Decizia civilă nr. 5542/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
D. CIVILĂ Nr. 5542/2011
Ședința publică de la 08 D. 2011
PREȘEDINTE R.-R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta P. M. PRIN P., împotriva sentinței civile nr. 2., pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu pârâta C. DE C. A R. - C. DE C. A J. C., având ca obiect anulare act administrativ decizie emisă de C. de C.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimată, consilier juridic O. C., cu delegație la odsar.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
C., din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina. S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că la dosar s-a depus întâmpinare, iar la data de (...), recurenta a depus note de ședință, comunicate cu reprezentanta intimatei, anterior dezbaterilor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: În temeiul contractului/acordului colectiv de muncă nr.3403/(...) încheiat la nivelul comunei M. și aprobat prin HCL 6., funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al P. comunei M. li s-au acordat în cursul anului 2009 diverse sume de bani care reprezentau indemnizație de dispozitiv, spor de fidelitate, indemnizație de hrană, indemnizație de ținută, ajutor de sărbători, primă de vacanță pentru personalul contractual. În urma unui control al C. de C. C., s-a încheiat un proces verbal înregistrat sub nr.1909/(...) prin care au fost constatate diverse abateri de la legalitate și regularitate. Pentru înlăturarea consecințelor a fost emisă decizia 17/(...), iar contestația formulată împotriva acesteia a fost respinsă prin Î. nr.VI/217/(...) a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de C. a R. Ceea ce contestă reclamanta este fondul situației juridice, respectiv faptul că nu s-a acordat eficiență caracterului obligatoriu al convențiilor colective de muncă legal încheiate și în vigoare, iar, cu privire la punctul 4, faptul că situația acelor lucrări de investiții face obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești. Prin urmare, aspectul esențial care trebuie lămurit în prezenta speță este dacă aceste drepturi bănești erau legal prevăzute în acordul/contractul colectiv nr.3403/2007. Din acest punct de vedere, este lipsită de relevanță susținerea reclamantei conform căreia acordul colectiv nu a făcut obiectul vreunei obiecții de nelegalitate a prefectului sau a altei autorități, instanța dejudecată fiind obligată să analizeze legalitatea acordului/contractului colectiv de muncă, pentru a nu valida drepturi care exced cadrului legal. Pentru a stabili deci legalitatea acordării acestor sume de bani, instanța a avut în vedere dispozițiile imperative ale art.31 din Legea 1. privind statutul funcționarilor publici, care prevede că pentru activitatea prestată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariu de bază, sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aceștia beneficiind și de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Acest text legal trebuie coroborat cu dispozițiile art.72 din Legea 1., care statuează că acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri (și nu sume de bani) referitoare la aspecte de ordin social, ale condițiilor de muncă, sănătății și perfecționării funcționarilor publici, precum și cu cele ale art.22 din HG 833/2007. Nu se regăsește printre acestea posibilitatea negocierii salariilor sau acordării unor diverse sume de bani cu caracter de prime sau sporuri neprevăzute de lege pentru categoria respectivă de funcționari publici, întrucât, din punctul de vedere al L. 1., salariile sunt stabilite de legiuitor și nu pot fi negociate. Negocierea este o instituție specifică raporturilor de muncă, iar funcționarii publici ale căror raporturi de serviciu se nasc și se exercită în baza unui act administrativ de numire emis în condițiile L. 1. nu pot negocia prestații suplimentare. De altfel, acordul colectiv reprezintă legea părților numai în situația în care se respectă dispozițiile legale în vigoare, întrucât, potrivit prevederilor art.24 și art.25 din HG nr.833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective, acordurile colective se încheie pentru funcționarii publici din cadrul unei autorități sau instituții publice, însă clauzele înscrise în acordurile colective nu pot stabili drepturi suplimentare față de cele reglementate prin lege. În concret, în ceea ce privește sumele acordate drept indemnizație pentru hrană, acestea nu au temei legal, deoarece, potrivit L. 142/1998, salariații din sectorul bugetar pot primi o alocație individuală de hrană numai sub forma tichetelor de masă, care pot fi utilizate potrivit destinațiilor stabilite prin lege. Referitor la indemnizația pentru ținută, conform prevederilor art.32 din Legea 1., funcționarii publici care sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului primesc această uniformă gratuit, însă angajații în speță nu fac parte din această categorie. Astfel, acordarea acestei sume de bani pentru ținută și implicit acoperirea unei părți din cheltuielile cu îmbrăcămintea nu are temei legal. De asemenea, chiar reclamanta a arătat că, potrivit art.41 din OG 6/2007, funcționarii publici beneficiază și de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității/instituției publice în care își desfășoară activitatea, în speță aparatul de specialitate al primarului. Față de aceste dispoziții legale, nu poate fi reținută apărarea reclamantei conform căreia pârâta trebuia să indice texte legale care interzic acordarea unor drepturi salariale prin negociere; dimpotrivă, reclamantei îi revenea sarcina probei cu privire la indicarea unor texte legale specifice aparatului propriu de specialitate al primarului în care să se prevadă expres aceste tipuri de sporuri și prime, în caz contrar acestea nu pot fi acordate. Cu referire la personalul contractual, de reținut sunt inclusiv dispozițiile art.12 alin.1 din Legea 130/1996, care prevăd că prin contracte colective de muncă se încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum suntstabilite prin dispoziții legale - aici se includ sporul de fidelitate și indemnizația de ținută care sunt prevăzute de lege pentru alte categorii de personal bugetar sau în alte condiții. De altfel, un argument universal valabil cu privire la nelegalitatea acordării oricărei sume de bani cu caracter salarial în temeiul raporturilor de muncă/de serviciu este acela că legea nu conferă autorității publice deliberative locale atribuții în domeniul stabilirii elementelor de salarizare pentru personalul propriu, indiferent că aceste sume de bani sunt denumite prime, indemnizații sau sporuri. Dispozițiile art.36 alin.2 - 9 din Legea 215/2001 constituie cadrul general al atribuțiilor pe care le poate exercita consiliul local, prin raportare la principiul general aplicabil în materia dreptului public conform căruia o autoritate publică nu are dreptul să întreprindă nicio acțiune ce nu îi este în mod expres permisă, nefiind aplicabil principiul din sfera dreptului privat conform căruia tot ce nu este interzis este permis. Autoritățile publice administrative nu pot acționa decât în temeiul și în vederea executării legii și nu pot exercita decât acele atribuții care sunt în mod expres date în sarcina sa prin C. sau prin lege. Instanța a observat că niciuna din atribuțiile expuse pe larg în alineatele 3 - 8 nu se referă la posibilitatea acestuia de a hotărî cu privire la acordarea unor sume de bani angajaților proprii, cum este cazul în speță. Mai departe, instanța a constatat că această atribuție nu se încadrează nici în alin.9 al art.36, respectiv nu este conferită consiliului local printr-o lege, alta decât Legea 215/2001. Reiterând principiul de drept public conform căruia nicio autoritate publică nu poate acționa decât în limitele competențelor stabilite expres de lege, instanța constată că, în speță, Consiliul local al comunei M. a acționat în afara atribuțiilor ce îi revin conform legii și nu în exercitarea acestora, adoptând HCL 33/2008 cu referire la drepturile salariale menționate (indemnizație de dispozitiv, spor de fidelitate, indemnizație de hrană, indemnizație de ținută, ajutor de sărbători, primă de vacanță pentru personalul contractual). Mai mult, aceleași argumente sunt deopotrivă valabile și în cazul sporului de dispozitiv, care nu putea fi acordat persoanelor din cadrul aparatului de specialitate al primarului, astfel cum s-a stabilit prin D. nr.37/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.138/1999, raportat la art.13 din același act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizației de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de bază tuturor funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea in domeniul administrației publice locale. Prin decizia amintită s-a statuat că dispozițiile articolelor menționate se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul MAI și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de I., situație inaplicabilă în speță. Cu referire expresă la primar și viceprimar, instanța a reținut dispozițiile art.57 alin.5 din Legea 215/2001, care prevăd că aceștia beneficiază de o indemnizație lunară, ca unică formă de remunerare aactivității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar, și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. P.ul și viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă și nici de alte sporuri prevăzute de lege. În ceea ce privește punctul 4 din decizia contestată, instanța a observat că, raportat la cele reținute de C. de C. C. și la măsurile dispuse, susținerile reclamantei conform cărora situația lucrăilor de investiții face obiectul unui litigiu nu duce la concluzia că cele constatate sunt nelegale sau netemeinice, dimpotrivă, până la soluționarea litigiului și executarea eventualei hotărâri favorabile, prejudiciul continuă a fi considerat nerecuperat. Având în vedere considerentele expuse, instanța a apreciat că sumele de bani prevăzute în contractul/acordul colectiv de muncă menționat au fost stabilite și acordate fără temei legal atât primarului și viceprimarului, cât și funcționarilor publici și personalului contractual, iar punctul 4 al deciziei contestate este legal și temeinic, astfel că a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a D. C. de C. C. nr.17/(...). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P. M. prin P. solicitând admiterea recursului astfel cum este formulat; să se modifice în întregime, sentința civilă nr. 2., pronunțată de Tribunalul Cluj, ca nelegală și netemeinică, iar în consecință: să se dispună anularea, în parte. a deciziei nr.17/(...) emisă de instituția pârâtă ca nelegală respectiv în ceea ce privește constatările și măsurile aferente pct.-elor 4, 5, 6 din decizia contestată. Cu cheltuieli de judecată în caz de opoziție. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat recurenta că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire toate normele legale care reglementează însuși modul de desfășurare a litigiului în general. Astfel: 1.Instanța de fond s-a pronunțat asupra legalității acordului colectiv de muncă în condițiile în care nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere, nici de către instituția reclamantă și nici de către pârâtă situație față de care s-a pronunțat ultra petita atrăgând astfel incidența motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C.pr.civ. Face referire la motivarea de la pg.3 alin. 4 din considerentele hotărârii atacate - „… este lipsită de relevanță susținerea reclamantei conform căreia acordul colectiv de muncă nu a făcut obiectul vreunei obiecții de nelegalitate a prefectului sau a altei autorități, instanța de judecată fiind obligată să analizeze legalitatea acordului/contractului colectiv de muncă, pentru a nu valida drepturi care exced cadrului legal."; În mod evident prin această manieră de soluționare instanța de fond a încălcat dispoziții legale importante - art. 129 alin. 6 C.pr.civ. care dispun în sensul că „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății."; Or reclamanta nu a formulat o astfel de cerere, iar pârâta de asemenea, mai cu seamă dat fiind faptul că nu s-a formulat nici o cerere reconvențională în cauză. Aceeași este situația și cu privire la analiza legalității adoptării HCL nr. 6., menționată de instanța de fond în pg. 5 alin. 4 din considerentele hotărârii atacate. 2.Referitor la incidenta motivului de recurs prev.de art.304, pct.7, C.proc.civ., face referire la faptul că analiza legalității acordării ajutorului de sărbători s-a limitat la mentionarea tangențială a acestuia, printre alte sporuri, astfel cum rezultă din primul alineat al pg.3 considerentelor sentinței recurate, Împrejurare față de care în mod evident această modalitate de analiză se suprapune perfect peste motivul de recurs prev.de art.304, pct.7, teza Întâi, respectiv "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină…". 3.Motivul de recurs prev.de art.304, pct.v, C.proc.civ. îl apreciază ca fiind incident in prezenta cauză. atât prin prisma celor invocare anterior, cât și ca urmare a nerespectării de către instanța de fond a dispozițiilor art.261, pct.5. C.proc.civ., din perspectiva faptului că: în primul rând. în ceea ce privește apărările formulate cu privire la pct.4 din decizia contestată au fost analizate mai mult decât succint de instanța de fond. care a conchis în sensul că "până la soluționarea litigiului și executarea eventualei hotărâri favorabile, prejudiciul continuă a fi considerat nerecuperat" (pg.6, alin.2, teza finală din considerentele hotărârii). cu referire la raporturile juridice dintre recurentă și SC Fenali Construct SRL Beclean. Apreciază această concluzie a instanței de fond ca fiind nemotivată, atât în fapt, cât și în drept în conditiile în care a preluat fără rezerve sustinerile instituției intimate, fără a face verificări legate de acel pretins prejudiciu, și fără a analiza inscrisurile depuse in probațiune. Cu privire la prejudiciu, invederează o dată In plus că nu există in mod obiectiv vreun prejudiciu adus bugetului local, în condițiile în care, atât materialele de construcție. cât și manopera au fost licitate mult sub 50% din valoarea de piață existentă 13 acel moment. Apoi. în opinia reclamantei pe lângă faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, a ignorat apărări ale reclamantei cu desăvârșire. Face referire la faptul că prin acțiunea introductivă reclamanta a invocat incidența în cauză a cel puțin două principii fundamentale, și anume principiul libertății contractuale. consacrat prin art. 969 Cod civil, art.7, alin.2 din Legea nr. 130/1996 și art.28. alin 1 din HG nr. 833/2007 precum și principiul recunoașterii negocierilor colective, chiar și la nivelul institutiilor publice. consacrat și prin C. M. - art.6, alin.2, art.37, art.40 alin.l, lit.b. Pentru toate considerentele expuse anterior. solicită să se dispună în sensul admiterii recursului astfel cum este formulat. În drept s-au invocat prevederile art. 312, alin. 1, 3 C.proc.civ., art. 304, pct.6, 7, 9, C.proc.civ., art.261, pct.5, C.proc.civ. art.969 Cod civil, art.28 alin.l HG nr.833/2007, art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, art.6, art.37 art.40 din C. M.. art,27. art.48 alin.2 din Legea nr.215/2001, art.274, C.proc.civ. Analizând recursul declarat,prin prisma motivelor invocate, C.reține următoarele: Un prim aspect invocat de recurentă este reprezentat de faptul că, în mod nelegal, instanța de fond s-a pronunțat asupra legalității acordului colectiv de muncă, deși nu a fost investit cu un astfel de capăt de cerere, invocând, astfel, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă. C. constată, însă, că analiza realizată de către prima instanță punctual asupra fiecăreia din categoriile de dispoziții contestate nu poate fi apreciată ca fiind de natură a atrage incidența prevederilor art.304 pct.6 C.pr.civ. așa cum invocă recurenta. Motivul de recurs prev. de art.304 ppct.6 C.pr.cv. presupune omisiunea examinării de către instanță a unora din pretenții, sau acordarea a ceea ce nu s-a cerut . Raportarea de către prima instanță a încheierii VI.217/(...) a Curții de C. la acordul și contractul colectiv de muncă doar în ceea ce privește dispozițiile acestora ce nu intră în sfera de nelegalitate nu poate constitui motivul de recurs prev. de art.304 pct.6 C.pr.civ întrucât verificarea legalității actului administrativ contestat a fost realizată în mod corect doardin perspectiva acelor prevederi cuprinse în alte acte administrative sau normative care sunt la rândul lor legale. Examinarea pe cale incidentală a acordului contractului colectiv de muncă și a HCL nr.6. nu presupune constatarea nelegalității acestora astfel că în mod evident nu apare ca fiind incident motivul de recurs prev. de art.304 pct.6 C.pr.civ. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, C. constată că nici acesta nu este fondat, instanța de fond făcând o analiză completă și pronunțându-se asupra tuturor apărărilor formulate în cauză. Astfel, atâta timp cât prima instanță a reținut, motivat, că prin acordurile colective de muncă nu puteau fi acordate drepturi salariale neprevăzute de lege, este evident că, printre astfel de drepturi, se regăsea și ajutorul de sărbători. Recurenta a mai invocat existența motivelor de recurs prev. de art.304 pct. 9 C.pr.civ. susținând că instanța de fond a interpretat în mod greșit și fără temei legal dispozițiile contestate cuprinse în actul administrativ atacat. Lipsa de temei a susținerilor recurentei rezidă din dispozițiile OG nr.10/2008 și OG nr.6/2007 precum și a prevederilor art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 coroborate cu prev. art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996 și a prev. art.72 din Legea nr.1., a căror interpretare confirmă că sistemul de salarizare se stabilește prin lege și excede acestei reglementări stabilirea unor drepturi prin contractele colective de muncă pentru salariații instituțiilor bugetare, întrucât prin acestea nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Acordarea sporului de fidelitate cu ignorarea prevederilor legale enunțate anterior atrage nelegalitatea acestei dispoziții indiferent de actul care o cuprinde, analiză ce se realizează în verificarea legalității măsurii dispuse prin actul administrativ atacat așa cum s-a evidențiat anterior, verificarea legalității acestuia neputând fi realizată decât prin raportare la acele prevederi legale cu forță superioară care se bucură la rândul lor de prezumția de legalitate. Aserțiunile referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul eronatei interpretări a capătului de cerere care vizează acordarea indemnizației de hrană sunt nefondate și urmează a fi înlăturate. Interpretarea disp., art.11 alin.1 lit.d din Legea nr.130/1996 cu privire la efectele contractelor colective de muncă nu poate fi realizată în sensul în care prin clauzele convenite cu ignorarea prev. art.12 din Legea nr.130/1996 să fie asigurate drepturi ce nu au fost stabilite în această manieră de legiuitor. Prin actul contestat s-a reținut în mod corect că în raport de dispozițiile L. nr.142/1992 acordarea indemnizației de hrană apare ca nelegală unica modalitate în care se poate asigura o alocație individuală de hrană fiind cea a tichetelor de masă ce pot fi utilizate potrivit destinațiilor prevăzute de actul normativ. Dispozițiile art.1 din Legea nr.142/1992 sunt în sensul în care se pot acorda aceste drepturi de către autoritățile publice locale cu condiția îndeplinirii celorlalte exigențe instituite de textul legii ceea ce în cauză nu s-a realizat. Asigurarea unei alimentații de protecție intră în sfera disp L. nr.319/2006 și presupune îndeplinirea unor exigențe de către angajator, la locul de muncă și nu negocierea unor drepturi salariale înafara ariei de acoperire a prevederilor legale. Aserțiunile referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor legale care reglementează ținuta angajaților de asemenea nu pot fi primite întrucât aceste prevederi se referă la locurile de muncă în care persoanele sunt obligate să poarte uniformă pe care o si primesc gratuit în conformitate cu prev. art.32 din Legea nr.1. iar alte reglementări care vizează decența ținutelor nu pot justifica acordarea cu ignorarea prevederilor legale a unor sume de bani în scopul achiziționării acestor ținute fără a pute fi verificată respectarea destinației. Critica vizând greșita interpretare a dispozițiilor legale și cu privire la indemnizația de dispozitiv de 25% de asemenea nu poate fi reținută întrucât în ceea ce privește aplicarea disp. art.13 raportat la art.47 din Legea nr.138/1999 s-a pronunțat decizia nr.37/2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a cărei interpretare și aplicare a devenit obligatorie în raport de care s-a făcut verificarea legalității la momentul analizei fără a se considera că efectele acesteia ar retroactiva pentru anul 2009 așa cum susține recurenta. Extinderea realizată de recurentă a dispozițiilor legale edictate în favoarea unei anumite categorii de persoane nu poate fi realizată în maniera dorită de recurentă iar extinderea categoriilor de destinație a actului prin emiterea unui act administrativ cu forță inferioară acestuia menit a pune în executare o lege într-o altă manieră decât a fost aceasta edictată apare ca fiind nelegală și în mod corect a fost înlăturată. De asemenea, apare ca fiind nelegală și acordarea ajutorului de sărbători și a primei de vacanță, în lipsa unui cadru legislativ care să permită acordarea cestor sume. Referitor la situația primarului și a viceprimarului, C. constată, la fel ca și prima instanță, că potrivit dispozițiilor art. 57 alin. 5 din Legea nr. 215/2001, aceștia beneficiază de o indemnizație lunară, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. P.ul și viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime și nici de alte sporuri prevăzute de lege. Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale menționate anterior, orice alte sporuri sau indemnizații acordate primarului și viceprimarului, în plus față de indemnizația prevăzută la art. 57 alin. 5, este nelegală. În ceea ce privește plățile efectuate pentru lucrările de investiție executate în vederea realizării Căminului Cultural Sânmarghita, C. constată că singura apărare formulată constă în faptul că situația acestor investiții face obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești. Or, din această perspectivă, în mod corect a reținut prima instanță că existența unui litigiu cu privire la situația acestor lucrări nu conduce la concluzia că cele constatate prin decizia nr. 17/(...) emisă de C. de C. a jud. C. ar fi nelegale. Dimpotrivă, orice act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, cel care contestă legalitatea actului administrativ trebuind a indica motivele de nelegalitate și a le proba, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față. În consecință, pentru toate considerentele expuse anterior,C. constată că recursul promovat este nefundat, nefiind prezent nici unul din motivele de recurs invocate întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate în limitele investirii în raport cu apărările exprimate, acordând doar ceea ce s-a solicitat, interpretând corect actul juridic dedusjudecății și dispozițiile legale determinate ca fiind incidente astfel că în baza disp. art.312 C.pr.civ. C. îl va respinge. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta P. M. prin P. împotriva sentinței civile nr. 2573 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. pe care o menține în întregime. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 08 D. 2011. { F. | PREȘEDINTE, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. JUDECĂTOR, M. D. GREFIER, M. T. } Red.M.D./dact.L.C.C. 2 ex./(...). Jud.fond: C. P.
| ← Decizia civilă nr. 1793/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 2004/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
