Decizia civilă nr. 5284/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 5284/2011
Ședința data de 30 N. 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR M. B.
JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de către reclamanții B. F., B. I. L., C. F., P. D. I., R. V., S. G., S. S. și S. N. AL P. ȘI V. "P. L." împotriva sentinței civile nr. 492 din data de (...) pronunțată de T. B.-N., în dosar nr. (...), în contradictoriu cu pârâta P. C. P. B., având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
P.cedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din L. nr.554/2004, art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și dispozițiilor L. nr. 188/1999, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina. După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar. CURTEA Prin sentința civilă nr. 492 din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul S. N. AL P. ȘI V. „. L. în numele membrilor de sindicat B. F., B. I. L., C. F., P. D. I., R. V., S. G., S. S., în contradictoriu cu pârâta P. comunei P. B. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținuturmătoarele: Reclamanții sunt angajați în aparatul de specialitate al pârâtului, și membrii ai sindicatului pe care l-au împuternicit să-i reprezinte în instanță (f.9) activitatea lor fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar și, începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale le-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege. Dispozițiile L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale. Salariul reclamantului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 8., și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății. În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. A., măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., și s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică. Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală. Examinând acțiunea prin prisma art. 1 din P.tocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la faptul că „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, instanța a reținut următoarele: Pentru respectarea prevederilor C.i trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din P.tocolul nr.1, Curtea E. a Drepturilor Omului de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea deproprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamantul are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din P.tocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010). Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamanților, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S. N. al P. și V. „. L. pentru si in numele reclamantilor solicitând instantei ca, prin hotarareace se va pronunta sa se dispuna admiterea recursului, modificarea hotararii atacate si in consecinta admiterea actiunii astfel cum a fost formulata. Membrii de sindicat, în numele cărora a formulat actiunea, sunt angajați ai intimatei-parate și au calitatea de functionari publici, politisti locali, iar incepand cu luna iulie 2010, in conformitate cu legea 1. li s-a diminuat salariul cu 25 %. Raporturile de munca ale politistului local se stabilesc si se executa in baza actului administrativ de numire. Prin act administrativ se stabileste si salariul ce urmeaza a fi primit de reclamanti pentru munca prestata, astfel ca, reducerea cuantumului salariului nu se poate face decat prin emiterea unui act administrativ modificator, dandu-se astfel posibilitatea persoanei vizate de a supune actul controlului de legalitate al instantei judecatoresti. Ca atare, apreciază ca aceasta reducere a salariului in mod direct, ca efect a aplicarii unui act normativ, fara a fi emise acte administrative individuale de modificare a cuantumului retributiei lunare este una nelegala. Pe de alta parte, masura dispusa prin legea 1. referitoare la diminuarea cu un procent de 25% a salariului brut cuvenit functionarilorpublici vine in contradictie cu normele legale ce reglementeaza raportul juridic dintre functionarul public si angajator. A., functionarul public, activeaza in cadrul angajatorului in baza unui raport juridc, atestat de catre actul administrativ incheiat la data angajarii sub imperiul legii 330/2009. A., prin actul administrativ incheiat la data inceperii raporturilor de munca s-au stabilit drepturile si obligatiile partilor, inclusiv definirea si cuantificarea salariul. Asa cum a aratat, legea 1. nu modifica prevederile legii 330/2009 privind salarizarea personalului bugetar, ci prin aceasta norma legala se dispune cu caracter temporar o diminuare a cuantumului salariaului cuvenit pana la nivelul lunii decembrie 2010 inclusiv. Instanta de fond a dat o interpretare gresita textelor de lege invocate precum jurisprudentei CEDO. A aratat in actiune, ca asa cum a retinut si Curtea C. prin D. 8. "salariul reprezinta o componenta a dreptului la munca si contraprestatia angajatorului in raport cu munca prestata de catre angajat, in baza unor raporturi de munca. E. raporturilor de munca stabilite intre angajat si angajator se concretizeaza in obligatii de ambele parti, iar una dintre obligatiile esentiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestata. " Pe de alta parte, conform jurisprudentei CEDO notiunea de "bun" determina orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economica, salariile fiind incluse în categoria drepturilor de creanta cu valoare de bun ocrotit de art. 1 al P. nr. 1 la C., precum si de principiile C. R., privarea de bunul respectiv (sau parte din acesta) putandu-se face daca aceasta este prevazuta de lege, adica de normele interne aplicabile si daca este impusa de o cauza de utilitate publica. (in Hotararea din 15 iunie 2010 in cauza M.u impotriva R. - cererea nr.12821/05 Curtea E. a Drepturilor Omului de la S. s-a pronuntat in mod expres in sensul ca salariul reprezinta un "bun" in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol) Reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, in temeiul dispozitiilor art.1 din L. nr.1. incalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol aditional la C. pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de R. prin L. nr.30/18 mai 1994, care privesc protectia proprietatii. Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si imposibilitatea acestora de a-si mai recupera vreodata sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie pastrat intre protectia proprietatii si cerintele interesului general. A. s-a adus atingere substantei dreptului de proprietate al reclamantului, atingere care in opinia instantei europene incalca dispozitiile art. 1 din P.tocolul nr.1. Considera deci, ca instanta trebuie sa dea eficacitate dispozitiilor internationale in momentul in care normele interne incalca pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, continand dispozitii mai putin favorabile decat acestea din urma. A., judecatorii sunt obligati sa ignore aceste prevederi si sa faca aplicarea celor din reglementarea internationala mai favorabila. P.cedand astfel, instantele de judecata nu fac altceva decat sa respecte dispozitiile art.20 din Constitutia R., precum si pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte. Privarea de proprietate impune astfel cum s-a dispus prin diminuarea prevazuta de legea 1. trebuie corelata cu obligarea statului de a despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevazut de art.1 din P.tocolul nr.1. Imposibilitatea de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata in cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general. In aceste conditii, intrucat legea 1. nu prevede direct o modalitate de despagubire pentru dreptul de proprietate incalcat, cu atata mai mult in prezent se impune recunoasterea dreptului reclamantilor de valorificare a dreptului cuvenit, avand in vedere ca perioada avuta in vedere de 1. a exipirat, circumstantele exceptionale aduse ca argumentatie in preambulul legii modificandu-se. De altfel, chiar art. 1 din lege prevede ca diminuarea vizeaza cuantumul brut al salariilor stabilite in conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, ceea ce inseamana ca prevederile legii cadru nu sunt modificate sau abrogate, asa cum de altfel sunt abrogate alte dispozitii legale prin textul legii 1.. In aceste conditii nu se poate sustine ca efectele legii 330/2009 sunt anulate pentru o perioada de timp. A. ca diminuarea reprezinta, in esenta, doar o suspendare a prevederilor normative cu privire la cuantumul salariilor. Prin reducerea drepturilor salariale s-au incalca si prevederile art. 4. din C. S. E." Toți lucrătorii au dreptul la o salarizare echitabilă, care să le asigure lor, precum și familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător;"semnata de R. la 15 mai 1997 și a ratificata la 7 mai 1999 prin L. nr. 74 din 4 mai 1999, publicată În "Monitorul Oficial" nr. 193 din 4 mai 1999. De asemenea, mai multe act normative bancare, fiscale (cod procedura fiscala), codul de procedura civila, instituie un maxim de indatorare bancara, respectiv de executare silita prin poprire, astfel incat sa nu afecteze nivelul minim trai. Prin reducerea tuturor veniturilor, fara reducerea proportionala a retinerilor/datoriilor (prin reesalonare) este afectat chiar acest nivel minim de trai, incalcand, in mod evident art. 4 din C. S. E.. Prin D. nr. 1655 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor L. privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 1 din lege, Curtea C. nu contrazice decizia anterioara prin care retine caracterul de temporalitate a masurii de reducere a salariilor si celorlalte drepturi conform legii nr. 1. si recunoaste faptul ca pe perioada cat drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 inseamna ca, in continuare, exista o restrangere a exercitiului unui drept fundamental, respectiva dreptului la salariu, ca si corolar al dreptului la munca. A., in acceptiunea C. Constituitionale si prevederile legii nr. 2. sunt constitutionale in conditiile indeplinirii, in mod cumulativ, a cerintelor expres prevazute de art. 53 din Constitutie. Or, restrangerea temporara a acordarii drepturilor nu echivaleaza cu neacordarea drepturilor, ci amanarea la plata a acestora. In cazul legii nr. 1., termenul pentru care a constituit o masura temporara, recunoscuta ca fiind constitutionala este (...), astfel cum termenul pentru legea nr. 2. este (...). In consecinta, drepturile restranse prin legea nr. 1. sunt exigibile de la data de (...). In raport de toate acestea, concluzia instantei de fond, cum ca diminuarea salariului cu 25% nu incalca conditiile reglementate de art 1 din P.tocolul 1 la C., este netemeinica si nelegala si trebuie inlaturata Desi dreptul la salariu este un drept de creanta, potrivit jurisprudentei CEDO, sub aspectul ocrotirii lor, li se aplica regulile de la dreptul de proprietate, drept pentru care nu pot fi restranse si nerestituibile la data la care inceteaza masura care a determinat reducerea temporara a acestora. Cu privire la acest capat de cerere, instanta a omis sa o analizeze si sa se pronunte cu privire la existenta dreptului la restituirea acestor sume. In raport de toate aceste considerente, apreciază ca S. recurata este nelegala si netemeinica, sens in care solicita admiterea recursului si pe cale de consecinta a actiunii. Deliberând asupra recursului, Curtea constată următoarele: In fapt prin acțiunea formulată în numele unor membri de sindicat, care au calitatea de angajați în cadrul aparatului de specialitate al pârâtului, respectiv aceea de polițiști, din cadrul Serviciului Poliție Comunitară, s-a solicitat, în principal, acordarea drepturilor salariale reprezentand contravaloarea diminuarii cu 25% a cuantumului brut al salariilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi pentru perioada (...) - (...). În subsidiar, s-a cerut constatarea dreptului la restituirea sumelor astfel cum au fost reduse pe perioada de aplicarea a L. nr. 1.. Prima instanță a respins acțiunea, constatând că măsura reducerii, pe perioadă determinată, a salariilor bugetarilor este compatibilă, atât cu prevederile constituționale, cât și cu cele ale C.i Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Criticile formulate de către reclamanți prin recursul declarat nu pot fi reținute de către instanță, pentru următoarele considerente: Măsura contestată de către reclamanți își are fundamentul legal în prevederile art.1 alin.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 30 iunie 2010, conform cărora:"Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%." Raportat la aceste prevederi legale, nu poate fi reținută apărarea conform căreia reducerea nu ar fi putut opera decât urmare a emiterii unui act administrativ, de către ordonatorul de credite, din moment ce ele sunt extrem de clare și previzibile, existența unui act privind modificarea raporturilor de serviciu nereprezentând decât o simplă formalitate. În plus, din moment ce instanța a recunoscut reclamanților dreptul de se adresa direct cu acțiune în justiție și de a contesta, pe fond, măsura reducerii, nu se poate susține că aceștia ar fi fost prejudiciați în mod efectiv, prin modul în care angajatorul a înțeles să o pună în practică. Mai mult, raportat la prev. art. 78 din Constituția R., nu se poate susține că măsura ar avea caracter retroactiv, referindu-se la o perioadă de timp trecută, pentru care deja reclamanții și-au îndeplinit îndatoririle, deoarece a fost dat în aplicarea unei legi care a intrat în vigoare începând cudata de 3 iulie 2010, dată de la care au operat reducerile salariale pentru întreg personalul bugetar. Cu referire la alegațiile conform cărora L. nr.1. ar încălca prevederile C.i pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, se constată că reducerea salariului reclamanților cu un procent de 25%, pentru o perioadă determinată, nu reprezintă o ingerință ce să aibă ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. l din P.tocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor. Potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din P.tocolul adițional la C., poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere, întotdeauna aflată sub controlul C. Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară C.i numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată, până la data de 31 decembrie 2010 și este justificată de salvarea securității naționale, concept constituțional definit prin art. 1 din L. nr. 51/1991 privind siguranța națională a R.. Potrivit acestei definiții, un element esențial al securității/siguranței naționale îl constituie starea de echilibru și de stabilitate economică. În plus, este de remarcat că dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (la muncă, la pensie sau la șomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa. Totodată, potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câștigat: "C. nu conferă dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat" (Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (nr. 63235/00, Marea Cameră, hotărârea din 19 aprilie 2007, par. 94). M. de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferentde regimul de finanțare. M. propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă R.. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensuljurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului de la S. Soluția legislativă cuprinsă în art.1 din L. nr.1. a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a G. S. națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componenta socială si economică. Nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii "securitate națională", ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuriadecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică". În acest context, se pot face trimiteri punctuale la jurisprudența relevantă a C. în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar, care a relevat că "bunul", în sensul C.i, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Este de subliniat că jurisprudența împotriva R. (Cauza M.u contra R.; Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia P.a contra R., Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului funcționarilor publici. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar. În această privință, Curtea E. a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești, pe viitor, un salariu intr-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). S-a mai statuat în sensul în care „O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din P.tocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, par. 94). De asemenea, în Hotărarea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare ... ." (par. 23). Ca atare, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53). De altfel, într-o hotărâre relativ recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei-, pierderea unei pensii complementare a fost analizată de către Curte din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor, situația reducerii pensiilor sau salariilor nefiind încadrată în categoria "privării de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1 al P. nr. 1, acesta fiind și motivul pentru care prima instanță a considerat, în mod fundamentat, că se impune și respingerea celui de-al doilea petit. Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar. Așadar, s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din P.tocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39). În concluzie, trebuie valorificată jurisprudenta C. Europene a Drepturilor Omului in materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. De altfel, aceste aspecte au fost dezvoltate și de către Curtea Constituțională, prin D. nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 433/(...), prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 - 17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, iar dispozițiile art. 9 sunt neconstituționale. Deși reclamanții nu critică L. nr.1. pentru neconstituționalitate, pârâtul arată cu temei că instanța nu poate face abstracție de argumentele C. C. Motivând soluția adoptată, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Curtea a observat, de asemenea, că reducerea de 25% este aplicată in mod nediscriminatoriu tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Curtea a reținut totodată că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, fiind respectate condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție. Drept consecință, validarea pretențiilor formulate de către reclamanți ar fi de natură nu numai să contrazică liniile directoare dezvoltate în jurisprudența CEDO și cea a instanței de contencios constituțional, dar ar însemna și o nesocotire a Deciziei CCR nr. 838 din 27 mai 2009, care s-a pronunțat în sensul în care numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi; instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative. În concluzie, Curtea conchide în sensul în care măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp. Pe de altă parte, nu se poate analiza situația specifică a reclamanților, creată în urma adoptării L. nr. 1., din perspectiva unui act normativ adoptat ulterior acestuia, referirile acestora la prev. L. nr. 2. fiind neavenite, deoarece cele două acte normative trebuie să fie analizate în mod distinct, fiecare dintre ele aplicându-se în limite temporale bine determinate. De asemenea, Curtea urmează a constata faptul că toate cele mai sus expuse nu pot fi contrazise de trimiterile pe care reclamanții le fac la C. S. E., în condițiile în care recurenților nu li s-a negat, în esență, dreptul la osalarizare echitabilă, ci doar s-a constatat că măsura dispusă, în condiții excepționale, este proporțională cu gravitatea acestora. Ca atare, în baza prev. art. 20 din L. nr. 554/2004, art. 312 alin. 1 C.pr.civ., urmează ca recursul reclamanților să fie respins. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE Respinge recursul declarat de S. N. AL P. ȘI V. „. L., în numele reclamanților B. F., B. I. L., C. F., P. D. I., R. V., S. G. și S. S., împotriva sentinței civile nr. 492 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N. pe care o menține în întregime. D. este irevocabilă. P.nunțată în ședința publică din 30 noiembrie 2011. Red.M.B./dact.L.C.C. 2 ex./(...) Jud.fond: I. U.
| ← Decizia civilă nr. 4284/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 2360/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
