Ultimul domiciliu. Chestiune de fapt
| Comentarii |
|
Tribunalul a reţinut că hotărârea a fost dată cu nerespectarea normelor de competenţă reglementate de art. 14 C. proc. civ. referitoare la competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului. Sensul dispoziţiilor legale este acela de a determina competenţa unei instanţe în care se pot administra cu uşurinţă probele. împrejurarea că defiinc-tul a decedat în Bucureşti şi că s-a dispus transferul pensiei la adresa din Bucureşti — domiciliul reclamantei nu determină competenţa instanţei din Bucureşti. Domiciliul, în sensul reglementat de art. 13 din Decretul nr. 31/1954, este locuinţa statornică, iar nu localitatea în care de-
fijnctul a fost îngrijit pentru ultima boală. De altfel, sentinţa iniţială pentru partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului a fost pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, la cererea aceleiaşi reclamante.
Dovada ultimului domiciliu se face cu cartea de identitate sau certificatul de deces, iar dacă menţiunile din aceste acte oficiale sunt contestate, nimic nu se opune ca „ultimul domiciliu”, la care face trimitere art. 14 C. proc. civ., reprezentând o chestiune de fapt, să fie dovedit cu orice mijloc de probă, prin coroborarea tuturor probelor de care părţile înţeleg să se folosească.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., miri. şi fam., decizia nr. 1429 din 29 octombrie 2009
| ← Dezbaterea succesiunii. Domiciliu în fapt | Certificat de moştenitor eliberat în Germania. Incidenţa... → |
|---|
