Decizia comercială nr. 111/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 111/2011
Ședința publică de la 02 I. 2011
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător L. U.
G. M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul formulat de pârâta SC F. M. S., împotriva sentinței civile nr. 4663/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu reclamantul B. M. I., având ca obiect obligatia de a face.
S-a făcut { F. |referatul} cauzei de către { F. care învederează faptul că la data de (...), ambele părți au depus la dosar concluzii scrise.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de (...) s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4663 din 17 noiembrie 2010 a T.ui M. s-a admis acțiunea formulată de reclamantul B. M. în contradictoriu cu pârâta SC F. M. S. și, în consecință:
Au fost obligați pârâții să predea reclamantului actele necesare înmatriculării autoturismului marca Mitsubischi Lancer 2.0 Invite, cu seria
șasiu JMBSJCJ878U000743, autoturism cumpărat de către reclamant cu prețul de 17.500 euro la data de (...).
A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 8.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea reconvențională.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a constatat că prin înscrisurile depuse, depozițiile de martori și interogatoriile luate părților s-a făcut dovada că la data de 24 martie 2009 reclamantul a cumpărat de la pârâtă un autoturism marca Mitsubischi Lancer 2.0 Invite, cu seria șasiu JMBSJCJ878U000743, pentru care a achitat suma de 17.500 euro prepusului pârâtei U. P., locul de achitare a prețului fiind magazinul pârâtei.
A reținut instanța de fond că tranzacția comercială a fost validă neavând relevanță faptul că prețul a fost achitat în numerar direct prepusului, fără eliberarea la acel moment a unei chitanțe, cât timp acesta a acționat ca prepus al pârâtei fiind, potrivit art. 404 din Codul comercial un comisionar pentru negoț, iar actul de comerț s-a realizat în locul în care pârâta exercită regulat și public activitate de comerț cu autovehicule.
A reținut instanța de fond că reclamantul a avut reprezentarea că încheie un act de comerț cu un reprezentant al pârâtei, faptul fiind confirmatîn primul rând de directorul de vânzări care a arătat în scris pe factura pro formă încasarea prețului pentru pârâtă și că a acționat în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta solicitând, în principal, anularea hotărârii atacate în temeiul dispozițiilor art. 297 C.pr.civ. cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar admiterea în totalitate a cererii reconvenționale și respingerea acțiunii introductive.
Referitor la cererea de anulare a hotărârii apelantul arată că instanța de fond nu a analizat toate apărările și criticile formulate de către apelantă, nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate, iar din perspectiva cererii reconvenționale a arătat că instanța de fond nu a realizat în considerente o analiză a motivelor de respingere a acesteia.
În privința fondului apelanta arată că reclamantul, la înțelegere cu angajatul U. P., a ridicat autoturismul fără a se conforma dispozițiilor contractuale de a achita prețul în contul menționat pe factura pro forma nr.
2 din 24 martie 2009, ce i-a fost înaintată.
Mai arată apelanta că nu s-au respectat dispozițiile art. 117 din HG nr. 479 din 18 aprilie 2003, reclamantul nesolicitând un bon fiscal pentru plata realizată.
Susține apelanta că din această perspectivă reclamantul se află în culpă deoarece nu a urmărit respectarea dispozițiilor legale menționate anterior.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 404 Cod comercial apelanta arată că reprezentanții, precum și mandatarul comercial s-au comișii călători nu au calitatea de prepuși, așa cum sunt reglementați de art. 392 Cod comercial.
Prepusul, arată apelanta, este acela însărcinat cu comerțul în locul patronului său, adică reprezentantul său general, care are dreptul să facă toate operațiile ce fac obiectul comerțului acestuia, precum și toate actele necesare acestui comerț.
Din probele administrate susține apelanta reiese în mod neechivoc că în cadrul societății directorul de vânzări se subordonează directorului general și nu direct administratorului ca și în cazul directorului economic, iar in patrimoniul său de atribuții nu se regăsesc decât cele ce privesc activitatea de vânzări care în accepțiunea actuală pentru comercianții de autovehicule, atribuțiile acestuia se limitează la prezentarea produsului spre client, realizarea strategiilor de vânzări și orice alt act care privește promovarea mărcii, dar lipsindu-i cu desăvârșire atribuțiile de natură financiară, cu excepția prezentării prețului produsului.
Mai arată apelanta că a delimitat în mod expres limitele în care trebuiau exercitate obligațiile contractuale de către cumpărător, limite care au fost făcute în primul rând pentru protecția acestuia, iar în al doilea rând pentru propria sa protecție, mandatul în ceea ce privește plata fiind limitat.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 404 alin. 1 parte finală
Cod comercial apelata arată că mențiunea existentă pe factură permite concluzia că angajatul U. a primit suma în nume propriu și nu în numele patronului său.
Reclamantul B. M. a solicitat respingerea apelului.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate Curtea îl apreciazănefondat din următoarele considerente:
Referitor la motivele de nulitate care, în opinia apelantului, ar fi trebuit să determine trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea le apreciază ca nefondate, din următoarele considerente:
Art. 297 alin. 1 c.pr.civ., așa cum a fost modificat prin L. nr. 2., a impus instanței de apel, investită cu soluționarea cauzei, limite extrem de restrictive, în care ar putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Se constată că în speță instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei în primă instanță, pe fond, iar în apel nu s-au invocat aspecte de nerespectare a procedurii civile, cum ar fi , de exemplu, nelegala citare, ca motiv ce ar putea determina trimiterea înapoi a cauzei.
În aceste condiții, caracterul devolutiv al apelului, prezent în forma anterioara a legii, a fost extins în urma modificărilor aduse prin L. nr. 2., astfel încât aspectele invocate de către apelantă vor putea fi analizate chiar pentru prima oară și de către instanța de apel.
Trimiterile jurisprudențiale realizate de către apelantă în susținerea tezei (trimitere spre rejudecare) nu mai sunt de actualitate în considerarea formei actuale a art. 297 alin. 1 C.pr.civ., formă aplicabilă imediat, conf. art. 725 al. 1 c.pr.civ.
În același timp, față de aceste constrângeri procesuale, Curtea apreciază că nu are loc o limitare a dreptului la apărare, aspectele invocate fiind amplu detaliate și dezvoltate atât în scris, cât și oral, de către ambele părți, cu prilejul soluționării apelului.
Referitor la o eventuală nepronunțare asupra cererii reconvenționale, din perspectiva faptului că nu ar fi avut loc o analiză separată în cadrul hotărârii apelate a petitelor cererii reconvenționale, Curtea constată că, din cuprinsul hotărârii apelate, rezultă analiza realizată de către judecătorul fondului, care conduce la concluzia existenței unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat între părți, în care obiectul contractului s-a predat iar plata prețului s-a realizat.
În condițiile în care pârâta a solicitat prin acțiunea reconvențională obligarea la plata prețului, prin considerente, instanța de fond a analizat tocmai netemeinicia acestei cereri, arătând, în numeroase situații, că plata s-a realizat în numerar.
Instanța de fond a realizat o analiză atât a cererii introductive, cât
și a acțiunii reconvenționale, extrăgând din susținerile părților, elementele esențiale care au condus la soluția pronunțată în cauză.
Referitor la fondul cauzei Curtea reține următoarele:
Starea de fapt, reținută de către instanța de fond și dovedită prin intermediul probelor administrate, relevă alegerea defectuoasă a angajaților din partea pârâtei și intenția acesteia de a se abține de la orice răspundere ce i-ar reveni față de clienții săi, care intră în contact cu propriul personal selectat și angajat de către aceasta din urmă. Toate apărările invocate converg înspre a indica o lipsă totală de diligență din partea reclamantului în absența oricărei obligații și răspunderi din partea pârâtei, în calitatea sa de angajator, pe de-o parte și de comerciant, pe de altă parte.
Toate acestea impun analiza stării de fapt din perspectivă juridică deși pârâta este direct răspunzătoare pentru actele și faptele angajaților săi, realizate de către aceștia în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce le-au fost conferite tocmai de către pârâtă. Aceasta înțelege, în apărările formulate, să ignore cu desăvârșire obligația de supraveghere pe care o are în raport cu propriul său personal, pentru a evita orice manifestări necorespunzătoare ale acestora în raporturile de muncă și în privința clienților cu care intră în contact.
În condițiile în care s-a dovedit fără putință de tăgadă plata efectivă a prețului în numerar apărarea pârâtei întemeiată pe faptul că reclamantul nu și-ar fi îndeplinit obligația conform mențiunii de pe factură, respectiv plata prin virament bancar reprezintă o încercare de transmitere a riscului contractual doar în sarcina uneia dintre părți, fără asumarea propriilor obligații din partea pârâtei, în calitatea sa de vânzătoare a autoturismului.
Referitor la îndeplinirea obligației de plată a prețului, Curtea reține că s-a dovedit, cu martori, faptul predării sumei de bani, în numerar, către angajații pârâtei, de către cumpărător.
Proba cu martori, în materie comercială, este admisibilă, conf. art. 46 din codul comercial. Această probă, administrată cu respectarea dipozițiilor incidente, nu mai impune efectuarea probei plății prin intermediul unei chitanțe, așa cum susține pârâta, întemeindu-și susținerile pe art. 117 din N. METODOLOGICE pentru aplicarea Ordonanței de urgență a G. nr. 2. privind obligația agenților economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, aprobate prin HG nr. 479 din 18 aprilie 2003.
Nu se poate reține că prin N. menționate a avut loc o abrogare implicită a dispozițiilor art. 46 din codul comercial, care consacră sistemul probator în materie comercială. Nu se poate reține că art. 46 din codul comercial nu ar mai avea nicio relevanță în raporturile juridice comerciale, așa cum susține pârâta.
Tot referitor la acest aspect, Curtea reține că predarea banilor s-a realizat într-o ambianță factuală ce a permis reclamantului să considere că a efectuat plata prețului, fără să-i creeze nicio suspiciune că suma nu va fi folosită în scopul în care s-a predat.
Mai mult existența facturii cât și faptul predării efective a bunului, sunt aspecte de natură a întării convingerea reclamantului că a încheiat o tranzacție validă, în care toate părțile și-au îndeplinit majoritatea obligațiilor,
(predarea bunului și plata prețului)sau și le vor îndeplini în viitorul apropriat
(predarea actelor).
Sub acest aspect, susținerile pârâtei referitoare la o eventuală asumare a obligației de plată prin virament bancar nu prezintă relevanță, fiind dovedit faptul că s-a făcut plata prețului.
Nici nu se poate reține în cauză că reclamantul și-ar invoca propria culpă, rezultată dintr-o eventuală nerespectare a dipozițiilor legale referitoare la solicitarea bonului fiscal.
Curtea reține că, pe de-o parte bonul fiscal nu apare ca o cerință de valabilitate a unui contract de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, plata prețului s-a realizat, fiind dovedită cu alte mijloace de probă, prevăzute de codul comercial și de procedura civilă.
Susținerile pârâtei, referitoare la indicarea greșită de către instanța de fond a disp. art. 404 c.com. tind a demonstra lipsa intenției acesteia de a-și asuma orice răspundere a faptelor săvârșite de către personalul propriu în raporturile directe cu clienții și deci, implicit inexistența unui temei legal de asumare a răspunderii de către pârâtă, în calitate de angajator, și mai apoi de parte în contractul de vânzare cumpărare, pe care reprezentanții ei, mandatați în acest scop, l-au încheiat, în numele pârâtei și, evident, în folosul comercial al acesteia.
Art. 404 cod.com. prevede explicit: "Comisii pentru negot sunt prepuși pentru vînzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca, în locul unde
exerciteaza comerțul și în momentul predarei, sa ceara și sa înca seze prețul
mărfurilor vîndute , putind da pentru aceasta, chitanța valabilă în numele patronului lor.";
Reclamantului nu i se poate cere să cunoască atribuțiile de serviciu ale angajaților pârâtei cu care a intrat în contact. Faptele și acțiunile reclamantului, realizate de către acesta în interiorul stabilimentului comercial al pârâtei, așa cum au rezultă din declarațiile părților și cele ale martorilor, au un caracter obișnuit și sunt uzuale unei vânzări de bunuri într-un loc public:
Îi sunt prezentate mărfurile expuse, este identificată marfa care corespunde cel mai bine dorinței cumărătorului, se întocmesc formalitățile necesare, specifice mărfii selectate, este plătit prețul ș.a.
Dacă pe ecusonul angajatului pârâtei, purtat în mod public, în interiorul spațiului public și în prezența altor angajați ai pârâtei, scrie
"director de vânzări";, atunci, în mod firesc, reclamantului, a cărei rea credință nu a fost probată, i s-a creat impresia că a negociat cu un prepus, legal imputernicit, al pârâtei, care are puterea de a-i permite să părăsească incinta comercială cu bunul cumpărat.
Mai mult, Curtea nu găsește că este neobișnuit ca potențialul cumpărător al unui autoturism să fie invitat într-un birou aflat în incinta comercială, în care să fie finalizate detaliile vânzării. Dimpotrivă, dată fiind valoarea economică mare a bunului ce se cumpără, este un mod profesionist de a trata o afacere comercială cu potențialul cumpărător.
S-a dovedit că banii au fost predați în prezența mai multor persoane, angajați ai pârâtei (U. P., f. 22 și Prună A., f. 41), într-un birou aparținând pârâtei. Din nou, toate aceste împrejurări au creat pentru reclamantul de bună credință, certitudinea că se încasează prețul mărfurilor vândute, de către cel împuternicit să-l încaseze, așa cum prevede art. 404 c. com.
Niciun moment, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, nu s-a lăsat impresia că directorul de vânzări acționează în nume propriu și nu pentru "patronul"; său, pârâta.
În consecință, răspunderea nu poate fi îndreptată către prepus, cel puțin în raporturile cu reclamantul.
Față de cele expuse anterior și în considerarea textelor legale deja arătate, văzând și disp. art. 296 c.pr.civ. se va respinge apelul.
În temeiul art. 274 al. 1 c.pr.civ. obligă apelanta să plătească intimatului B. M. suma de 3000 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge apelul declarat de pârâta SC F. M. S. B. M., împotriva sentinței civile nr. 4663/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., pe care o menține în întregime.
Obligă apelanta să plătească intimatului B. M. suma de 3000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2011.
{ F. |
PREȘEDINTE,
D. M.
JUDECĂTOR,
L. U.
G., M. T.
}
Red.D.M./dact.L.C.C.
4 ex./(...) Jud.fond: E. C.
| ← Decizia comercială nr. 3029/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 1513/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
