Decizia civilă nr. 759/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 759/R
Ședința publică din 05 Iulie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: N. B.
JUDECĂTORI: V. F.
V. P.
G. ier: A. O.
Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - pârâtă
S. R. SS M.,
cu sediul în S. M., str. X., nr. 2, județul
M., împotriva sentinței civile nr. 972 din_ a Judecătoriei S. M., pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - reclamată S. R. DE R. , cu sediul în B.
, sector 1, str. G. B., nr.60-64.
Se constată că prezenta cauză a fost reținută în pronunțare în ședința publică din_, încheierea de ședință făcând parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:
T.
Deliberând asupra recursului de față,constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 972/2012 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei S. M. s-a dispus:
Admiterea acțiunii civile formulată de reclamanta S. R. de Radiofuziune, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL și în consecință:.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 589,54 lei cu titlu de pretenții și suma de 93,62 lei penalități de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța reține că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, solicitând casarea acesteia și respingerea acțiunii, arătând următoarele:
Consideră ca inadmisibil, rațiunea pretinderii contravalorii serviciului public de radiodifuziune și serviciul public de televiziune este reprezentată de calitatea de beneficiar ai unui astfel de serviciu, calitate ce se impune însă a fi probată.
Simpla existență a unei persoane juridice, prin legala sa constituire nu o transformă automat, ope legis, în beneficiar al serviciului public de radiodifuziune și serviciul public de televiziune. Consideră că fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul de a opta pentru a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, și acest drept nu poate fi transformat într-o obligație.
Solicită să se aibă în vedere că reclamanta nu a depus la dosar nici un înscris care ar avea rolul de a dovedi calitatea de beneficiar, ce constituie situația premisă și fundamentul emiterii pretențiilor materiale. Singurele acte depuse la dosar, facturile fiscale emise de către SC .FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA, consideră că nu pot proba calitatea de beneficiar al serviciilor publice arătate mai sus. De asemenea nu s-a probat ca recurenta ar deține un receptor radio sau TV, astfel pe cale de consecință nu s-a probat calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune și serviciului public de televiziune.
Pe de altă parte menționează că nu există identitate între emitentul facturilor fiscale și reclamanta, și de asemenea reclamanta nu a făcut dovada neachitării facturilor emise.
Menționează și Decizia nr. 2102 din_ a ICCJ, prin care s-a statuat că prevederile art. 3 alin. 1 din HG. NR. 977/2003 și art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 978/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru servicii publice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, aceasta interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000, care stabilește ierarhia actelor normative, stipulând ca actele normative date în executarea legilor ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
S-a considerat de ICCJ ca cele două hotărâri ale Guvernului mai sus arătate nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. 1 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care NU au calitatea de beneficiar ale acestor servicii.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304¹ Cod procedură civilă precum și în raport de motivele indicate, T. reține următoarele:
Sediul materiei este reprezentat și de HG nr. 977/2003 care stabilește cuantumul lunar al taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, stipulând în cuprinsul art. 5 alin. 1 că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica";-SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate în timp ce dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003 prevăd că, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, cuantumul acestora fiind determinat în conformitate cu metodologia de calcul a SC de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica SA pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
În baza dispozițiilor legale mai sus menționate au fost emise facturile fiscale atașate dosarului cauzei (filele 7-29).
Instanța constată că reclamanta se află în prezența unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă, prevede că este certă creanța "a cărei existență rezultă din însăși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau însușite de dânsul";. Instanța constată că, în cauză, creanța a cărei valorificare se urmărește rezultă din facturile emise atașate dosarului cauzei, existența sa fiind neîndoielnică.
Cu privire la caracterul lichid al creanței, art. 379 alin. 4 din codul de procedură civilă prevede că o creanță "este lichidă atunci când câtimea ei este
determinată prin însuși actul de creanță sau când este deteminabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui _";. Instanța constată că, în speță, această condiție este îndeplinită, deoarece câtimea creanței este determinată în cuprinsul facturilor anexate cererii.
În privința exigibilității creanței, o creanță este exigibilă sau scadentă dacă termenul prevăzut în favoarea debitorului s-a împlinit sau, în condițiile legii, debitorul este decăzut din beneficiul termenului. În speță, scadența este prevăzută în cuprinsul fiecărei facturi anexate astfel încât prin raportare la această precizare, instanta consideră creanța reclamantei exigibilă.
Cu privire la acțiunea dedusă judecății, instanța apreciază incidența dispozițiilor art. 1073 din Codul Civil, ce dispun în sensul că, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Față de considerentele arătate, instanța urmează să admită cererea de chemare în judecată, considerând-o întemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
În baza art. 3041Cod procedură civilă,
ADMITE
recursul declarat de pârâta SC R. SRL cu sediul în S. M. str. X., nr. 2, județul M. împotriva sentinței civile nr.972/2013 a Judecătoriei S. M., pe care o modifică în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, în sensul că:
Respinge cererea introductivă. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte, N. B. | J. ecător, V. F. | J. ecător, V. P. |
G. ier, A. O. |
Red. V.F ./ _
Tred. A.O. /_ - 2ex
J. ecător la fond C. E. I.
| ← Decizia civilă nr. 488/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 205/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
