Renunţare la dreptul de abitaţie
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1176
I. Prin cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâţii M.V., M.C.G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor de a respecta dreptul de abitaţie viageră a reclamantei cu privire la imobilul din str. I.C. nr. 5, ap. 4, sector 1, de a-i permite accesul şi folosinţa imobilului sus-menţionat, precum şi evacuarea pârâţilor din acelaşi imobil.
Prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 octombrie 1993, reclamanta i-a înstrăinat pârâtului M.V. acest imobil, ea rezervându-şi dreptul de abitaţie viageră asupra întregului imobil.
Conform declaraţiei date de reclamantă la data de 11 octombrie
1993, prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „Declaraţie” şi al cărui conţinut nu a fost contestat de către reclamantă, aceasta a renunţat în mod necondiţionat la dreptul de abitaţie pe care şi l-a rezervat asupra apartamentului vândut pârâtului; ca urmare a acestui fapt ea nici nu a solicitat timp de 13 ani pârâţilor respectarea acestui drept.
Potrivit art. 1176 C. civ., actul sub semnătură privată recunoscut de către cel căruia i se opune are acelaşi efect ca şi un act autentic.
II. Tribunalul a reţinut din interpretarea declaraţiei date de către pârâta-reclamantă la data de 11 octombrie 1993 că renunţarea la dreptul de abitaţie este una actuală, neconstituind o promisiune pentru a-şi da consimţământul în viitor. Formularea folosită ,/enunţ în mod necondiţionat la dreptul de folosinţă asupra apartamentului”, în care este folosit timpul prezent al verbului „a renunţa”, nu lasă niciun dubiu asupra voinţei celei care a dispus în acest mod. Este adevărat că apelanta s-a obligat şi ca, la cererea intimaţilor, să dea o declaraţie autentică la notariat în acelaşi sens, dar aceasta constituie o obligaţie suplimentară pe care şi-a asumat-o şi care nu exclude caracterul actual al renunţării la dreptul de abitaţie.
Nici cel de-al doilea motiv de apel nu este întemeiat. Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenţia de a gratifica, dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie.
Tocmai pentru că donaţiile indirecte nu constituie în realitate contracte, ele nu implică un acord de voinţă între cele două persoane implicate. Renunţarea la dreptul real — dezmembrământ al dreptului de proprietate este un act juridic unilateral, iar efectul stingerii lui se produce în temeiul legii, independent de voinţa nudului proprietar şi chiar împotriva acestei voinţe, întregindu-i acest drept prin consolidare.
Prin urmare, dat fiind că stingerea dreptului de abitaţie a avut loc la momentul încheierii actului juridic unilateral, care este supus principiului irevocabilităţii, formularea cererii de chemare în judecată de către apelantă nu poate avea efectul invocat de către aceasta.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 734/A din 25 mai 2007,nepublicată
| ← Renunţare la dreptul de proprietate în favoarea statului.... | Discuţii în legătură cu semnificaţia contractului de donaţie → |
|---|
