Decizia nr. 10978/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale (faliment)
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)/a2
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 10978/2012
Ședința de la 18 D. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. Al H.
Judecător M. B.
Judecător G.-A. N.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul recurent C. E. B. împotriva Sentinței civile nr. 3. pronunțată de T. S. C., în contradictoriu cu intimat SC E. H. S. PRIN LICHIDATOR J. C. T. M. C., creditor SC C. E. S., creditor SC E. D. S., creditor I. C., creditor A. C. N. PRIN D. C., creditor S. R. DE T., intimat SC E. H. S., având ca obiect A. raspunderii conform art.138 din L.
85/2006.
Se constată că la data de 18 decembrie 2012 s-au înregistrat concluzii scrise formulate de recurent.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 14 decembrie 2012, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
C.EA
Prin sentința civilă nr. 3598 din (...) pronunțată în dosar nr. (...)/a2 al T. S.
C. s-a admis cererea de instituire a răspunderii materiale formulată de lichidatorul judiciar C. I. DE I. „. M. C. desemnat să administreze procedura falimentului debitoarei SC E. H. S. și în consecință:
A fost obligat pârâtul C. E. B. să plătească suma de 600.149,26 lei, reprezentând întreg pasivul debitoarei SC E. H. S. aflată în faliment în dosarul nr.
(...) al T. S. C..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a apreciat că faptapârâtului poate fi încadrată în prev. art.138 lit.a din L. nr.85/2006, respectiv că acesta a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane.
Lichidatorul judiciar a arătat că în patrimoniul debitoarei sunt evidențiate active imobilizate în sumă de 9.451 lei și sume de bani în casă și conturi la bănci în valoare de 100.928 lei, activele și sumele de bani nefiind predate lichidatorului judiciar în scopul inventarierii și lichidării acestora pentru acoperirea masei credale.
Utilizarea de către administratorul statutar a bunurilor aparținând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societății în stare de insolvență, putându-se trage astfel concluzia că bunurile societății au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Așadar, față de situația relevată de către lichidatorul judiciar, judecătorul sindic a apreciat că atâta timp cât au existat bunuri și sume de bani, iar la momentul deschiderii procedurii aceste bunuri nu mai existau în fapt, prezumțiacă acestea au fost folosite în folosul personal sau al altei persoane este pe deplin justificată, iar fapta se circumscrie disp. art.138 lit.a din L. nr.85/2006.
De asemenea, în ceea ce privește suma de 100.928 lei înregistrată în contabilitatea debitoarei în conturile casă și conturi bancare, pârâtul a susținut că aceste sume de bani au fost utilizate în vederea plății unui avans pentru cumpărarea unui teren. Astfel, cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare de la filele 108-111, judecătorul sindic a reținut că acesta nu are dată certă, plata avansului nu se coroborează cu existența niciunui document contabil, având în vedere că această plată s-a făcut în numerar, în numele debitoarei, valoarea acesteia depășind valoarea prag de 10.000 lei reprezentând plățile posibile în numerar către o persoană fizică, de asemenea nu s-a făcut dovada notificării acestei tranzacții către Oficiul Național de prevenire și combatere a spălării banilor, deși tranzacția era susceptibilă de comunicare, ori lipsa acestor documente duc la concluzia fictivității actului juridic menționat, concluzie care apare legitimă și la contextul în care a funcționat societatea potrivit chiar afirmațiilor pârâtului, aceasta nu mai desfășura activitate de la jumătatea anului
2010, nu avea perspective de revitalizare, dar debitoarea se angajează în anul
2011 la plata unui imobil de 60.000 euro, achitând suma de 29.000 euro cu titlul de arvună, în condițiile în care nu avea perspective pentru achitarea diferenței de preț de 31.000 euro în termen de 60 de la data semnării acestuia
În ceea ce privește întrunirea în speță a disp. art. 138 alin.1 lit. d din L. nr.
85/2006, judecătorul sindic a reținut următoarele:
În cazul în speță, în sarcina pârâtului au fost invocate de către lichidatorul judiciar săvârșirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din L. nr.85/2006, respectiv ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de administratorul statutar.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art.28 din L. nr.85/2006. Mai mult decât atât, instanța a apreciat că atâta timp cât, legiuitorul a înțeles să sancționeze neținerea contabilității în conformitate cu legea, cu atât mai mult sancționează neținerea contabilității. Or, în cauză pârâtul se face vinovat de neținerea contabilității anterior deschiderii procedurii, lista bunurilor debitoarei, lista creditorilor și contul de profit și pierdere sunt determinate de lipsa acestora, întrucât nu s-a ținut evidența contabilă la zi.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c și alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum și din disp. art.11 alin.4 din L. nr.31/1990 republicată.
Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din L. nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea, există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de L. nr.31/1990, care în art.73 lit.c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art.11 din L. nr.82/1991 a contabilității republicată prevede cărăspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi substanțial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere.
Astfel, faptul că administratorul statutar nu a depus la dosar actele contabile solicitate de lichidatorul judiciar, creează prezumția că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile de ținere a contabilității conform legii.
Deși pârâtul a invocat faptul că arhiva contabilă a societății a dispărut urmare a unui furt nu a făcut dovada acestui fapt cu o sesizare a o organelor de urmărire penală , dovadă la care era ținut potrivit dispozițiilor art. 1169 Cod civil, adeverința de la fila 31 nefăcând dovada furtului documentelor contabile. De asemenea, din documentele depuse de lichidatorul judiciar reiese fără urmă de dubiu faptul că societatea debitoare și-a continuat activitatea și după anul 2010, fapt care reiese din contractele încheiate de aceasta cu SC DAR E. S. și SC A. P. S., astfel că susținerile pârâtului cu privire la neținerea contabilității datorită încetării în fapt a activității nu se coroborează cu documentele aflate la dosar, fiind subiectivă și pro causa. Mai mult, din dovada de la fila 31 reiese că furtul a avut loc la în perioada 5-8 decembrie 2010, iar procedura insolvenței s-a deschis la 11 ianuarie 2012, astfel că susținerea pârâtului cum că a aflat despre lipsa documentelor contabile, trecând peste faptul că pârâtul și-a invocat propria sa lipsă de diligență în apărare, este foarte puțin credibilă, necoroborându-se cu alte documente și continuarea activității societății.
De asemenea, faptul că nu a menționat în contabilitate casarea unor bunuri mobile, raportat la susținerea pârâtului, nu face decât să întărească ideea că acesta nu a procedat la ținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale. Tot prin neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale , debitoarea neemițând facturi fiscale pentru serviciile prestate în cuantum de
100.000 lei, în condițiile în care nu există alte documente din care să se poate trece la recuperarea creanței și emiterea facturilor, ci doar declarația pârâtului, iar ipoteza unor negocieri în vederea compensării acestor sume cu creditoarea SC M I. S. este imposibilă în lipsa emiterii unor facturi fiscale.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută și săvârșirea faptei reglementate de art.138 lit.d din L. nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Întrucât creditorii nu și-au recuperat nici măcar parțial creanțele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanțe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat că pârâtul se impune a fi obligat la plata pasivului debitoarei în cuantum de 600.149,26 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C. E. B. solicitând săadmită recursul formulat și să se constate nelegalitatea Sentinței civile nr. 3. pronunțate în data de (...) și să rețină cauza spre rejudecare;în urma rejudecării cererii de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului conform prevederilor art. 138 din legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, să se modifice în tot sentința recurată în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului ca nedovedită și nefondată.
În motivare s-a arătat că:
În ce privește condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit, a) din L. nr.
85/2006:
În primul rând, instanța de fond a reținut greșit că în speță se aplică normele privitoare la răspunderea contractuală, mai precis că în toate cazurile în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă răspunderea administratorului este angajată, precum și că în aceste cazuri culpa administratorului se apreciază după tipul abstract - culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate. Aceasta este de altfel în contradicție cu însăși reținerea de către instanță în considerentele hotărârii că suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale, în speta de față. De altfel, aceasta este și opinia pârâtului susținută și de doctrina de specialitate (a se vedea Ghe. Piperea, I.: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluivert, pag. 737 și următoarele), că răspunderea reglementată de art. 138 și urm. din L. insolvenței este o formă specială de răspundere civilă delictuală. Prin urmare, pentru a fi antrenată, este nevoie să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-999 C. civ. (Codul civil din 1864), precum și cele special reglementate de art. 138 și următoarele din legea insolvenței.
Răspunderea contractuală este o formă particulară a principiului răspunderii civile (L. P., Teoria generală a obligațiilor, Tratat, Id. Chemarea, ediția a Il-a, 1996, pag. 320), răspunderea civilă delictuală fiind astfel o răspundere de drept comun, iar cea contractuală una specială, derogatorie, presupunând întotdeauna existența unei legături contractuale între debitor și creditor. Că este așa o dovedește și faptul reținerii de către instanța de fond a faptului că prejudiciul produs de faptele ilicite enumerate de art. 138 din L. insolvenței este produs creditorilor, iar nu debitoarei, Or, este de domeniul evidenței că între administratorul debitoarei și creditorii acesteia nu există o astfel de legătură contractuală. Prin urmare, întrucât în speță trebuiau aplicate normele privitoare la răspunderea civilă delictuală, iar nu cele privind răspunderea contractuală, în mod eronat a reținut instanță că s-ar aprecia culpa administratorului după tipul abstract. Pe cale de consecință, în mod greșit s-a reținut că s-ar prezuma această culpă, revenind administratorului sarcina răsturnării acestei prezumții. Dimpotrivă, în speță revine reclamantului, respectiv lichidatorului judiciar obligația dovedirii celor susținute, or, așa cum a arătat, acesta nu a reușit acest lucru. În consecință, vinovăția, ca element al răspunderii, trebuie să îmbrace forma intenției, iar nu a culpei (a se vedea și Ghe. Piperea, op. cit, pag. 745). Fiind vorba de o intenție, aceasta nu trebuie prezumată, ci trebuie să fie dovedită.
În concluzie, întrucât instanța a facut greșita aplicare a legii în ce privește normele referitoare la răspunderea civilă a pârâtului, a dedus greșit că există o prezumție de culpă în sarcina sa, o prezumție a folosirii bunurilor în interesul său personal, precum și o prezumție de producere a prejudiciul arătat de lichidator. C. sunt contrare adevărului, așa cum a arătat și va arăta în continuare.
Atât în actele procedurale depuse la dosarul cauzei, cât și în lămuririle date lichidatorului judiciar, precum și în interogatoriul care i-a fost luat a demonstrat că bunuri mobile ale debitoarei, respectiv număr nesemnificativ de produse electrocasnice, mobilier si scule de santier care au fost casate înainte de încetarea activitătii au fost retinute de către proprietarul spațiului pe care l-a închiriat.
Prin urmare, instanța a reținut în mod total eronat că nu a pus aceste bunuri la dispoziția lichidatorului judiciar.
Mai mult, instanta nu a motivat în niciul fel de ce a considerat că ar fi folosit aceste bunuri în interes personal. În acest sens întrucât ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale, precizează că legea privind procedura insolvenței nu stabilește o prezumție a existenței folosului, adică a interesului propriu sau al altei persoane, acestea trebuind dovedite de cel ce face această afirmație, adică de reclamant. De asemenea, trebuie făcută dovada de cel ce susține, a existenței raportului de cauzalitate între faptele alegate și intrarea debitoarei în stare de insolvență. Or, din cuprinsul cererii de chemare în judecată și a cererii precizătoare nu rezultă în niciun fel că s-ar fi făcut această dovadă, reclamantul făcând doar simple afirmații, fără corespondent în realitatea faptică. in ce privește pretinsul raport de cauzalitate, mai precizează că doar și valoarea extrem de mică pe care o au aceste bunuri, conform chiar susținerilor reclamantei-intimate, de 9.451 lei, duce la concluzia evidentă că lipsa acestor bunuri nu avea cum să fie cauza directă a intrării în insolvență a debitoarei, C. dacă ar fi dovedită existența unei fapte a folosirii bunurilor debitoarei de către administratorul acesteia, această folosire trebuie demonstrată ca fiind în folosul propriu sau al alte persoane, conform prevederilor art. 1169 Cod civ., de cel ce o afirmă, nu de cel ce se apără. Așadar, și în această privință consideră că instanța de fond a aplicat greșit prevederile legii.
În ce privește constatarea instanței de fond că nu ar fi pus la dispoziție niciun document din care să rezulte că sumele evidențiate în bilanțul contabil au fost folosite în interesul debitoarei, arată că și aceasta este neconformă cu realitatea. Dimpotrivă, aceasta a fost utilizată în interesul chiar al debitoarei, constituind o parte din arvuna achitată în numele acesteia, în urma încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din data de (...), prezentat instanței cu ocazia luării interogatoriului pârâtului și depus în copie la dosarul cauzei, prin care E. H., în calitate de promitent-cumpărător, s-a obligat să cumpere de la promitentul-vânzător D. A. G. terenul situat în loc. C., jud. C., compus din teren - arător, pășune, rât în suprafață de 1.238 mp, reprezentând parcela cu nr. cad.
175/16 înscrisă în CF nr.1704, pentru un preț de 60.000 euro. Apreciază că instanța a reținut în mod eronat fictivitatea acestui antecontract, întrucât nu ar fi avut dată certă, plata avansului nu se coroborează cu niciun document contabil, având în vedere că această plată s-a făcut în numerar, depășind valoarea prag de
10.000 lei ce s-ar fi putut plăti în numerar către o persoană fizică și că nu s-a făcut notificarea către Oficiul Național de P. și C. a S. B. T. aceste elemente de fapt invocate de instanța de fond nu pot duce nicidecum la concluzia fictivității antecontractului amintit. Acesta este un act valabil sub semnătură privată, lipsa datei certe nefiind un element de validitate a acestuia, act care face dovada celor cuprinse în acesta până la dovedirea simulației sau a falsității sale, prin procedura înscrierii în fals. Or, niciuna dintre acestea nu s-au întâmplat, astfel că antecontractul de vânzare-cumpărare este valabil și opozabil tuturor, inclusiv instanței de judecată. T. celelalte circumstanțe reținute de către instanță pot duce la concluzia că nu s-au respectat anumite prevederi legale fiscale sau administrative, nerespectare care poate fi sancționată contravențional sau administrativ, dacă se face dovada acesteia, dar nicidecum prin constatarea ca fictivă a actului la care se face referire.
Nu în ultimul rând, instanța, fără a motiva în niciun fel concluzia sa, mai reține că încheierea sus-amintitului antecontract s-a făcut în condițiile în care debitoarea nu avea perspective pentru achitarea diferenței de preț de 31.000 euro. Orice constatare a instanței trebuie motivată, ceea ce nu este cazul în cele de mai - sus, astfel că și în acest sens consideră că sunt indeplinite condițiileprevăzute de motivul de recurs stabilit de art. 304 pct.7 Cod pr. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijina.
În consecință, susținerile reclamantului în ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit, .a). din L. nr. 85/2006 pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului sunt nedovedite și nefondate.
2. În ce privește condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit, d) din L. nr.
85/2006, arată că acestea nu sunt întrunire, potrivit situației de fapt și că instanța de fond a reținut în mod greșit contrariul.
Astfel, acest text normativ prevede că este posibilă antrenarea răspunderii fostului organ de conducere al debitoarei care a cauzat starea de insolvență prin una din următoarele fapte: a ținut o contabilitate fictivă, a facut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Niciuna dintre aceste fapte nu a fost săvârșită de pârât, după cum va arăta în cele ce urmează.
Judecătorul-sindic a hotărât că poate fi reținută în sarcina pârâtului fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele prevăzute de art. 28 din L. nr.85/2006.
Această reținere este făcută cu greșita aplicare a legii. După cum arată însăși reclamanta în cererea de antrenare a răspunderii, notificarea de deschidere a procedurii insolvenței față de debitoare, cuprinzând obligațiile de depunere la dosarul cauzei a documentelor prevăzute la art. 28 din L. nr. 85/2006 privind procedura insolvenței i-a fost transmisă la adresa situată în C.-N., str. lzlazului nr.2, ap.75, județul C., pe când, așa cum dovedește copia de pe cartea de identitate a pârâtului, depusă la dosarul cauzei, din data de (...) domiciliul pârâtului este situat în C.-N. str. Horea, nr. 44, et. 4, ap.13, jud. C.. Prin urmare, nu a intrat în posesia acestei notificări pentru a lua la cunoștință de solicitările administratorului judiciar de predare a documentelor contabile ale debitoarei.
Pe de altă parte, a demonstrat fără urmă de îndoială că pârâtul a fost și este in imposibilitate fizică, obiectivă de a pune la dispoziția lichidatorului judiciar și de a depune la dosarul cauzei documentele contabile solicitate potrivit prevederilor legii privind procedura insolvenței, intrucât acestea, din motive neimputabile pârâtului, nu mai sunt în posesia sa, fiind furate.
În ce privește reținerea instanței de fond, cum că nu ar fi făcut dovada furtului documentelor contabile, prin formularea unei plângeri penale, întrucât adeverința arătată mai sus, aflată la fila 31 a dosarului de fond, nu ar face această dovadă, învederează onoratei instanțe că aceasta este neconformă realității. Adeverința emisă de Poliția Municipiului Cluj-Napoca Secția III P. sub nr. 256035/(...) arată întocmai că plângerea formulată de depozitarul documentelor furate, adică de dl S. S. formează dosarul de cercetare penală nr.
11750/P/2010. Mai mult, prin întâmpinarea depusă la acest dosar a propus și proba cu martori, respectiv audierea d-lui S. S.. La termenul de judecată din (...), conform încheierii de ședință, judecătorul-sindic a respins această probă ca inutilă, întrucât a depus înscrisuri ca probă a aceluiași fapt, respectiv furtul documentelor.
În consecință consideră că și în această privință sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 alin. 7 din Cod pr. civ., hotărârea recurată conținând motive contradictorii. În plus, arată că art. 129 alin. (5) Cod pr. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșală privind aflarea adevărului În cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea În Întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. Prin urmare,dacă instanța de fond a considerat că nu a făcut dovada afirmațiilor pârâtului în ce privește furtul documentelor contabile, era datoare să facă aplicarea prevederilor art. 129 alin. 5 Cod pr. civ., lucru ce nu s-a întâmplat, acesta fiind încă un motiv de admitere a recursului, conform prevederilor art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
Reclamanta invocă în sprijinul afirmației sale, iar instanța reține aceasta, cum că debitoarea și-ar fi continuat activitatea și în anul 2011 și 2012, două contracte încheiate cu SC DAR L. E. S. sub nr.(...), respectiv cu SC A. P. S. sub nr. 19/(...), precum și două notificări emise către debitoare de aceste societăți co- contractante. Această afirmație este contrară situației faptice. Pârâtul a declarat în ce privește cauzele intrării În insolvență a societății, conform declarației transmise lichidatorului în acest sens și depusă la dosarul cauzei, referitor la încetarea activității debitoarei, următoarele: În prima parte a anului 2010, datorită unor neînțelegeri În ce privește situația lucrărilor efectuate de debitoare În executarea contractului amintit mai sus, E. H. nu a emis facturi aferente acestor lucrări, către F. R. S., în valoarea aproximativă de peste 100.000 ron. Aceasta a dus la o scădere drastică a lichidității firmei, având ca efecte necesitatea creditării de către administratorul societății pentru plățile urgente și, în final decizia încetării activității productive (sublinierea pârâtului - B. C.)"; Prin urmare, prin sintagma "Î. activității" pârâtul a înțeles "încetarea activității productive., adică a activității de îndeplinire a obiectului de activitate al debitoarei, respectiv "lucrări de instalații", iar nu a suspendării administrative a activității societății, conform prevederilor Legii nr.31/1990. Mai mult, din simpla lectură a celor două contracte încheiate de debitoare cu SC DAR L. E. S. si SC A.
P. S. rezultă evident că aceste contracte nu au generat obligația efectuării unor lucrări efective de producție din partea debitoarei în anul 2011, întrucât conform art. 2 al fiecăruia dintre aceste convenții, activitatea de prestări servicii trebuia să Înceapă a fi desfășurată de debitoare cu începere din ianuarie 2012. Or, acest lucru nu s-a mai întâmplat, datorită survenirii deschiderii procedurii de insolvență față de debitoare în data de (...) și a ridicării dreptului de administrare. În concluzie, prin încheierea celor două contracte mai sus-amintite nu s-a repornit activitatea productivă a debitoarei, ci doar s-a intenționat aceasta, reluarea activității productive nemaifiind posibilă din motivele obiective mai sus arătate.
Instanța de fond a reținut greșit, pentru motivele deja dezvoltate mai sus, că ar exista o prezumție de culpă în sarcina pârâtului, prin nedepunerea actelor contabile. Răspunderea reglementată de art. 138 și urm. din L. Insolvenței este o formă specială de răspundere civilă delictuală. Vinovăția este sub forma intenției, iar nu a culpei, și nu se prezumă ci trebuie demonstrată.
De asemenea, reclamantul nu a dovedit în nici un fel legătura de cauzalitate între faptele alegate ca fiind comise de pârât (a căror inexistență, de altfel, a demonstrat-o evident mai sus) și intrarea în insolvență a debitoarei, care s-a datorat unor cu totul altor cauze, respectiv lipsa de lichidități datorate neachitării de către beneficiarii serviciilor a sumelor datorate, așa cum a arătat și în declarația solicitată de lichidatorul judiciar, amintită mai sus.
C. in cazul acceptării tezei (contrare realității după cum a arătat) reclamantei că nu ar fi fost ținută contabilitatea conform legii, aceasta nu reprezintă o cauză a intrării în insolvență, aceasta survenind din motive obiective, așa cum a arătat deja. S-a reținut de instanța de fond că neținerea contabilității conform legii ar fi pus administratorul statutar al societății în imposibilitatea identificării momentului apropierii sau intrării în stare de insolvență a debitoarei, recunoscând implicit că starea de insolvență este exterioară faptei neținerii contabilității. Mai subliniază doar că a nu putea identifica survenirea stării deinsolvență reprezintă evident cu totul altceva decât cauzarea stării de insolvență. Câtă vreme nu s-a putut demonstra in nici un fel vinovăția, ca intenție, a pârâtului în netinerea contabilității în conformitate cu legea, această faptă nu se încadrează în condițiile strict reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d din L. nr.
85/2006.
În concluzie, susținerile reclamantului în ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d) din L. nr. 85/2006 pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului sunt nedovedite și nefondate.
În cauză a formulat întâmpinare T. C., in calitate de lichidator judiciar aldebitoarei SC E. H. S., solicitând a se dispune respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, C.ea constată următoarele:
Față de societatea E. H. S. C.-N., al cărei administrator statutar a fost pârâtul-recurent, a fost deschisă procedura insolvenței la data de (...) prin S. civilă nr. 7. în dosarul nr. (...) aflat pe rolul T. S. C., la cererea creditoarei SC M I. S.
În data de (...), judecătorul-sindic al cauzei a dispus intrarea societății debitoare în procedura simplificată de faliment, lichidator judiciar fiind desemnat C. individual de insolvență T. M.-C.
În data de 28 martie 2012 a fost înregistrată la instanța competentă o cerere de antrenare a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului, pentru întreg pasivul debitoarei reprezentat de suma de 600.149,26 lei, formulată de către lichidatorul judiciar, precizată ulterior și întemeiată în drept pe disp. art. 138 alin. 1 lit. a și d din L. nr. 85/2006.
Prin sentința recurată, judecătorul-sindic a admis cererea de antrenare a răspunderii personale materiale a pârâtului, în calitate de fost administrator statutar al SC E. H. S., fiind obligat acesta la plata sumei de 600.149,26 lei, reprezentând întreg pasivul debitoarei.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reținut, pe fondul cauzei, că ar fi întrunite condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a și d din L. nr.85/2006. În ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a din legea privind procedura insolvenței, instanța de fond a reținut că fapta pârâtului de a nu preda lichidatorului judiciar niciun bun aparținând debitoarei și de a nu pune la dispoziția acestuia sumele evidențiate în bilanțul contabil pe 2010 depus la dosarul cauzei poate fi încadrată în prevederile arătate mai sus, respectiv că pârâtul ar fi folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte persoane. Pe de altă parte, instanța de fond a mai reținut că fapta pârâtului de a nu-i preda lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt acestea prevăzute în art. 28 din L. nr.85/2006 poate fi încadrată în prevederile art. 138 alin. 1 1it. d din lege, imputându-se recurentului neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Prin recursul declarat, se critică aceste statuări, învederându-se, în esență, că pârâtul nu a săvârșit niciuna din faptele ce i-au fost imputate, apărările sale referitoare la motivele obiective care au determinat starea de insolvență fiind înlăturate în mod nejustificat. De asemenea, probațiunea administrată la dosar în susținerea poziției procesuale a pârâtului a fost greșit apreciată, iar reclamantul nu a reușit să dovedească îndeplinirea cerințelor impuse pentru antrenarea răspunderii fostului administrator, cu deosebire, cea privind intenția și raportul de cauzalitate.
C.ea constată, contrar criticilor din recurs, că statuarea instanței de fond cu privire la incidența în cauză a prev. art. 138 alin. 1 lit. a din lege, în contextul în care recurentul a folosit bunurile persoanei juridice in folosul propriu sau a unei alte persoane, este legala si intemeiata.
Astfel, lichidatorul judiciar a aratat ca din corespondenta purtata cu pârâtul rezulta ca societatea si-ar fi incetat activitatea la mijlocul anului 2010 și verificand inregistrările din bilanțul în tocmit la (...) (dupa incetarea activitatii), s- au constatat urmatoarele aspecte:
- debitoarea SC E. H. S. are inregistrat in conturile" casa" si " conturi a banci" suma de 100.928 lei, suma ce nu a fost identificata in vreun cont bancar si nici nu a fost predata de administratorul statutar din casieria societatii.
- debitoarea SC E. H. S. are inregistrat in contul active imobilizate suma de
9.451 lei, care ar putea reprezenta bunuri, insa neexistand documente contabile primare, nu s-a putut identifica aceste active. C. daca recurentul sustine ca o parte din bunuri au fost casate, iar celelalte au fost reținute de către proprietarul spațiului închiriat de către debitoare, nu existe procese verbale de casare sau alte dovezi din care sa rezulte cele sustinute de catre recurent. I. arată corect că simplele afirmatii ale pârâtului nu pot fi validate, daca nu sunt sustinute de dovezi.
În legătură cu primul dintre aceste aspecte, din raspunsul la interogatoriul administrat in cauza si din antecontractul de vanzare-cumparare rezultă că pârâtul s-a apărat, indicând că sumele existente in contul" casa" la sfarsitul anului 2010 au fost folosite pentru a achita avansul in vederea achizitionarii unui teren in localitatea C. in cursul lunii februarie 2011.
Aceste afirmații au fost în mod corect demontate de către judecătorul sindic, având în vedere fictivitatea acestui antecontract, dedusă din inexistența datei certe, din faptul că plata avansului nu se coroborează cu niciun document contabil și că, luând în considerare că această plată s-a făcut în numerar, depășind valoarea prag de 10.000 lei ce s-ar fi putut plăti în numerar către o persoană fizică, nu s-a făcut notificarea către Oficiul Național de P. și C. a S. B. Or, niciuna dintre aceste rețineri nu au fost contestate în mod pertinent prin recursul declarat, arătându-se doar că data certă nu este un element de validitate a actului, care face dovada celor cuprinse în acesta până la dovedirea simulației sau a falsității sale, prin procedura înscrierii în fals.
Contrar acestor afirmații, C.ea constată că în lipsa oricărui element care să confere un minim de substanță apărărilor formulate, actul depus în probațiune a fost în mod corect îndepărtat din economia cauzei, data certă fiind necesară pentru a se atesta opozabilitatea momentului încheierii contractului față de terți, masa credală, lichidatorul judiciar și instanța de judecată fiind terți față de acest act juridic. Or, așa cum s-a arătat în doctrină, pe tărâm probator, în lipsa datei certe, instanța este îndrituită să ignore o astfel de dovadă, cu atât mai mult cu cât conținutul actului și data menționată în acesta nu se coroborează cu alte probe.
În plus, întocmirea pro causa a acestui înscris poate fi dedusă cu ușurință și din următoarele împrejurări, corect subliniate de către intimat:
-nu s-a justificat pertinent o astfel de investiție, în contextul în care din declaratiile anterioare rezulta ca societatea nu isi mai desfasura activitate de la mijlocul anului 2010, iar eventuala intenție de relansare a activității, în această manieră, nu a fost dovedită, de exemplu, prin efectuarea unui studiu de piață, prin stabilirea unor contacte cu viitorii furnizori, etc.
În plus, inserarea clauzei de arvună, în contextul în care, în interiorul termenului de 60 de zile nu au fost făcute niciun fel de demersuri pentru achitarea diferenței de preț, iar situația financiară a debitoarei nu avea perspective serioase de redresare, este un element care demonstrează, o dată în plus, că actul a fost "întocmit" pentru a justifica lipsa de bani din cont, fiind extrem de plauzibilă afirmația conform căreia redactarea acestuia a fost facuta dupa formularea cererii de antrenare a raspunderii, în contextul în careantecontractul raspunde cu exactitate problemelor ridicate de lichidatorul judiciar, în legătură cu lipsa banilor din contul casa.
-din antecontractul de vanzare-cumparare rezulta ca pretul terenului de
1.238 mp a fost stabilit la 60.000 euro ( 48,46 euro/ mp) in conditiile in care este de notorietate că pretul in zona era mult mai scăzut, la data de referință, fiind cuprins, conform susținerilor intimatului, necontestate de recurent, intre 11 si 23 euro/ mp.
-mai mult, din antecontract si schita depusa în dosarul de fond nu rezulta ca terenul era proprietatea persoanei care se pretinde vanzatoare, pe schita atasata apărând alte patru nume de proprietari.
În același context, al incidenței prev. art. 138 alin. 1 lit. a din L. nr.
85/2006, trebuie reținut și un alt aspect, care este trecut sub tăcere de către recurent. Astfel, din actul intitulat " Declaratie" intocmit de parat, depus la dosar, rezultă ca societatea E. H. S. nu a emis facturi catre SC F. R. S., client al debitoarei, de la care avea de incasat peste 100.000 lei, motivat pe faptul ca au existat neînțelegeri pe situatiile de lucrari. I. relevă că nu a intrat in posesia altor documente din care sa rezuIte ca s-ar fi incercat macar recuperarea acestei sume, fapt ce acum este practic imposibil, in conditiile in care suma nu a fost facturata.
Mai mult, se relevă corect că discutiile si sustinerile legate de compensarea materialelor intre SC M I. S. (creditorul al SC E. H. S. ) si SC F. R. S. nu se sustin, fiind imposibil de realizat o compensare in conditiile in care sumele pretins datorate reciproc nu au fost facturate.
Ca atare, concluzia care se desprinde este aceea că paratul a lasat ca suma de peste 100.000 lei sa fie folosita de un tert și că între aceasta faptă, coroborată cu cele expuse anterior si starea de insolventa intervenita exista raport de cauzalitate, fiind întrunite conditiile prevazute de art. 138 alin.l lit. a) din L. nr.
85/2006.
C.ea constată ca fiind întemeiată și statuarea referitoare la incidența în cauză și a prev. art. 138 alin. 1 lit. d) din L. nr. 85/2006.
Pentru a aprecia astfel, s-a luat în considerare, în primul rând, faptul că apărarea referitoare la existența unor motive obiective care au determinat imposibilitatea prezentării documentelor contabile, respectiv furtul acestora, a fost în mod pertinent analizată și apreciată ca fiind fără suport prin sentința recurată.
Din această perspectivă, recurentul se prevalează de conținutul aceluiași înscris, respectiv adeverința de la fila 31 din dosarul de fond, însă nu aduce argumente pertinente care să fie de natură să ducă la concluzia conform căreia reținerile judecătorului sindic, legate de faptul că el nu face dovada furtului documentelor contabile în cauză, în lipsa unor astfel de precizări, ar fi lipsite de substanță.
Din această perspectivă, nu are niciun fel de importanta care a fost data la care urmau a se demara lucrările contractate în baza actelor încheiate cu SC DAR E. S. și SC A. P. S., iar neîncuviințarea probei testimoniale solicitate apare ca fiind o măsură justificată, din perspectiva intervalului trecut dintre data furtului și cea a declanșării procedurii, în care pârâtul avea obligația legală de a proceda la reconstituirea evidenței contabile, ceea ce nu a făcut. Astfel, din dovada de la fila 31 reiese că furtul a avut loc la în perioada 5-8 decembrie 2010, iar procedura insolvenței s-a deschis la 11 ianuarie 2012.
Pârâtul susține și că nu există raport de cauzalitate între ilicitul imputat și ajungerea entității în stare de insolvență .
Această apărare nu poate fi însă reținută, deoarece evidențele contabile trebuie să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului. Numai astfel creditorii suntprotejați față de datornicii care nu respectă regulile de afaceri privitoare la conducerea evidențelor contabile în mod corect.
Noțiunea de evidențe ale debitorului include orice înscrisuri sau documente, care au destinația să asigure informarea despre starea economică și deciziile persoanei morale.
În consecință, răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului intervine și atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între starea de insolvență și acțiunea de falsificare ori dispariția evidențelor contabile, neavând relevanță dacă este vorba de partea de contabilitate generală, financiară sau de contabilitatea de gestiune-primară.
În mod firesc, se bucură de protecție legală toate înscrisurile care au menirea de a asigura informarea permanentă despre situația patrimonială a entității.
L. insolvenței are în vedere trei modalități alternative de săvârșire ale acestei faptei.
Într-o primă variantă, răspunderea pe acest temei operează, dacă se constată existența unui raport de cauzalitate între ajungerea debitoarei în stare de insolvență și faptul tinerii contabilității în mod fictiv.
În al doilea rând, pronunțarea unei decizii de condamnare este posibilă, dacă se constată existența unui raport de cauzalitate între intrarea debitoarei în incapacitate de plată și dispariția unor documente contabile.
În cea de a treia modalitate intervine conceptul, aparent mai generos, al evidențelor contabile întocmite cu nerespectarea prescripțiilor legale, răspunderea putând fi antrenată dacă se dovedește că starea de insolvență a fost determinată de neconducerea evidențelor societății conform legii.
Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidențelor societății pot avea dreptconsecință diminuarea aparentă sau reală a activelor societății prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanță dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parțial.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectivă fundamentă doar pe culpa intențională dovedită .Utilizarea prezumțiilor simple înmecanismul probațiunii este însă compatibilă cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunțat în sensul că refuzul părții de a remite instanței documentele de comerț sau corespondența comercială poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumții judiciare.
Refuzul predării evidenței contabile poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul să-și întemeieze prezumții determinante în acest sens, dacă motivarea sub aspectul prezumțiilor judiciare este pertinentă, completă, întemeiată, omogenă și convingătoare.
Jurisprudența a considerat că nepredarea documentelor contabile, chiar după repetate somații, ori nepredarea acestor documente după aproape un an de la deschiderea procedurii, nereconstituirea lor completă, deși au fost acordate termene succesive în acest scop și nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce că evidența contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă( C.A. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 5104 din 30 noiembrie 2004, C.A. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 1956 din 4 noiembrie
2003, C.A. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 1317 din 2 septembrie 2003).
Văzând și cele reținute anterior, la momentul la care s-a constatat incidența în cauză a prev. art. 138 alin. 1 lit. a din lege, susținerea conform căreianefurnizarea datelor cu privire la activul patrimonial nu intră sub incidența prev. art. 138 lit. a și d din L. nr. 85/2006, faptele imputate pârâtului neavând caracter intențional, nu poate fi validată de C.
În cazul recurentului, nefurnizarea unor date pertinente referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt în speță indicii semnificative pe care C.ea să-și poată întemeia prezumțiile judiciare că evidența contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă în scopul ascunderii unor active și că între această faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență există un raport clar de cauzalitate.
Prin neconformitatea „lato sensu"; a ținerii contabilități a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori și elemente ale activului patrimonial, cu atât mai mult cu cât folosirea elementelor de activ în interesul societății ar fi permis stingerea, în mare măsură, a pasivului.
Prin urmare, creditorii, direct interesați în reconstrucția promptă și completă a patrimoniului debitoarei, au fost prejudiciați neavând acces la înscrisurile sau documentele care aveau destinația să asigure informarea despre starea economică și deciziile persoanei morale și care le-ar fi permis să acționeze în vederea acoperii pasivului sau a limitării acestuia.
Mai mult, pârâtul nu a predat aceste bunuri și nici nu a dovedit modalitatea de ieșire din patrimoniul debitoarei a activelor evidențiate în ultimul bilanț, nejustificând nici destinația pe care a dat-o disponibilităților bănești. Așa fiind, există suficiente indicii care pot fundamenta și prezumția că pârâtul a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice, determinând societatea să ajungă în stare de insolvență.
Pe cale jurisprudențială s-a statuat că în lipsa totală a evidentelor contabile care să permită o determinare concretă a împrejurărilor în care s-a intrat în încetare de plăti, nu se poate pretinde reclamantului să facă dovada unei legături de la cauză la efect între săvârșirea faptei imputate și ajungerea debitoarei în stare de insolvență, atâta timp cât, din culpa pârâtului, aceste cauze concrete nu au putut fi determinate.
Pârâtul, în calitate de administrator statutar al societății debitoare, în temeiul art. 72 și art. 73 alin. 1 lit. e din L. nr. 31/1990, nu a dovedit modalitatea de ieșire din patrimoniul debitoarei a activelor evidențiate în bilanț și nici nu a justificat ce destinație a dat disponibilităților bănești.
Nefurnizarea de către administratorii statutari a datelor corecte și clare referitoare la patrimoniul debitoarei este un indiciu semnificativ în raport de care se poate prezuma că au existat manopere frauduloase cu privire la activ - bunuri, valori și elemente de patrimoniu fiind utilizate în detrimentul interesului social -, starea de insolvență fiind consecința directă a acestui ilicit.
Neapelarea la mecanismul prezumțiilor judiciare ar face imposibilă, în cazul dat, identificarea legăturii dintre diferitele acte privitoare la gestiune socială și consecințele economice financiare care au condus la încetarea plăților. Soluția se întemeiază pe principiul protecției creditorilor și adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimănui nefiindu-i îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția judiciară a unui drept.
A nu admite că există un raport de cauzalitate caracterizat între fapta imputată în speță pârâtului și insuficiența activului ar însemna să se permită celui căruia i se „reproșează"; conduita frauduloasă să se apere de răspundere prevalându-se de propria sa culpă. Creditorii/lichidatorul ar fi puși astfel în imposibilitatea dovedirii originilor insuficienței activului, misiunea stabilirii situației patrimoniale a societății la diferite etape devenind practic imposibilă pentru titularii acțiunii.
În plus, corecta evidențiere a tuturor operațiunilor comerciale desfășurate de către debitoare, inclusiv a celor legate de relația cu SC F. R. S., ar fi permis promovarea unor demersuri pentru recuperarea sumei datorate de aceasta, ceea ce ar fi dus la stingerea, cel puțin parțială, a datoriilor.
Drept consecință, fiind întrunite condițiile de fond și formă pentru antrenarea răspunderii executivului, prima instanță în mod corect a admis acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din L. nr. 85/2006.
Pentru aceste motive în baza art. 312 C.proc.civ., C.ea va respinge recursul declarat de pârât, cu consecința menținerii sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul C. E. B. împotriva sentinței civile nr.
3598 din (...) pronunțată în dosar nr. (...)/a2 al T. S. C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din (...).
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.fond: C. G.
| ← Decizia nr. 2419/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale... | Decizia nr. 3132/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii comerciale... → |
|---|
