cu produsele originale.

în acest context, s-a respins susţinerea pârâtei în sensul că nu lezează drepturile reclamantei, întrucât nu au fost încă introduse în circuitul comercial în România, nefiind vămuite; temeiul juridic al cererii de faţă îl constituie şi Legea nr. 202/2000, modificată, care reglementează unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, finalitatea actului normativ menţionat fiind tocmai aceea de a împiedica pătrunderea în circuitul comercial din România, înainte de vămuire, a mărfurilor cu privire la care se stabileşte caracterul contrafăcut.

Pe de altă parte, pârâta nu a contestat ordinul autorităţii vamale, nu a contestat calitatea reclamantei de titular al mărcii şi nici caracterul contrafăcut al mărfurilor, nerăsturnând prezumţia legală ce operează în aceste cazuri, în sensul că se aduce atingere mărcii înregistrate.

Tribunalul a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 84/1998 şi ale Legii nr. 202/2000: art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că înregistrarea mărcii conferă titularului acesteia un drept exclusiv asupra mărcii; în cazul încălcării acestui drept într-o modalitate sau alta titularul putând cere instanţei competente civile să interzică terţilor să folosească în activitatea lor curentă, fără consimţământul acestuia, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; art. 83 prevede că actele descrise constituie acte de contrafacere, sancţionate penal; art. 1, alin. (1), pct. 13, lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 202/2000 definesc termenul de marfa contrafăcută, iar din coroborarea art. 35 alin. (2) cu art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 rezultă că orice utilizare a unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice sau similare nu este permisă, fapta constituind infracţiune.

împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, criticând-o pentru următoarele motive:

Nu s-a făcut dovada de reprezentare a reclamantului, care este persoană juridică străină cu sediul în Belgia, iar acţiunea este semnată numai de avocat.

Din Convenţia dintre România şi Belgia privind asistenţa în materie civilă şi comercială, semnată la 3 octombrie 1995, astfel cum a fost completată prin Protocolul adiţional din 30 octombrie 1978, rezultă că s-a renunţat la legalizări, dar numai cu privire la actele arătate la art. 1, din care nu face parte mandatul special ataşat acţiunii, fără să aibă aplicată apostila.

Nu au nicio culpă cu privire la faptul că pe produsele reţinute în vamă şi care le-au fost destinate era trecut cuvântul H.

Au văzut acele produse şi nu le-au comandat cu această menţiune şi astfel nu au urmărit în niciun fel prejudicierea reclamantei; nu au comis fapte contrare reglementărilor în vigoare şi, pe cale de consecinţă, nu li se poate interzice în viitor săvârşirea de fapte prohibite.

în condiţiile în care nu s-a dovedit nicio culpă procesuală, nu pot fi obligaţi nici la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 101 din 7 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele motive:

La data de 22 august 2003 reclamanta a împuternicit societatea T.E.T. SA, printr-o procură specială, actul fiind depus la dosar în traducere legalizată în limba română şi limba engleză.

Actul produce efecte juridice depline în faţa autorităţilor române în forma în care a fost întocmit, fără a fi necesară îndeplinirea formalităţii aplicării apostilei reglementate de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea cerinţei supralegalizării actelor judiciare străine [instituită pentru a se atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe act, conform art. 3 alin. (1)], convenţie la care sunt părţi contractante atât Belgia, cât şi România, întrucât printr-o convenţie bilaterală permisă de actul normativ-cadru [art. 3 alin. (2)], aceste state au prevăzut în mod expres scutirea de această formalitate.

Contrar susţineri Iot apelantei, această reglementare de excepţie vizează nu numai actele judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, astfel cum se prevede prin art. 3 pct. 1 din Convenţia datată 3 octombrie 1975 (ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976), cu adăugirile prevăzute prin Protocolul Adiţional datat 30 octombrie 1979, însă şi orice documente care emană de la autorităţile judiciare ale unuia dintre cele două state şi care poartă sigiliul acestora, precum şi documentele cărora aceste autorităţi le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, în cazul în care intenţionează folosirea unor atare acte pe teritoriul celuilalt stat.

Contractul de mandat fiind întocmit în formă autentică de un notar public, se încadrează în categoriile de înscrisuri sus enumerate şi ca atare, este scutit de formalitatea aplicării apostilei.

La data de 4 iunie 2004, între pârâtă şi S.F.T.Y.C.L. a intervenit un contract de mandat (în fapt, o convenţie de comision de natura celui reglementat de art. 405-412 C. com.), prin care comerciantul din China a împuternicit societatea comercială română să vândă în România mărfuri constând în diferite cantităţi de ţeavă pexal şi ţeavă poli-propilenică. Contractul de comision constituie un act obiectiv de comerţ, fiind explicit menţionat în art. 3 pct. 7 C. com.

Conform art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanţei de judecată să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn identic mărcii pentru produse identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată, norma citată reprezentând temeiul acţiunii civile în contrafacere, după cum a reţinut şi instanţa de fond.

Din interpretarea literală a textului rezultă că debitorul obligaţiei de a se supune actelor relative la exerciţiul dreptului aparţinând altei persoane este un comerciant, calitate deţinută de pârâta din cauză.

Se constată că pârâta nu a contestat existenţa faptei ilicite, constând în importul şi introducerea în circuitul comercial (chiar dacă eşuată, urmare intervenţiei autorităţii vamale în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2000) de mărfuri, anume cele convenite prin actul sus-descris, inscripţionate cu semnul H., ce reprezintă obiectul mărcii al cărei titular este reclamanta din cauză, mărfuri al căror caracter contrafăcut nu a fost, de asemenea, contestat şi a fost stabilit ca atare de către instanţa de fond.

Prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 998 şi art. 999 C. civ., titularul mărcii încălcate este scutit de obligaţia dovedirii culpei în săvârşirea faptei ilicite, legiuitorul prezumând existenţa vinovăţiei autorului, în considerarea statutului de comerciant în exerciţiul căruia a fost săvârşită fapta.

Prin urmare, este suficientă dovedirea unui atare statut pentru a opera prezumţia legală relativă, iar pârâta nu a răsturnat această prezumţie, deşi a invocat lipsa culpei prin motivele de apel.

împotriva deciziei de apel a formulat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1. Potrivit Convenţiei cu privire la suprimarea cerinţei supralega-lizării actelor oficiale străine, încheiată la Haga la data de 5 octombrie 1961, Ia care România a aderat prin O.G. nr. 66 din 24 august 1999, statele semnatare au renunţat la confirmarea acestora de către oficiile diplomatice sau consulare, fiind suficientă aplicarea apostilei de către autorităţile competente ale ţării emitente.

Articolul 1 din Convenţie prevede că sunt considerate acte oficiale documentele care emană de la autorităţi, documentele administrative, actele notariale [lit. c)] şi declaraţiile oficiale. Din interpretarea acestei Convenţii şi a Convenţiei bilaterale încheiate între România şi Belgia, rezultă că în raporturile cu Belgia nu se impune cerinţa legalizării documentelor ce emană de la autorităţile judiciare, dar, conform Convenţiei de la Haga, pentru ca documentele respective să fie folosite în ţara de destinaţie este necesară aplicarea apostilei de către autorităţile competente ale ţării de origine. România a aderat la Convenţia de la Haga, la o dată ulterioară Convenţiei Româno-Belgiene, fără rezerve.

2. Pe fondul cauzei, nu au contestat drepturile intimatei asupra mărcii H.

Mărfurile oprite în vamă aparţin furnizorilor, nu au fost cerute de recurentă, nu au niciun control asupra inscripţionării acestora şi nu au intrat în posesia sa pentru a putea verifica dacă au fost respectate condiţiile contractului de mandat. Simplul fapt că au fost expediate în forma reţinută în vamă, Iară vreo intervenţie a sa, nu poate să atragă vreo răspundere.

în mod greşit s-a apreciat că răspunde pentru culpa levissima care acoperă aria reţinută în hotărâre, atât timp cât nu a desfăşurat nicio activitate comercială cu bunurile respective. Simplul fapt al încheierii contractului, fără punerea lui în executare, nu poate fi considerat activitate comercială.

S-au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 202/2000, considerându-se marfă de import, în condiţiile în care nu au fost declarate libere la vamă şi nu s-a realizat practic importul.

în aceste condiţii, se impune obligativitatea respectării legii pe care nu a încălcat-o în nicio împrejurare. în condiţiile în care nu li se poate reţine nicio culpă, în mod greşit au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 368/1976 pentru ratificarea Convenţiei dintre R.S.R. şi Regatul Belgiei privind asistenţa judiciară în materie civilă şi comercială, semnată la Bucureşti la 3 octombrie 1975 şi O.G. nr. 66 din 24 august 1999 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.

Astfel, după ce în Convenţie se prevede pentru statele contractante scutirea de supralegalizare a actelor oficiale străine (care sunt indicate pe categorii în art. I), iar printre acestea se află şi actele notariale, în art. 3 alin. (1) se prevede că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actelor sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act este aplicarea apostilei eliberate de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.

în art. 3 alin. (2) din Convenţie se prevede că formalitatea menţionată la alin. (1) (deci apostila) nu poate fi cerută atunci când printr-o înţelegere între două sau mai multe state aceasta este înlăturată, simplificată sau este scutit actul de legalizare. în art. 14 (capitolul III) din Decretul nr. 368/1976 se arată în raporturile civile şi comerciale dintre România şi Belgia, documentele care emană de la autorităţile judiciare ale uneia dintre cele două state şi care poartă sigiliul acestora, precum şi documentele cărora le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul sunt scutite de orice legalizare atunci când trebuie folosite pe teritoriul celuilalt stat.

Faţă de prevederile celor două acte şi care sunt aplicabile relaţiilor bilaterale dintre România şi Belgia, în mod corect s-a apreciat de instanţa de apel că actul, contractul de mandat al reclamantei-intimate, care este întocmit în formă autentică de un notar public, se încadrează între categoriile de înscrisuri care, potrivit art. 14 din Convenţia bilaterală, este scutit de formalitatea aplicării apostilei.

Faptul că România a aderat la Convenţia de la Haga la o dată ulterioară Convenţiei bilaterale, lără rezerve, nu înseamnă că nu îşi mai produce efectele Convenţia bilaterală.

Norma prevăzută la art. 3 alin. (2) în Convenţia de la Haga nu reprezintă decât o confirmare a efectelor unor convenţii încheiate între membrii contractanţi prin care sunt înlăturate sau simplificate anumite formalităţi prevăzute în Convenţia de la Haga.

înalta Curte constată totodată că şi pe fondul cauzei instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire permite autorităţilor vamale să întreprindă acţiuni de suspendare a operaţiunii de vămuire şi de reţinere a mărfurilor, dacă acestea sunt suspectate a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, fie în urma cererii de intervenţie formulate de titularul dreptului, fie din oficiu.

Prin Ordin al Autorităţii Naţionale a Vămilor, în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 202/2000 şi în baza cererii de intervenţie, s-a ordonat suspendarea operaţiunii de vămuire şi reţinerea mărfurilor expediate de o societate din China pârâtei-recurente, cu motivarea că mărfurile sunt susceptibile să aducă atingere drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii H., marcă al cărui titular este H.I., cu sediul în Belgia, cu protecţie pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani cu începere de la data de 24 mai 1998.

Recurenta-pârâtă nu a contestat nici drepturile intimatei-reclaman-te asupra mărcii H.

Actul în baza căruia pârâta-recurentă importa produsele respective este reprezentat de contractul de mandat nr. AW 0410 din 4 iunie 2004, prin care partea română a fost împuternicită să vândă produsele partenerului din China, contract calificat în fapt de instanţă ca fiind un contract de comision şi care constituie act de comerţ din perspectiva art. 3 pct. 7 C. com., aspect necontestat de către recurentă.

Apărarea recurentei în sensul că nu a intrat în posesia efectivă a bunurilor şi nu ar fi desfăşurat nicio activitate comercială cu bunurile în cauză prin introducerea acestora în circuit nu prezintă relevanţă sub aspectul reţinerii atingerii drepturilor asupra mărcii H. recunoscute şi protejate titularului, atât timp cât actul încheiat cu partenerul extern reprezintă un fapt de comerţ, deci o activitate comercială potrivit Codului comercial, prin care se nasc raporturi juridice ce sunt reglementate prin legea comercială.

Articolul 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sancţionează folosirea de către alte persoane decât titularul mărcii şi fără acordul acestuia, în activitatea lor comercială, un semn identic mărcii pentru produse identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată.

Aspectele invocate relativ la faptul că nu au cunoscut că mărfurile aveau inscripţionată denumirea de H. nu sunt de natură a înlătura atingerea drepturilor de proprietate intelectuală ale intimatei-reclamante faţă de culpa levissima de care era ţinută pârâta-recurentă în derularea activităţii comerciale, ci, cel mult, pot influenţa întinderea răspunderii în cazul în care s-ar pune problema unui prejudiciu.

Pe de altă parte, potrivit Legii nr. 202/2000, modificată prin O.G. nr. 59/2002, pentru definitivarea măsurii dispuse de organele vamale, reclamanta-intimată era obligată să apeleze la instanţele judecătoreşti, care să stabilească dacă a fost adusă atingerea drepturilor sale de proprietate intelectuală.

Astfel, solicitantul cererii de intervenţie este obligat ca după suspendarea operaţiunilor de vămuire să prezinte dovada formulării unei acţiuni în justiţie, iar dacă nu se face această dovadă, organele vamale procedează la efectuarea vămuirii (art. 11).

Articolul 19 prevede că, dacă prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată se respinge acţiunea titularului dreptului, autorităţile vamale efectuează vămuirea mărfurilor.

Reţinând, prin urmare, că prin activitatea sa comercială, pârâta-recu-rentă a încercat să introducă în circuitul comercial din România produse a căror marcă este protejată pe numele recurentei şi faţă de prevederile legale sus-menţionate care sancţionează asemenea activităţi, se constată că în cauză s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente şi că nu sunt fondate astfel criticile formulate, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru considerente reţinute mai sus, care susţin o corectă soluţionare a cauzei, se constată că în mod corect s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la plată cheltuielilor de judecată, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ.

Reţinând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, înalta Curte a dispus în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingerea recursului ca fiind nefondat.

← Mandat limitat la vânzarea dreptului de proprietate propriu-zis...		Mandat comercial. Imposibilitatea substituirii mandatarului în... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Procură întocmită în Belgia. Excepţie de la formalitatea aplicării apostilei reglementate de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961