Decizia civilă nr. 187/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 187/2011
Ședința la 20 I. 2011
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. U.
Judecător R.-R. D.
Judecător Ana M. T.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta D. G. A F. P. A J. S.,
ÎN N. M. F. P., ÎN NUME P. ȘI ÎN N. A. F. P. C. împotriva Sentinței civile nr.
2222 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S. în contradictoriu cu intimatele P. M., A. F. PENTRU M. având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de poluare.
La apelul nominal, făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor de timbru, iar părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei, după care, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2222 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S., a fost admisă acțiunea reclamantei P. M. C. împotriva pârâtei D. S. - A. Z., pe care a obligat-o la restituirea către reclamantă a sumei de 6351 lei, reprezentând taxă de poluare, cu dobânda legală aferentă la data plății (...) și până la achitarea integrală.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție a M. M. - A. F. de M. cu sediul în B..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin chitanța seria
TS6 nr. 1805462 din (...), reclamanta a achitat la T. municipiului Z. suma de
6351,0 lei cu titlu de taxă de poluare prevăzută de O. nr. 5..
Prin cererea nr. 14188 înregistrată la (...), reclamanta a dovedit că a solicitat restituirea acestei taxe, ca fiind discriminatorie și contrară reglementărilor art. 95 din T.ul Comunității Europene.
Potrivit art. 2141 - 2143 din Codul fiscal și pct. 311 - 312 din Normele Metodologice de aplicare a C. fiscal, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România, de către persoana fizică sau juridică care face înmatricularea, atât pentru persoane și autovehicule noi cât și pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare ori alte state. Conform art. 90 par. 1 din tratatul Constitutiv al Uniunii Europene niciun stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produsele altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. Conform hotărârii CJE în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statelecomunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. Așadar rostul acestei reglementări este de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. Or, în România nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse în țară și înmatriculate aici. Prin introducerea art. 2141 - 214 3 din Codul fiscal s-au încălcat prevederile art. 90 din T.C.E., în sensul că a introdus un regim discriminatoriu între autoturismele introduse în România și cele existente în România. Organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a C. fiscal. Reclamantul a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare. Instanța constată că într-adevăr, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național. Aceasta rezultă din două argumente: 1. Constituția R.: de la 1 ianuarie 2007, România este un stat membru al Uniunii Europene. Potrivit art.148, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin.2) , iar Parlamentul, Președintele R., Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 ( alin.4). De altfel, prin L. nr.157/2005 de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E., statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare al Comunității, dinainte de aderare. 2. Jurisprudența Curții de Justiție E. Prin D. în cazul Costa / Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de T. - un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior - or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin L. nr. 3. privind Codul fiscal. De asemenea în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri, constituționale. Chiar dacă hotărârile Curții nu au caracter normativ ele sunt obligatorii și produc efecte erga omnes. Și este ușor de observat că toate hotărârile Curții susțin ideea că regulile de drept comunitar se aplică de plin drept, cu efecte identice, pe toată suprafața Comunității Europene, fără ca statele membre să-i poată opune obstacole. Deoarece în România, stat comunitar, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse și înmatriculate ori reînmatriculate în țara noastră, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele înmatriculate deja în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România după aducerea acestora aici, instanța constată o diferență de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal și contravine dispozițiilor menționate în T.ul CEE. Aceste dispoziții se opun unei taxe speciale de primă înmatricularepentru achizițiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național, altfel încălcându-se principiul libertății circulației mărfurilor - adică se dezavantajează, direct sau indirect, mașinile din celelalte țări membre U.E., în competiția cu produsele similare autohtone. Întrucât tribunalul a constatat că suma de 6351,0 lei reținută de pârâtă cu titlu de taxă poluare nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, taxa trebuie restituită. Faptul că reclamanta a achitat voluntar această taxă este irelevant, întrucât altfel nu ar fi avut posibilitatea înmatriculării autoturismului în România. Respingerea acțiunii ca inadmisibilă invocată de pârâtă, a fost nefondată, întrucât reclamanta a solicitat anularea actului prin care s-a dispus a achita taxa nedatorată și ca urmare a acesteia a solicitat restituirea sumei. Excepția privind lipsa calității procesuale pasive a M. F. P. este nefondată atâta timp cât în contul acestuia intră suma solicitată de reclamant. Cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice, a M. M. - A. F. pentru M. ca în caz de pretenții bănești, acesta să fie obligat la plata lor, a fost respinsă, întrucât nu această instituție încasează suma din litigiu și nici nu se varsă în contul acesteia. Pentru repararea integrală a prejudiciului, pârâții au fost obligați să achite și folosul nerealizat, potrivit art. 1084 raportat la art. 1082 Cod civil, respectiv dobânda legală calculată conform art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000, de la data încasării sumei până la data plății efective. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât pârâta a emis adresa atacată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și în baza unei legi naționale în vigoare și a activității pe care o desfășoară. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. a F. P. S.,solicitând modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice și în consecință să se respingă acțiunea formulată de P. M. C. împotriva Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; admiterea cererii de chemare în garanție a A. F. pentru M.; respingerea acțiunii formulată de reclamantă în principal ca inadmisibilă, iar pe fond ca nefondată și menținerea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs bazate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C.pr.civ., pârâta a apreciat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile O. nr. 5. și de asemenea, în mod eronat a respins cererea de chemare în garanție a A. F. pentru M.. Astfel, pârâta a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, deoarece reclamanta a achitat suma reprezentând taxă pe poluare, în conformitate cu dispozițiile O. nr. 5., dar instanța în mod eronat a reținut incidența disp. art. 2141-3 din Codul fiscal, interpretând taxa pe poluare stabilită și achitată conform O. nr. 5. ca fiind o taxă de primă înmatriculare. Pe de altă parte, pârâta a susținut că reclamanta nu a atacat un act administrativ în înțelesul art. 2 din L. nr. 554/2004, deoarece adresa emisă de A. și atacată de acesta, nu constituie act administrativ, fapt pentru care solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă pe calea contenciosului administrativ. Referitor la aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a A., pârâta a arătat că în conformitate cu art. 1 din O. nr. 5. taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru M., iar în conformitate cu art. 3 alin. 1 și art. 5 alin. 4 din ordonanță, taxa se calculează de organul fiscal, dar baniiîncasați constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de A., astfel că în mod greșit prima instanță a apreciat că suma a fost încasată de la reclamantă este administrată de către M. F. În concluzie, pârâta a susținut că nu organul fiscal, obligat prin sentința recurată la restituirea sumei solicitate de reclamantă, este beneficiar al plății, și prin urmare nu are obligația legală de a asigura restituirea sumei solicitate de reclamantă. În final, pârâta a precizat că acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca nefondată pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Analizând recursul formulat de pârâtă, raportat la probele administrate încauză și la dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele: Curtea constată că instanța de fond a reținut aplicabile raportului juridic conflictual dedus judecății ce este grefat pe raportul juridic de drept material fiscal dispozițiile 2141 - 2143 din Codul fiscal și pct. 311 - 312 din Normele Metodologice de aplicare a C. fiscal. Curtea reține că legea aplicabilă raportului juridic legat de înmatricularea autovehiculului este aceea sub imperiul căreia s-a cerut efectuarea operațiunii de înmatriculare, mai ales că în sistemul normativ român avem de a face cu o succesiune intertemporală de legi materiale și procesuale. Astfel, de la data de 1 iulie 2008 a intrat în vigoare un nou act normativ în materie respectiv OUG nr. 5. pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care prin art. 14 alin. 2 instituie o normă de abrogare expres directă a art. 214^1-214^3 din L. nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare. Drept urmare, instanța de fond în mod greșit a reținut a fi aplicabile dispozițiile legii vechi deoarece reperul în funcție de care se stabilește legea aplicabilă raportului juridic de drept material cu privire la taxa de poluare este data primei înmatriculări, respectiv data la care contribuabilul a depus cererea de înmatriculare a autovehiculului. Astfel conform art. 4 lit. a ) din OUG nr. 5. pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Deși prin întâmpinare pârâta a invocat pe cale de excepție lipsa calității procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității instanța de fond nu s-a preocupat să dea o rezolvare acestor apărări. Excepția lipsei calității procesuale pasive a M. F. P. este justificată deși nu a fost invocată personal de această entitate având în vedere că reclamantul nu a justificat care este legătura acestei autorități cu raportul juridic de conflict dedus judecății. Apoi, analiza recursului pârâtei D. S. formulat în nume prorpiu și ca reprezentant al AFP Z. implică în mod necesar analiza excepției de inadmisibilitate a acțiunii promovate de reclamantă, raportat la împrejurarea că aceasta nu a urmat procedura administrativ prealabilă a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare reglementate la art. 205 și urm. C. Așa fiind, așa cum s-a reținut și mai sus, în cauză se poate reține că analiza compatibilității normei legale interne care stabilește obligația de a plăti taxa specială de primă înmatriculare cu normele comunitare primare trebuie făcută prin prisma mediului normativ de la epoca efectuării operațiunii de primă înmatriculare când particularului i se impune obligația de a plăti o astfelde taxă în cuantumul și cu procedura prevăzută de legea care guverneazătempus regit actum raportul fiscal. Din această perspectivă, Curtea reține că autovehiculul din litigiu a fost achiziționat de către reclamantă la data de 23 decembrie 2009 de pe piața comunitară (f.6 dos. fond). Operațiunea de înmatriculare a fost efectuată sub imperiul OUG nr. 5., mai precis prin plata sumei de 4665 lei cu titlu de taxă de poluare prin chitanța seria TS6 nr. 1805462 din 28 decembrie 2009 (f. 31 dos. fond). Cuantumul și obligația plății acestei taxe au fost stabilite prin decizia nr. 6519 din 28 decembrie 2009 (f. 5 dos. fond). Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. De altfel, în cuprinsul deciziei de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule comunicată reclamantului s-a prevăzut in terminis că acest act reprezintă un titlu de creanță și constituie înștiințare de plată conform legii. De asemenea, s-a mai prevăzut expres că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancțiunea decăderii, potrivit dispozițiilor art. 207 alin. 1 din Codul de procedură fiscală. Curtea observă că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanșeze o altă procedură administrativă de contestare a legalității taxei demarată sub forma unei cereri de restituire a taxei de poluare înregistrată la autoritatea fiscală pârâtă la data de 29 decembrie 2009 sub nr. 77898, demers prin care se contestă practic baza legală și factuală a stabilirii și perceperii taxei de poluare (f. 24 dos. fond). La această cerere, autoritatea fiscală, prin decizia nr. 24 din 10 martie 2010 respinge ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr.6519 din (...) emisă de A. C., potrivit art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată (f. 29 dos. fond). Punându-se în discuție în etapa judiciară excepția de inadmisibilitate, neantamată de autoritatea fiscală în etapa administrativ prealabilă, reclamanta își legitimează demersul său prin aceea că legea națională nu oferă un cadru normativ special de restituire și de antamare a incompatibilității normelor interne cu cele comunitare decât calea contenciosului general. Aceasta pare să fie și teza instanței de fond care argumentează plecând de la scopul acțiunii intentate de reclamantă acela de a obține restituirea sumei achitate cu titlu de taxă de poluare, că în măsura în care s-a constat că taxa de poluare contravine dreptului Uniunii sub aspectul cererii de restituire nu are relevanță că decizia de calcul s-a emis la cererea reclamantei sau nu, că judecătorul național este îndreptățit să verifice conformitatea legislației interne cu legislația europeană și să înlăture de la aplicare legislația națională dacă o încalcă pe cea europeană. Curtea observă că la cererea de restituire înregistrată de reclamantă în faza administrativă practic autoritatea fiscală era pusă în situația de a analiza legalitatea și temeinicia deciziei de stabilire a taxei de poluare, altfel spus aceasta ar fi fost în situația de a încălca dispozițiile art. 207 și urm. din Codul de procedură fiscală care conferă autoritatea de a statua asupra contestației în materie administrativă organului de soluționare prevăzut anume de lege. Prin urmare, autoritatea fiscală pârâtă nici măcar nu avea competența de a statua efectiv dacă și în ce măsură actul administrativ fiscal odată emis șicomunicat este legal încheiat darămite să fie adusă în discuție tardivitatea contestației raportat la termenul imperativ de 30 de zile prevăzut sub sancțiunea decăderii de legea procesual fiscală. În fapt, Curtea constată că reclamanta a disimulat demersul său de a pune în discuție legalitatea stabilirii și încasării taxei de poluare prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorând faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale clare, accesibile, previzibile și predictibile, compatibile cu exigențele de calitate a unei legi așa cum rezultă din jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (în special cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, cauza Rotaru împotriva R.). Nu este fondată astfel teza de la care pleacă reclamanta și pe care o împărtășește și instanța de fond, respectiv aceea conform căreia contenciosul general este singura procedură prevăzută de lege prin care se poate aduce în discuție refuzul nejustificat de restituire a taxei și că doar acest cadru oferă posibilitatea antamării compatibilității normei pertinente interne cu cea comunitară europeană incidentă în această materie. Dimpotrivă, Curtea observă că reclamanta a plătit voluntar taxa de poluare supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal prin intermediul deciziei administrative de stabilire și calculare a taxei. Desigur, plata acestei taxe și maniera în care a fost stabilită nu înlătură dreptul contribuabilului de a contesta taxa și implicit de a se solicita verificarea în substanță a legalității impunerii. În această ambianță factuală și procesuală, atât în faza administrativă de soluționare cât și ulterior în faza de control judecătoresc și ulterior judiciar se poate pune în discuție nu numai modalitatea factuală și legală de stabilire a taxei ci și compatibilitatea normei interne reținute de organul fiscal cu norma comunitară europeană pertinentă. Prin urmare, calea aleasă de reclamantă ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel, dacă s-ar valida, s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis. Ar, însemna ca în speță, validând demersul reclamantei, să o repunem pe aceasta în termenul procedural de 30 de zile prevăzut la art. 207 C., ceea ce evident iarăși nu poate fi admis. Alegația conform căreia decizia de calcul a taxei de poluare nu ar întruni exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală este neîntemeiată. Natura juridică a acestui act este surprinsă de însuși legiuitorul delegat (Guvernul) în conținutul art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infrigement demarată de C. E. în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil. Având în vedere că acest motiv este decisiv în economia rezolvării recursului pârâtei, Curtea este dispensată să mai cerceteze și celelalte motive invocate pe calea recursului, analiza acestora fiind inutilă. Astfel fiind, examinând în ansamblu actele și lucrările dosarului, Curtea reține că demersul reclamantei nu poate fi validat din punct de vedere procedural, încât motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă se vădește a fi fondat, instanța de fond pronunțând o sentință supusă modificării date fiind dispozițiile art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelate cu prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va fi admis recursuldeclarat de D. G. a F. P. S. în numele A. F. P. a M. Z. și va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă. Va fi menținută dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție, în condițiile în care pârâta nu a căzut în pretenții. Nu în ultimul rând, Curtea reține că împotriva deciziei de calcul reclamanta a promovat calea procedurală prevăzută de art. 7 din OUG nr. 5. respectiv aceea a contestației înregistrată la organul de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale a F. P. a județului S. sub nr. 14188 din (...) (f. 40-41 dos. fond) soluționată prin D. nr. 24 din 10 martie 2010 (f. 6- 10 dos. recurs) dar se constată că nu a fost învestită instanța de fond conform art. 218 C. cu o acțiune de contencios de legalitate a acestei decizii încât din această perspectivă instanța de recurs nu poate valida în prezent și în acest context procesual un atare demers. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN N. LEGII D E C I D E : Admite recursul declarat de D. G. a F. P. S. în nume propriu, în numele Ministerul Finanțelor Publice și al A. F. P. C., împotriva sentinței civile nr. 2222 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S., pe care o modifică în parte, în sensul că: Respinge acțiunea ca inadmisibilă. Menține dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din data de 20 ianuarie 2011. Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./(...). Jud.fond.M. K.
| ← Decizia civilă nr. 2087/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Sentința civilă nr. 440/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
