Decizia civilă nr. 1350/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1350/R
Ședința publică din 06 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE C. G.
J. ecător M. P.
J. ecător M. H.
G. ier A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.
DE R. B., cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelor, nr.60-64, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 9308/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare, jud. M., în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B.
, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, consideră cauza lămurită și o reține în pronunțare.
T.
Prin sentința civilă nr. 9308/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.
R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC B. S. .
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea formulată la data de 8 februarie 2013, înregistrată pe rolul Judecătoriei
B. M. sub nr._, reclamanta S. R. DE R., în conformitate cu Dispoziția PDG nr. 688/2010, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei SC B. S. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în baza probelor pe care le va administra, să dispună:
obligarea pârâtei la plata sumei de 253,26 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 220 lei aferentă perioadei martie 2010 - decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum 33,26 lei, stabilite la data de_ ;
obligarea pârâtei la cheltuielile ocazionate de acest proces.
În motivare, arată că: potrivit prevederilor art. 40 alin. 3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și
Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În aplicarea art.40 alin.4 din Legea nr.41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, art. 5 alin. 1: "Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate".
Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003: "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere," iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"- S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică".
Privind taxa judiciară de timbru, învederează instanței de judecată neobligativitatea SRR în ceea ce privește achitarea acesteia, având în vedere următoarele:
Solicită instanței de fond să aibă în vedere faptul că, S. R. de R. în calitate de instituție publică, este scutită de plata taxelor de timbru, potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prevederile art. 26 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, texte de lege pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere la pronunțarea sentinței.
Astfel, art. 17 din Legea nr.146/1997 prevede faptul că, sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
Ori, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune reprezintă fără tăgadă un venit public, fiind sursa de finanțare a SRR, ca instituție publică, acest lucru reieșind din prevederile art. 1, 4, 40 din Legea nr. 41/1994.
Potrivit textelor menționate, S. R. de R. ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, care își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, având obiective generale de informare, educare și divertisment, este în drept să perceapă taxa pentru serviciul public
de radiodifuziune, iar persoanele juridice sunt obligate să achite această taxă, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Astfel, art. 40 lit. "b"; din Legea nr.41/1994 stipulează în mod clar faptul că, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune constituie venit propriu al SRR, rezultând prin urmare că, această taxă reprezintă un venit public, fiind o sursă financiară stabilită de legiuitor, necesară desfășurării activității SRR ca instituție publică.
Față de cele mai sus arătate, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și să oblige pârâta la plata sumei 253,26 lei și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În drept, invocă prevederile art. 112 Cod procedură civilă; art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
Potrivit art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă solicită judecarea cauzei si în lipsă.
La data de_, pârâta SC B. S. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, arată că: prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de 253, 26 lei, reprezentând taxa pentru serviciul de radiodifuziune aferentă perioadei martie 2010 - decembrie 2011 cu penalități de întârziere.
Consideră acțiunea neîntemeiată si nefondată.
În temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 pentru organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, pe baza cărora reclamanta își întemeiază acțiunea,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. "
În acest sens, învederează instanței faptul că, art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public. " De asemenea, definiția noțiunii de "beneficiar" este aceea de "persoană, colectivitate ori instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. ".
Întrucât nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 nu se regăsește vreo definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestui cuvânt nu poate fi decât cel comun. Astfel, legiuitorul român a înțeles să instituie obligativitatea acestei taxe doar ca o contraprestație pentru serviciile furnizate de aceste instituții publice și doar pentru persoanele juridice care dețin aparate radio/TV, beneficiind în mod real de aceste servicii.
Preluând în mod greșit textul legal de la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, Guvernul României, prin HG nr. 977/2003 și HG 978/2003, a stabilit că, persoanele juridice sunt obligate că achite taxele radio-tv indiferent de calitatea acestora de beneficiari ai serviciilor respective, cu toate că normele constituționale nu permit unui act normativ de rang inferior, cum este o hotărâre de guvern, să depășească limitele stabilite de actul normativ superior, în speță legea. Tocmai pentru aceste considerente, aceste texte normative (art. 3 alin. (1) și (2) din HG nr. 977/2003 - privitoare la serviciul public de radiodifuziune și art. 3 alin. (1) și (2) din HG nr. 978/2003 - privitoare la serviciul public de televiziune, au fost considerate nelegale de către instanțele naționale, fiind neconforme cu Legea nr. 41/1994.
Art. 3 alin. (1) din cele două H.G. la care a făcut trimitere se referă la faptul că: "Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare (actualmente art. 1121 si 1122 din același act normativ, articole introduse prin OUG nr. 117/2010), au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale", iar conform art. 3 alin. (2) din aceleași acte normative, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. "
Prin Decizia ÎCCJ nr.2102/_ pronunțată în dosar nr._ (cu privire doar la microîntreprinderi) și prin Decizia ÎCCJ nr. 607/_ din dosar nr._ (cu privire la toate categoriile de persoane juridice), s-au menținut hotărârile curților de apel pronunțate în primă instanță, prin care s-a dispus anularea prevederilor din cele două Hotărâri de Guvern, prin care se impunea obligativitatea microîntreprinderilor și a celorlalte categorii de persoane juridice de a achita taxa de radiodifuziune indiferent dacă beneficiază sau nu, în concret, de respectivele servicii.
În motivarea acestor soluții, Înalta Curte de Casație si Justiție a făcut trimitere și la Decizia nr. 159/_ a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, prin care Curtea a decis, cu privire la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt constituționale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice". Ulterior, prin Deciziile nr. 297/_ și nr. 331
/_, Curtea Constituțională, pronunțându-se și cu privire la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a respins această excepție cu motivarea că, cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 își mențin valabilitatea. Cu ocazia controlului de constituționalitate, indirect, s-a dat o
interpretare textului art. 40 alin. (3) menționat, arătându-se că, acesta nu contravine dispozițiilor constituționale câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ, "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Astfel, persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, care nu dețin mijloace tehnice de recepționare a informației radio - TV nu mai pot fi obligate să achite taxa instituită de lege pentru aceste servicii.
Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea acțiunii ca nefondată.
Raportat la aceste aspecte, solicită respingerea cererii de obligare la plata penalităților de întârziere, în principal, întrucât acestea nu sunt datorate (nefiind datorată nici obligația principală, pentru considerentele mai sus arătate), iar în subsidiar întrucât acestea nu au fost calculate în conformitate cu actele normative în vigoare.
În drept, invocă dispozițiile C.P.C.
În probațiune, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale, dacă instanța consideră necesară pentru a dovedi faptul că nu este beneficiară a acestui serviciu (la sediu și punctul de lucru neexistând nici un aparat radio).
Solicită judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 15 mai 2013, reclamanta S. R. DE R., în conformitate cu Dispoziția Președintelui Director G. nr. 337/2010 prelungită prin Dispoziția nr. 688/2010, în contradictoriu cu SC B. S., a depus răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta SC B. S., prin care solicită admiterea cererii introductive de instanță formulată de S. R. de R. și să oblige pârâta la plata sumei de 253,26 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Referitor la ,,motivarea acțiunii reclamantei";, raportându-se la Decizia 2102 precum și dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, învederează faptul că, acestea sunt/rezultă din conținutul art.40 alin 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012, argumentele Î.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune, cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Pentru celelalte persoane juridice, se aplică prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare
raportat la art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 conform căruia, persoanele juridice cu sediul în România inclusiv filialele acestora precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor
juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Astfel, prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004, s-a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care consideră total greșită interpretarea făcută "calității de beneficiar".
Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează instanța de fond, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă" care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum a arătat mai sus).
Având în vedere că, pârâta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale mai sus menționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Față de cele mai sus arătate și având în vedere susținerile SRR ,solicită instanței admiterea cererii de chemare în judecată a SRR așa cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.
În conformitate cu art.242 alin.2 din Codul de proc. civilă, solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanța reține următoarele:
Reclamanta S. R. DE R. B. este, conform legii de organizare și funcționare, serviciu public autonom de interes național, independent editorial, rezultat prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
S. R. de R. are obligația să asigure, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice.
În îndeplinirea atribuțiilor pe care le are, S. R. de R. trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.
Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Din cuprinsul acestor reglementări se constată, fără echivoc,că rezultă faptul că obligația achitării unei asemenea taxe revine doar acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari ai unui asemenea serviciu.
În speță, reclamantei, în temeiul art. 1169 Cod civil, se reține că îi revine obligația de a dovedi faptul că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a
îndeplinit-o.
A invocat reclamanta disp. art. 5 alin 1 din HG nr. 977/2003, al căror cuprins este:
Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .
Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat.
Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.
Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.
Instanța nu va primi interpretarea extensivă data de S. R. de R. dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Prin Decizia nr.297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. S-a arătat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de
beneficiari ai acestor servicii".
Pentru a se decide astfel, s-a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.
Cu privire la dispozițiile art. 5 din HG nr. 977/2003, invocate de reclamantă, instanța reține că nu vor putea primi o altă interpretare, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește.
Legile sunt adoptate de către Parlament, iar Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.
Raportat la considerentele expuse, în baza textelor legale precizate, instanța a respins cererea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, recurenta S. R. de R. prin care a solicitat în temeiul art. 304 ind.1 și 312 cod pr.civ., modificarea sentinței și admiterea în tot a cererii.
În motivare, se arată în esență că, în mod nelegal, prima instanță a respins cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Recurenta mai invocă și jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ .
În motivarea căii de atac recurenta susține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Recurenta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
Așadar obligația de plată a taxei este o obligație legală, emiterea H.G. nr.997/2003 fiind justificată de punerea în aplicare a art. 40 din Legea nr. 41/1994.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs și sub toate aspectele, în condițiile art. 304 ind.1 Cod Procedură Civilă, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, tribunalul constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează a fi expuse mai jos.
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a invocat ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2003.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva".
Astfel, prin Sentința civilă nr. 185/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, potrivit cărora "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.";, reținându-se că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio .
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, are în final la bază interpretarea corecta a dispozițiilor art.40 din Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR si a SRT.
Astfel, dispozițiile art.40 alin.3 din acest act normativ condiționează obligația de plată a unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune de calitatea de beneficiar al acestor servicii. Se face astfel distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune între persoanele juridice care au calitatea de beneficiari ai acestor servicii si cele care nu au aceasta calitate.
Prin urmare, nu poate fi primită interpretarea recurentei în sensul existentei unei prezumții legale conform căreia toate persoanele fizice și juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio si televiziune.
În aceste condiții, revine reclamantei obligația de a dovedi ca pârâta a beneficiat de serviciile publice de radiodifuziune în perioada martie 2010- decembrie 2011, pentru a pretinde instituirea în sarcina acesteia a obligației de plată a taxei pentru acest serviciu și a penalităților de întârziere aferente. Cum aceasta dovada nu a fost efectuată, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În concluzie, pentru considerentele evidențiate, T. constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă și urmează să dispună, în temeiul art.312 alin.(1) Cod Procedura Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelor, nr.60-64, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 9308/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare, jud. M. .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte,
J. ecător,
J. ecător,
C. G.
M.
P.
M.
H.
G. ier,
H.
Red. C.G. / Tred. C.G_ /ex. 2
J. ECĂTOR LA FOND M. E. M.
| ← Decizia civilă nr. 277/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 6/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
