Decizia civilă nr. 818/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE C. A. ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 818/2011
Ședința publică de la 24 F. 2011
PREȘEDINTE Ana M. T.
Judecător R.-R. D.
Judecător L. U.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta D. G. A F. P. S. în nume propriu și pentru A. F. P. ȘIMLEU S., împotriva sentinței civile nr.
3510/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S., în contradictoriu cu reclamantul C. DE A. B. P. K. și chemata în garanție A. F. PENTRU M. - M. M., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina. S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare. CURTEA Prin sentința civilă nr. 3510/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S., s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă. S-a admis acțiunea reclamantului C. DE A. B. P. K. și au fost obligat pârâtele D. G. A F. P. S. și A. F. P. SIMLEU S., și s-a dispus anularea adresei nr.4212/(...) a pârâtei și a fost obligată aceasta să restituie reclamantului suma de 1294 lei reprezentând taxă de poluare, cu indicele de inflație de la data înregistrării cererii de restituire până la data restituirii efective. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A. F. pentru mediu. În considerentele acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că prin chitanța TS3 nr. 7..07.200 reclamantul a achitat în contul pârâtei suma de 1296 lei, cu titlu de taxă de poluare. Reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de restituire a acestei taxe, cu adresa nr. 3981/2010 aceasta din urmă comunicând refuzul său. Potrivit O. nr. 5. pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România [art. 4 lit. a)], fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece O. a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 [art. 14 alin. (1)], rezultă că taxa de poluare este datoratănumai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară. Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă [art. 5 alin. (1)]. Rezultă așadar că diferența de aplicare a taxei pentru autovehicule aflate în situații comparabile (deja înmatriculate) instituie un tratament discriminatoriu, în defavoarea autoturismelor aduse din U. E. în scopul reînmatriculării lor în România. Drept urmare, trebuie observat că taxa instituită prin O. nr. 5. contravine în mod vădit politicii legislației europene în materie de fiscalitate. A., conform art. 90 par. 1 din Tratatul Constitutiv al Comunității Europene nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, conform hotărârii C.J.C. în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. Așadar, rostul acestei reglementări comunitare este tocmai acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. În acest context organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei ca urmare a aplicării dreptului intern, în timp ce reclamantul susține nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare. A. fiind, instanța a constatat că într-adevăr în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național, după cum rezultă fără echivoc din art. 148 din Constituția R., republicată și Legea nr. 157/2005 de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E.. Sub acest aspect, s-a pronunțat și C.J.C. în sensul că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (cauza Costa/Enel-1964) iar judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei proceduri constituționale (cauza Simmenthal- 1976). Pentru cele ce preced tribunalul a constatat întemeiată acțiunea de față, pe care a admis-o în sensul în care a fost formulată. În privința cererii de chemare în garanție: Reclamantul a achitat suma de 1296 lei cu titlu de taxă specială pentru autovehicule, încasată și administrată de către M. F. Adevărat, taxa de poluare, percepută în baza O. nr. 5., constituie buget la F. de M. și se gestionează de către A. F. pentru M.. În cazul de față însă, taxa de poluare a fost reținută dintr-o sumă achitată inițial bugetului de stat, fără a se proba vărsarea ei ulterioară către F. pentru M.. Așa fiind, nu s-a putut susține că, în speță, chemata în garanție a fost beneficiara efectivă a taxei în litigiu, pentru a fi obligată la restituirea ei, sens în care cererea a fost respinsă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F. P. A J. S. înnume propriu și în numele A. F. P. S. se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiuniiformulate de reclamant, în principal, ca inadmisibilă, iar pe fond ca nefondată și să se mențină suma solicitată a fi restituită ca fiind calculată și reținută în mod temeinic și legal conform O. nr. 5.. În dezvoltarea motivelor de recurs, bazate pe dispozițiile art. 304 pct. 6,7,8 și 9 și în considerarea dispozițiilor art. 3041 C.pr.civ., pârâta a susținut că instanța de fond a dispus restituirea unei sume achitate în prealabil în temeiul legii, iar instanța de contencios administrativ nu poate pronunța o astfel de soluție. Din această perspectivă, pârâta a învederat că în considerarea disp. art. 129 C.pr.civ. coroborat cu cele ale art. 84 C.pr.civ., instanța era obligată însă să dea acțiunii calificarea juridică exactă, în funcție de scopul urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii. A., pronunțându-se în limitele acestei învestiri, asupra acțiunii, instanța de fond trebuia să examineze admisibilitatea acesteia din perspectiva îndeplinirii condițiilor specifice de exercitare rezultate din dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004. Între condițiile de exercitare a acțiunii directe în contencios administrativ se numără si acelea ca actul atacat sa fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) si art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 si, respectiv, ca acest act să vatame un drept subiectiv sau un interes legitim privat ori public. Rezulta din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța, ca judecătorul de contencios administrativ este obligat sa stabilească dacă acțiunea privește un act administrativ, tipic sau asimilat în sensul respectivei legi. Fără a analiza actul administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale, pârâta a opinat că instanța nu putea trece direct la a dispune restituirea sumei astfel achitată. În concluzie, din coroborarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, este necesar ca situație premisa, fie existența unui act administrativ susceptibil prin efectele sale să vatăme un drept ori un interes legitim, fie existența unui refuz de soluționare a unei cereri sau nesoluționarea acesteia în termenul legal, ceea ce nu s-a constatat în cauză. Mai mult, a menționat pârâta, instanța de fond a obligat-o la restituirea sumei solicitate, fără a face referire la actul din care provine această sumă. Pârâta a relevat și faptul că potrivit art. 1 din O. nr. 5. taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru M., iar în conformitate cu art. 5 alin. 4 din ordonanță, taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct, deschis la unitățile T. S. pe numele A. Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că taxa pe poluare instituită prin O. nr. 5. nu este percepută doar persoanelor care doresc să înmatriculeze și să utilizeze în România autoturisme second-hand, importate din U.E., ci tuturor persoanelor care doresc să înmatriculeze și să utilizeze un autoturism indiferente de proveniența sau vechimea acestuia, astfel încât nu se poate susține caracterul discriminatoriu al taxei. Mai mult, O. nr. 5. nu cuprinde dispoziții privitoare la diferențierea taxei pe criterii ce ar putea fi apreciate drept măsuri cu efect echivalent, nu se poate reține încălcarea art. 28 din Tratat, reținând că legislația națională se aplică deopotrivă bunurilor din producția internă cât și din cea externă, obiectivul acesteia fiind de a proteja mediul, atât prin modul de utilizare a resurselor constituite cât și prin modul de impunere. În sprijinul poziției sale, pârâta a făcut trimitere la dispoziții constituționale și la jurisprudența C. C., concluzionând că soluția instanței de fond trebuia pronunțată în raport de noile prevederi ale O. nr. 5., care estecompatibilă cu prev. art. 90 din Tratatul de instituire a C., prin noua taxă de poluare asigurându-se condițiile necesare respectării obiectivelor de protecție a mediului, taxa fiind neutră din punct de vedere fiscal, așa cum rezultă și din hotărârile C. Europene de Justiție . Drept urmare, a apreciat pârâta că OUG nr. 5., în forma aflată în vigoare la momentul solicitării înmatriculării autoturismului, respectă exigențele de compatibilitate cu art. 90 paragraful 1 din Tratat. În continuarea motivelor de recurs, pârâta a învederat că taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru M., fiind gestionata de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, iar hotărârea astfel pronunțată nu este opozabilă și A. F. pentru M.. În acest sens sunt și prev. art. 3 din H.G. nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O. nr. 5., potrivit cărora organul fiscal are doar atribuții de calculare a taxei, iar banii încasați constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de A. Referitor la admiterea de către instanța a capătului de cerere privind acordarea majorărilor de întârziere de la data achitării taxei până la data restituirii efective, pârâta solicită, de asemenea respingerea acestuia având în vedere faptul ca taxa a fost încasată în temeiul O. nr. 5., act normativ care este în vigoare si pe care Curtea Constituțională, în numeroasele decizii emise cu ocazia soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor O. nr. 5., l-a declarat ca fiind pe deplin constituțional. A., în ipoteza in care instanța de recurs va considera ca reclamantul- intimat este îndreptățit la plata dobânzii legale, pârâta a apreciat ca acesta are dreptul la plata dobânzii de la data înregistrării cererii. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursul este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente: 1. Analiza recursului formulat de pârâta D. G. a F. P. în nume propriu și pentru A. F. P. Ș. S. implică în mod necesar analiza excepției de inadmisibilitate a acțiunii promovate de reclamant, raportat la împrejurarea că acesta nu a urmat procedura administrativ prealabilă a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare reglementate la art. 205 și urm. C. Curtea reține că legea aplicabilă raportului juridic legat de înmatricularea autovehiculului este aceea sub imperiul căreia s-a cerut efectuarea operațiunii de înmatriculare și nu cea sub care a fost efectuată achiziția intracomunitară, mai ales că în sistemul normativ român avem de a face cu o succesiune intertemporală de legi materiale și procesuale. A., cererea de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal trebuie mai întâi precedată de anularea actului administrativ fiscal de impunere, în baza căruia a fost stabilită și încasată respectiva taxă. Curtea observă că taxa de poluare în sumă de 1.296 lei încasată de pârâtă prin chitanța seria TS3 A nr. 7456075 din (...) a fost stabilită printr-un act de impunere. Curtea reține că obiectul acțiunii introductive, ulterior completată (f. 29- 30 dos. fond), este incompatibil cu procedura contenciosului administrativ fiscal guvernată de dispozițiile art. 7 din OUG nr. 5. cu modificările și completările ulterioare coroborate cu prevederile OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare. A., cererea de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal (art. 117 alin. 1 lit. d) C.) trebuie mai întâi precedată de anularea actului administrativ fiscal de impunere, în baza căruia a fost stabilită și încasată respectiva taxă. Cererea de anulare a adresei nr. 4212/(...) emisă de AFP Ș. S. nu satisface exigențele procedurale ale contenciosului administrativ fiscal (f. 29-30 dos. fond). Și este așa, deoarece adresa respectivă conține de fapt soluționarea pe cale administrativă a cererii de restituire de către organul fiscal, mai precis conține refuzul de a se restitui suma solicitată de petent. Din această perspectivă, Curtea reține că instanța de fond în mod greșit a reținut ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă și chemata în garanție prin întâmpinările depuse la dosar, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: A., s-a învederat că reclamantul nu a înțeles să exercite calea procedurală prevăzută de legea procesual fiscală pentru a-și putea realiza eficace dreptul alegat. Altfel spus, acesta nu a urmat procedura administrativ prealabilă a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare reglementate la art. 205 și urm. C. Confuzia instanței de fond în aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 205 alin. 1 C. este evidentă. A., dreptul persoanei de a se adresa instanței de contencios administrativ în cazul în care este vătămată printr-un act administrativ fiscal ori prin inexistența acestuia este recunoscut la nivel de principiu de dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și are aplicabilitate concretă în cadrul acestui tip de raport în aplicarea normelor Codului de procedură fiscală. Însă, într-o astfel de situație, pentru a se adresa cu o cerere de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal este necesar ca în prealabil să fie examinată legalitatea actului administrativ de impunere a acelei taxe numai așa putându-se statua dacă suma plătită a fost în debit sau în caz contrar sa fie supusă restituirii conform principiului de drept consacrat de art. 1092 Cod civil. Este real că, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. 1 C. contestația împotriva actului administrativ fiscal ori împotriva inexistenței acestuia este o cale administrativă de atac dar tot de adevărat este că această cale este obligatorie de urmat așa cum s-a statuat în practica judiciară constantă a Î. -SCAF și a C. C. (decizia nr. 409/2004). Împrejurarea că textul legal evidențiază că această cale administrativă de atac nu înlătură dreptul la acțiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia nu înseamnă că legiuitorul a vrut să imprime caracter facultativ contestației ci tocmai să întărească caracterul obligatoriu al acesteia și că exercițiul obligatoriu al acesteia nu limitează dreptul de a accede la justiție, dar că accederea la justiție este condiționată de exercitarea căii administrative de atac. De altfel, din economia dispozițiilor art. 218 alin. 2 C. reiese că obiectul contenciosului administrativ fiscal nu poate fi altul decât contestarea deciziei de soluționare a contestației administrative. Asimilarea procedurii contestației administrative cu procedura prealabilă prevăzută la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 își are rațiunea însă numai la nivel de principiu, căci în concret în materia contenciosului fiscal procedura prealabilă nu se mai supune direct normelor legii cadru a contenciosului administrativ ci normelor speciale procedurale fiscale consacrate de art. 205 și urm. acestea fiind norme speciale derogatorii de la norma generală. Așa fiind, împrejurarea că reclamantul s-a adresat unității fiscale pârâte cu o cerere de restituire și a obținut de la aceasta un refuz de soluționare nu satisface pe deplin exigențele în materia sesizării instanței de contencios fiscal cu un litigiu ce are ca obiect direct restituirea taxei fiscale. Pe de altă parte, Curtea mai reține că instanța de fond face confuzii în ceea ce privește natura actelor juridice. A., Curtea remarcă faptul că actul ori adresa de răspuns emisă de pârâtă nu satisface exigențele în materie pentru a fi calificat ca act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și cu atât mai puțin ca act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. așa cum se va arăta pe larg și în cele ce urmează. În altă ordine de idei, Curtea reține că legea aplicabilă raportului juridic legat de înmatricularea autovehiculului este aceea sub imperiul căreia s-a cerut efectuarea operațiunii de înmatriculare și nu aceea sub care a fost efectuată achiziția intracomunitară, mai ales că în sistemul normativ român avem de a face cu o succesiune intertemporală de legi materiale și procesuale. Așa fiind, în cauză se poate reține că analiza compatibilității normei legale interne care stabilește obligația de a plăti taxa specială de primă înmatriculare cu normele comunitare primare trebuie făcută prin prisma mediului normativ de la epoca efectuării operațiunii de primă înmatriculare când particularului i se impune obligația de a plăti o astfel de taxă în cuantumul și cu procedura prevăzută de legea care guvernează tempus regit actum raportul fiscal. Operațiunile de înmatriculare a autovehiculului achiziționat de reclamant de piața intracomunitară au fost efectuate sub imperiul OUG nr. 5., mai precis prin plata sumei totale de 1.296 lei cu titlu de taxă de poluare prin chitanța seria TS3A nr.7456075/(...) (f. 9 dos. fond). Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A. fiind, decizia de calcul a taxei de poluare întrunește exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală. Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxelor de poluare, ci a formulat cererea înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 3981/(...) (f. 7-8 dos. fond) prin care a solicitat restituirea taxei achitate, ulterior prin răspunsul cu adresa nr. 4212/(...) (f. 6 dos. fond) pârâta i-a refuzat restituirea taxelor motivat de faptul că taxa a fost stabilită în baza O. nr. 5. cu modificările și completările ulterioare, iar suma solicitată nu se încadrează la sume de restituit contribuabililor potrivit art. 117 din O. nr. 92/2003 privind C.pr. fiscală, republicată. Curtea constată că reclamantul a disimulat demersul său de a pune în discuție legalitatea stabilirii și încasării taxelor de poluare prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorând faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale clare, accesibile, previzibile și predictibile, compatibile cu exigențele de calitate a unei legi așa cum rezultă din jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (în special cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, cauza Rotaru împotriva R.). Și este așa, deoarece între procedura prealabilă prevăzută la art. 7 din Legea de drept comun a contenciosului administrativ și calea contestației prev. de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. sunt importante deosebiri. Procedura prealabilă consacrată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 declanșează un control administrativ al actului administrativ contestat de cătreemitentul actului sau organul ierarhic superior și are ca obiect în general orice tip de act administrativ tipic pe când procedura prevăzută de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. presupune declanșarea unui control administrativ pe calea contestației administrative ce are ca obiect un act administrativ fiscal în sensul dat de art. 41 C. control care este realizat de către organul de soluționare a contestațiilor în materie fiscale după distincțiile prevăzute la art. 209 C. Curtea observă că reclamantul a plătit voluntar taxa de poluare supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal prin intermediul deciziilor administrative de stabilire și calculare a taxei. Desigur, plata acestor taxe și maniera în care au fost stabilite nu înlătură dreptul contribuabilului de a contesta taxele și implicit de a se solicita verificarea în substanță a legalității impunerii. În această ambianță factuală și procesuală, atât în faza administrativă de soluționare, cât și ulterior în faza de control judecătoresc, și apoi judiciar, se poate pune în discuție nu numai modalitatea factuală și legală de stabilire a taxei ci și compatibilitatea normei interne reținute de organul fiscal cu norma comunitară europeană pertinentă. Prin urmare, calea aleasă de reclamant ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel, dacă s-ar valida, s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis. Natura juridică de act administrativ fiscal, în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală, a deciziei de calcul a taxei de poluare este surprinsă de însuși legiuitorul delegat (Guvernul) în conținutul art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infringement demarată de C. E. în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil. În fine, Curtea are în vedere că în practica secției de profil a Î. s-a reținut în mod constant și unitar că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205-218 C. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicție specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluția de principiu adoptată de P. judecătorilor Secției de C. A. și fiscal a Î. la 12 februarie 2007 precum și decizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a Î., precum și Decizia nr. 409/2004 a C. C.). Tot astfel, Î. Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile menționate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de T. IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 și decizia nr. 1653 din 20 martie 2007). Având în vedere că acest motiv este decisiv în economia rezolvării recursului promovat, Curtea este dispensată să mai cerceteze și celelalte motive invocate în cuprinsul cererii de recurs, analiza acestora devenind inutilă. Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va fi admis recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. S., în nume propriu și în numele A. F. P. A C. ȘIMLEU S. și va fi modificatăsentința atacată, în sensul că va fi respinsă acțiunea ca inadmisibilă iar având în vedere soluția din recurs se va menține soluția de respinge a cererii de chemare în garanție. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Admite recursul declarat de D. G. a F. P. S. și A. F. P. Ș. S., împotriva sentinței civile nr. 3510/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului S., pe care o modifică în parte, în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă. Menține soluția de respingere a cererii de chemare în garanție. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 24 februarie 2011. { F. | PREȘEDINTE, ANA M. T. JUDECĂTOR, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. GREFIER, M. T. } Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./(...). Jud.fond C. N. C.
| ← Decizia civilă nr. 5286/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 195/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
