Decizia civilă nr. 1497/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. (...)
DECIZIE CIVILĂ NR. 1497/2011
Ședința din data de 11 aprilie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : M. S. JUDECĂTOR : M. I. I.
JUDECĂTOR : A. C.
G. : L. F.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. M. PRIN A. F. P. B. M. împotriva sentinței civile nr. 4239 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., în contradictoriu cu intimata S. M. ,având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut cauzei, după care Curtea, procedând la verificarea competenței potrivit dispozițiilor art. 1591 alin.4 C.pr.civ., constată că întemeiat pe dispozițiile art.3 C.pr.civ. coroborat cu art.8 și art. 10 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs și în baza înscrisurilor existente la dosar și reținând poziția procesuală a părților care solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din C. pr. civ., apreciază că prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare. Notă: după închiderea dezbaterilor s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei S. M. C U R T E A : Prin sentința civilă nr. 4239 din data de 27 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) de Tribunalul Maramureș, s-au respins excepțiile invocate de pârâta D. G. a F. P. a J. M. pentru A. F. P. B. M.. Prin aceeași hotărâre s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S. M., în contradictoriu cu pârâtele A. F. P. B. M. și D. G. A F. P. M. și, în consecință, s-a anulat adresa răspuns la cererea nr. 5956 din (...) emisă de pârâta A. F. P. B. M. și actele care au stat la baza emiterii acesteia, iar această pârâtă a fost obligată să restituie reclamantei suma de 5.138 lei reprezentând diferență taxă de primă înmatriculare achitată cu chitanța seria TS4B nr. 0720346 din (...), cu dobânda legală începând cu (...) și până data plății acesteia. S-a anulat adresa răspuns la cererea nr. 5957 din (...) emisă de pârâta A. F. P. B. M. și actele care au stat la baza emiterii acesteia, care a fost obligată să restituie reclamantei suma de 10.847 lei achitată cu chitanța seria TS4A nr. 1106966 din (...), cu dobânda legală începând cu (...) și până la data plății acesteia. În final, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 843,3 lei cheltuieli de judecată. Analizând cu prioritate excepțiile invocate în apărare, în conformitate cu art. 137 Cod pr. civilă, tribunalul le-a considerat nefondate. A., potrivit art. 21 al. 4 din Codul de procedură fiscală, creanțele principale sau accesorii privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabililor, precum și sumele afectate garantării executării unei obligații fiscale pot fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii. Reclamanta S. M. a încheiat un contract de cesiune de creanță cu numitul I. C. V. (f.6 dosar fond), conform căruia cesionarul a preluat dreptul de creanță împotriva Administrației F. P. B. M., reprezentând taxa de poluare achitată de cedent pentru înmatricularea autovehiculelor achiziționate din țări membre U.E., taxă ce contravine normelor comunitare. Urmare încheierii contractului de cesiune de creanță, cesionarul a notificat organul fiscal cu privire la cesiune și a contestat deciziile de restituire parțială a taxei de înmatriculare pentru cele două autovehicule Din perspectiva celor descrise anterior, instanța de fond a considerat că cesionarul are calitate procesuală activă, prin urmare excepția invocată de pârâta D. G. a F. P. M. este nefondată și a fost respinsă. Nici excepția inadmisibilității acțiunii nu a putut fi primită întrucât decizia de calcul a taxei de primă înmatriculare reprezintă un act administrativ fiscal în sensul art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fiind emisă de un organ fiscal în aplicarea legislației fiscale referitoare la stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, respectiv un act administrativ în înțelesul normelor cuprinse în art. 2 al. 1 lit. c din L. nr. 554/2004. A fost apreciată ca nefondată și excepția absolută a prescripției dreptului la acțiune întrucât taxa specială de înmatriculare a fost percepută în baza unui act normativ care s-a constatat a fi nelegal iar cererea de restituire a diferenței neachitate a fost formulată la 25 februarie 2010, după ce i s-a restituit parte din taxă, fapt ce a întrerupt cursul prescripției. Examinând acțiunea pe fond, tribunalul a reținut că reclamanta este cesionara creanțelor de 5.138 lei, respectiv 10.847 lei, în temeiul contractelor de cesiune anexate și notificate pârâtelor, reprezentând diferențe de creanțe achitate de I. C. V. la A. F. P. B. M. pentru înmatricularea autovehiculelor marca BMW X5 și BMW 530D, fabricate în spațiul U. E., urmare achitării sumelor totale de 10.998 lei, respectiv 16.274 lei. Pârâta a restituit cedentului parțial cele două sume iar pentru diferențele de 5.138 lei, respectiv 10.847 lei care s-au solicitat a fi restituite, i-a comunicat că aceste cereri nu pot fi onorate. Potrivit dispozițiilor art. 2141 - 2143 din Codul Fiscal și pct.311 - 312 din Normele Metodologice de aplicare a C. fiscal, text de lege în vigoare la data plății, taxa specială pentru autoturisme si autovehicule se plătește cu ocazia primei înmatriculări in România, de către persoana fizică sau juridică care face înmatricularea, atât pentru autoturisme si autovehicule noi cât si pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare ori din alte state. Conform prevederilor art. 90 par. 1 din T.ul Constitutiv al U. E., nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care seaplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, scopul fiind acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. Instanța de fond a constatat că, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național, ținând cont de faptul că începând cu 1 ianuarie 2007, România este stat membru al U. E., iar potrivit art. 148 din Constituția R., ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U. E., precum si celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, P., P. R., G. și autoritatea judecătorească garantând aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării si din normele legale cuprinse în alineatul 2 din articolul menționat. De asemenea, prin L. nr. 1. de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E., statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale C., dinainte de aderare. A mai precizat instanța de fond că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze, încasată în baza legislației interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008, este contrară normelor comunitare, ipoteză în care, se aplică principiul conform căruia statul membru care a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia. Din această perspectivă, a apreciat instanța de fond, reclamanta are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasate în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare și nu a putut fi primită apărarea pârâtei conform căreia Statul R. are un temei legal de reținere a taxei de înmatriculare în baza O. nr. 5., act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal potrivit căruia s-a încasat nelegal taxa specială. Constatând că suma plătită de reclamantă nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, dat fiind faptul că autoturismele reclamantei au fost înmatriculate pentru prima dată la (...), respectiv (...) în Germania, stat membru U.E., tribunalul a considerat că taxa trebuie restituită în totalitate. Pentru repararea în întregime a prejudiciului cauzat reclamantei, instanța de fond a apreciat că se impune acordarea dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 9/2000 începând cu data la care a cerut restituirea sumei și până la restituirea efectivă a acesteia. Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, acțiunea reclamantei a fost admisă în temeiul prevederilor art. 18 al. 1 din L. nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, conform dispozitivului. Văzând și prevederile art. 277 Cod pr. civilă, pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 843,3 lei reprezentând onorar pentru avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F. P. M. prin A. F. P. B. M., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ. În motivarea recursului său, pârâta a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins excepția de inadmisibilitate și de lipsă a calității procesuale active a reclamantului, reținând pe de o parte, că sumele ce fac obiectul contractelor de cesiune de creanță reprezintă la data cesionării drepturi de restituire în sensul art. 21 alin. 4 C., pe de altă parte, cesiunea de creanță, odată îndeplinite condițiile de opozabilitate - notificareaorganului fiscal - este legală și permite cesionarului subrogarea în drepturile cedentului. Pe de altă parte, instanța de fond nu a apreciat efectele cesiunii de creanță și prin prisma disp. art. 30 alin. 1 C., respectiv orice cesiune făcută înainte de a se stabili dreptul la restituirea sumei achitate este prematură și lipsită de efecte juridice, iar notificarea organului fiscal presupune îndeplinirea condițiilor pentru cesiunea creanțelor fiscale. Mai mult, pârâta a apreciat că dreptul la restituirea taxei pe poluare nu se circumscrie situațiilor prev. de art. 117 C., deoarece dreptul la restituirea taxei pe poluare trebuie mai întâi constatat de instanța de judecată și, ulterior, poate face obiectul unei cesiuni de creanță. Din această perspectivă, pârâta a considerat că titularul acțiunii este lipsit de legitimitate procesuală, cesiunea este prematură și lipsită de efecte juridice, neexistând o identitate între persoana reclamantului (cesionar) și persoana care este titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, situație în care se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii. De asemenea, pârâta a considerat acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată ca inadmisibilă și pentru faptul că obligația de plată și cuantumul taxei de poluare instituită prin O. nr. 5. au fost stabilite prin deciziile de calcul emise de organul fiscal. Prin urmare, actul de impunere întrunește exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prev. de art. 41 C., astfel că soluționarea unui conflict în legătură cu decizia de calcul a taxei pe poluare este guvernată de normele procesual fiscale care prevăd un termen procedural de 30 de zile pentru contestarea actului de impunere, sub sancțiunea decăderii. Or, cedenții dreptului de creanță nu au urmat procedura prevăzută de lege pentru a contesta legalitatea stabilirii taxei pe poluare, ci s-a mărginit să declanșeze procedura judiciară de verificarea a legalității actului administrativ-fiscal. În concluzie, pârâta apreciază că nedepunerea contestației în termen echivalează cu lipsa procedurii prealabile și, pe cale de consecință se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În cazul în care se va menține sentința cu privire la celelalte capete de cerere, pârâta a solicitat instanței să aibă în vedere că organul fiscal are doar atribuții de calcul a taxei pe poluare. A. potrivit art. 1 alin. 1 din O. nr. 5. prevede că taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de A. F. pentru Mediu, drept urmare, în conformitate cu prev. art. 124 alin. 2 C., restituirea și dobânda legală ar trebui să se facă tot de la bugetul A., motiv pentru care nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina organului fiscal, prin urmare nici dobânda legală și nici cheltuielile de judecată nu pot fi suportate de organul fiscal. În plus, se mai menționează că dobânda legală pe care o solicită reclamantul nu se circumscrie situațiilor prev. de art. 117 C., întrucât nici cedenții/cesionarii nu au făcut plata în temeiul unui titlu de creanță care să fi avut un termen scadent de plată și care, prin nerespectarea lui să atragă impunerea de majorări de întârziere. Pe de altă parte, pârâta a apreciat că în cazul în care instanța de recurs are în vedere acordarea de despăgubiri sub forma dobânzii legale, aceasta nu poate fi acordată decât ca și daune interese prev. de art. 1088 alin. 2 cod civil de la data cererii de chemare în judecată. În privința legalității O. nr. 5., pârâta a susținut taxa de poluare reglementată de acest act normativ nu poate fi caracterizată ca fiind contrară art. 90 paragraf 1 din T.ul CE, iar dintr-o jurisprudență constantă rezultă că dispozițiile comunitare sunt încălcate atunci când impozitulaplicat produsului de import și cel aplicat produsului național similar sunt calculate diferit și după metode diferite care conduc, fie chiar și în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import. Prin întâmpinarea depusă, reclamanta S. M. L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond. Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat parțial fondat pentru următoarele considerente: Verificând hotărârea recurată sub toate aspectele și prin raportare la toate apărările invocate de recurentă atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de recurs, împrejurare permisă de dispozițiile art. 3041 C.proc.civ. în condițiile în care sentința atacată nu este supusă apelului, Curtea constată că instanța de fond în mod greșit a reținut că înscrisurile intitulate adresă și înregistrate sub nr. 5956/(...) și nr. 5957/(...) sunt acte administrativ fiscal și, ca atare, a dispus anularea acestora. Definiția actului administrativ fiscal este dată de art. 41 din Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care prin act administrativ fiscal se înțelege actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale. Adresele nr. 5.956 și nr. 5.957/(...) (f. 9,18 ) a căror anulare s-a solicitat nu întrunesc caracteristicile enunțate anterior pentru a putea fi calificat drept un act administrativ fiscal întrucât acesta nu este emis de către organul fiscal competent cu scopul stabilirii, modificării sau stingerii drepturilor și obligațiilor fiscale, fiind doar expresia materială a refuzului autorității administrativ-fiscale de a recunoaște un drept legitim al reclamantei. Cu toate acestea nu este mai puțin adevărat că art. 8 alin. 1 teza finală din L. nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituiește pe acesta să se adreseze direct instanței de judecată. În cauză reclamanta a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii). Art. 8 al. 1 din L. nr. 554/2004, permite reclamantului să se adreseze instanței de judecată după ce se află în posesia refuzului explicit de soluționare favorabilă a cererii sale. Atât timp cât reclamanta este în posesia actului din care rezultă refuzul de soluționare favorabilă a cererii are deschisă calea prev. de art. 1 al. 1 din L. 554/2004, respectiv de a se adresa instanței de contencios administrativ competente. Așadar, sub acest aspect se impune admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond în sensul înlăturării mențiunii referitoare la anularea actelor administrative nr. 5956 și nr. 5957 din (...) emise de pârâta A. F. P. A M. B. M., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc civ, respectiv prima instanță a interpretat în mod greșit natura actului juridic dedus judecății. În schimb, în ce privește admiterea cererii reclamantei de restituire a sumelor de 5.956 lei și 10.847 lei, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. În primul rând, Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de instanța de fond referitor la legalitatea și opozabilitatea contractului de cesiune de creanță nr. 74/(...), încheiat de reclamantă cu numitul I. C. V., astfel că reclamanta, în calitate de cesionară și-a justificat legitimitatea procesuală activă în declanșarea prezentului demers judiciar. D. art. 30 alin. 1 din OG nr. 92/2003 nu impietează asupra valabilității cesiunii de creanță în cazul de față deoarece cuantumul sumelor în privința cărora există divergență de opinii asupra legalității încasării a fost determinat de către organul fiscal prin deciziile de restituire nr. 31210 din (...) și nr. 31220 din (...) ca fiind 5138 lei, respectiv 10847 lei. Rolul instanței de judecată în acest cadru procesual se limitează la verificarea conformității taxei de primă înmatriculare cu dreptul comunitar, fără a se impune determinarea întinderii sumelor de restituit, astfel că ipoteza normei art. 30 alin. 1 din OG nr. 92/2003 nu se regăsește în cauza de față, neexistând vreo rațiune în a reține nevalabilitatea contractului de cesiune de creanță înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești asupra caracterului nelegal al taxei de primă înmatriculare, cu atât mai mult cu cât orientarea practicii judiciare este unanimă în acest sens. În cauza de față, tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din T.ul de instituire a C. E.). Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art. 90 din T. produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale U. le pot proteja. Judecătorul național are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din T. să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de T. să fie deplin și efectiv protejate. Cum România este stat membru al U. începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția R. conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe. Î.-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine orice disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a T. în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util. Jurispudența CJCE a stabilit constant că un sistem de impozitare a autovehiculelor este discriminatoriu față de autovehiculele de ocazie de import atunci când în calculul taxei nu se ia în considerare deprecierea reală a acestui autovehicul de import și, în consecință, i se impune o taxă mai mare decât valoarea reziduală a taxei rămase neamortizată încorporata într-un autovehicul național similar (A se vedea Decizia Curtii de J. a C. E. în C. C-3. N. T., par. 20). Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din T. s-a decis în cauza conexată Nádasdi și Németh unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second- hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru, iar valoarea taxei este determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificareadin punct de vedere al poluării fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valorii reziduale a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate. T. ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile normele T. de așa manieră încât să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al U.. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de T. și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978). Recurenta susține că acțiunea reclamantei nu poate fi admisă pe considerentul că prin efectul adoptării OUG nr. 5. au fost abrogate dispozițiile art. 2141-2143 din Codul fiscal care au instituit obligația de plată a taxei speciale de primă înmatriculare, iar noua reglementare stabilește cadrul juridic cu privire la instituirea taxei de poluare, pe care reclamantul o datorează în continuare. Curtea reține că începând cu data de 1 ianuarie 2007, prin dispozițiile art. 2141-2143 din Codul fiscal s-a instituit regimul unei noi taxe speciale pentru autoturisme și autovehicule datorată pentru prima înmatriculate a unui autovehicul sau autoturism în România, indiferent dacă acesta era nou sau folosit. Aplicarea aceste dispoziții legale în dreptul intern a determinat încălcarea dispozițiilor art. 90 parag. 1 din T.ul de instituire a C. E. constatată de jurisdicțiile interne. Această incompatibilitate a fost reținută și de C. E. care a declanșat procedura prevăzută de art. 226 din T. (procedura de infrigement). Pentru a pune de acord legislația internă cu normele T. și a înceta procedura de constatare a încălcării T. demarată de C. E., G. a adoptat OUG nr. 5. pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule în vigoare de la 1 iulie 2008. Pentru a verifica dacă sunt incidente în speță prevederile art. 11 din OUG nr. 5. se impune a se stabili care sunt efectele juridice ale acestei ordonanțe de urgență asupra situațiilor juridice născute anterior datei de 1 iulie 2008. Conform dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 5. taxa rezultată cadiferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 6.. Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Î.-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia atunci când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar, acesta este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea normelor comunitare. Din această perspectivă reclamanta intimată are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare. În astfel de situații, Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite (A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 Hans Just I/S contre Ministère danois des impôts et accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Ilona Németh parag. 61-70). Ca atare, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială. Curtea mai reține că noua taxă instituită de OUG nr. 5. este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară și are alt mod de calcul precum și altă destinație. Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție. Împrejurarea că la nivelul U. E. s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor O. nr. 5. nu este contrară T. nu are nicio influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile T.. Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 5. nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse. În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate începând cu data achitării taxei și până la data plății, Curtea reține următoarele: Este de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul de procedură fiscală în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului. Așa fiind, Curtea constată că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea normelor legale și a principiilor de reparație a prejudiciului încercat de contribuabil. Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are dreptul să i se restituie doar suma plătită fără bază legală iar dobânda ar curge doar de la data formulării cererii de chemare în judecată pentru restituirea sumelor încasate pe nedrept. Dacă s-ar admite teza recurentei, conform căreia indiferent de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal, aceasta este ținută să plătească dobânzi doar din momentul formulării cererii de chemare în judecată ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință. Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului. Pe de altă parte, dacă am accepta teza recurentei, s-ar eluda însuși principiile statornicite în practica Curții de J. care au fost mai sus redate, respectiv obligația impusă statelor membre de a asigura rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 110 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, Curtea de Justiție a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite. Referitor la solicitarea recurentei de înlăturare a cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, Curtea nu va da curs acestei solicitări deoarece culpa procesuală aparține pârâtei, însă urmează să facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (2) și (3) Cod procedură civilă, instanța nu poate micșora cheltuielile efectuate cu taxa de timbru, plata experților, precum și cu orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat a dovedit că le-a făcut, însă are dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, în limitele prevăzute de tabloul onorariilor minimale. Acest text de lege dă posibilitatea instanței să modifice cuantumul onorariului de avocat în raport de volumul de muncă al acestuia în cauza respectivă și de valoarea pricinii. În cauza de față, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unui onorariu în cuantum de 800 RON, respectiv 800 RON pentru activitatea acestuia în primă instanță și în recurs. Aceste sume sunt apreciate de Curte ca fiind nepotrivit de mari în raport de complexitatea redusă a cauzei și de valoarea pricinii - restituire taxă de primă înmatriculare în sumă de 5.138 lei și 10.847 lei. În aceste condiții, Curtea va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată datorate la fond la suma de 343,3 lei și va respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere că recursul promovat de pârâte a fost admis în parte. Vor fi menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E: Admite recursul declarate de pârâta D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 4.239 din 27 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., pe care o modifică în parte în sensul că respinge cererile de anulare a adreselor nr. 5.956 și nr. 5.957/(...) emise de A. B. M. și reduce cuantumul cheltuielilor de judecată datorate la fond la suma de 343,3 lei Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 11 aprilie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, M. S. M. I. I. A. C. L. F. G., Red.M.I.I. Dact.H.C./3 ex./ Jud.fond: V.I..
| ← Decizia civilă nr. 3163/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 2437/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
