Efectele deciziei Curţii Constituţionale în litigiul pendinte a cărui situaţie juridică nu a fost definitiv stabilită
| Comentarii |
|
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4361 din 21 mai 2015
Prin sentinţa civilă nr. 5536, pronunţată la data de 03.10.2014 în dosarul nr. .../2013 al Tribunalului Cluj, a fost admisă acţiunea precizată de reclamanta T.M. în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi
COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR BUCUREŞTI şi a fost obligată pârâta COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR din cadrul A.N.R.P. la emiterea Deciziei de compensare prin puncte în cadrul dosarului de despăgubire nr. 46420/CC.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta este titulara dosarului de despăgubire nr. 46420/CC constituit la pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de despăgubiri, urmare a emiterii Dispoziţiei 1457din 11 martie 2009 de către Primarul Municipiului Cluj Napoca .
Conform art. 16 din Legea 165/2013 « Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7). «
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 269/2014 din 7 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 17 alin. (1) Ut. a), art. 21 alin. (6) si (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) şi art. 50 Ut. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, stabilind că prevederile art. 4 teza a doua din Legea 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 al. 1 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Prezentei cauze i se aplică dispoziţiile textului de lege mai sus menţionat, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la momentul intrării în vigoare a Legii 165/2013.
Aşa fiind , în temeiul art. 21 al 8 şi 9 din Legea 165/2013 conform căreia „Ulterior verificării şi evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege şi, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).
(9) În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.”, tribunalul va admite acţiunea reclamantei , aşa cum a fost precizată şi va obliga pârâta COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR din cadrul A.N.R.P. la emiterea Deciziei de compensare prin puncte în cadrul dosarului de despăgubire nr. 46420/CC.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, invocând dispoziţiile art. 483 şi art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, şi consideră sentinţa civilă atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.
În motivare a arătat că sentinţa a fost pronunţată de o instanţă cu încălcarea competenţei materiale (funcţionale) a unei alte instanţe (art.488 N. C. Pr. Civ).
Potrivit art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, stabilea în mod expres faptul că este de competenţa secţiei de contencios administrativ din cadrul tribunalului în a cărui rază domiciliază reclamantul soluţionarea cauzelor având ca obiect anularea deciziilor CCSD ori obligarea acesteia fa emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Ulterior modificărilor aduse de Legea nr. 165/2013 prin art. 35 alin. 1 deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Normele de drept care consacră competenţa funcţională a instanţelor de judecată au caracter imperativ, opinie susţinută de necesitatea respectării principiului specializării judecătorului, aşa cum în mod a reţinut şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în Decizia nr. XV/2007.
Mai mult decât atât, dispoziţiile mai sus amintite sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere cele menţionate, solicită instanţei să constate necompetenţa materială (funcţională) â Secţiei Mixte de Contencios Administrativ şi Fiscal, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, iar competenţa materială revenind Secţiei Civile din cadrul Tribunalului Cluj.
Instanţa în mod netemeinic şi nelegal a ignorat dispoziţiile art. 17 alin.1, lit. a, teza a II a potrivit cărora, CNCI poate invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile investite de lege.
Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege, conform căruia: „dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Totodată a fost înfiinţată CNCI, care a preluat atribuţiile CCSD.
Conform art. 17 alin.1 lit. a - b din lege, CNCI validează/invalidează. în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
Prin Decizia Curţii Constituţionale a României (CCR) nr. 269/2014 ce s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) si (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) si (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) si art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada regimului comunist in România (publicată în Monitorul Oficial, Partea i, nr. 513 din 9 iulie 2014).
Curtea a reţinut că, potrivit Legii nr.165/2013, CNCI are obligaţia de a verifica existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia şi de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge fa concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum şi de a emite decizia de compensare în puncte a acestora.
Prin urmare, instanţa de fond obligând subscrisa la emiterea unei decizii de compensare ignoră dispoziţiile legale ce se regăsesc la art.21 alin.5 din Legea 165/2013, respectiv verificarea de către SCNCI a dosarelor de despăgubire sub aspectul existenţei dreptului persoanei ce se consideră îndreptăţite şi, în egală măsură, pe cele ce se găsesc fa art. 17 alin. 1 lit. a, teza a M-a, respectiv posibilitatea invalididării dispoziţiilor primarului de către CNCI.
Având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, vă solicităm admiterea recursului şi modificarea Sentinţei civile nr. 5536/2014, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată (art. 468 N.Cod procedură civilă), şi pentru următoarele considerente:
1. Astfel cum a precizat anterior, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia.
Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conţinând Titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte.
Secretariatul CNCI, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul CNCI poate solicita documente m completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.
Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a şi b, precum şi art. 21 - 26 din lege, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către CNCI a deciziei entităţii învestite de lege (prin care sa propus acordarea de despăgubiri).
Mai arată faptul că, numai în situaţia în care dosarul este validat de către CNCI, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege).
2. Referitor la situaţia dosarului de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 1457/2009 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi înregistrat sub nr. 46420/CC, învederăm onoratei instanţe că acesta va fi soluţionat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013, a termenului legal mai sus menţionat precum şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile CCSD, respectiv CNCI în şedinţa acesteia din data de 14.11.2013.
Referitor la Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 a CCSD, facem precizarea că în cuprinsul art. 2 din decizia amintită, sunt prevăzute principiile care trebuie avute în vedere în soluţionarea dosarelor.
Astfel, în cuprinsul art. 2 ai deciziei mai sus menţionate sunt enumerate punctual tipurile de dosare existente în cadrul Secretariatului CNCI (fostă CCSD), precum şi modalitatea de soluţionare a acestora, cu precizarea suplimentară că pct. 2.2. a fost abrogat în şedinţa CNCI din data de 27.02.2013 ( a se vedea în acest sens prevederile pct. 2.1- 2.8 din Decizia nr. 10299/14.11.2012).
Modalitatea de soluţionare a dosarelor are la bază principiul proporţionalităţii analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum şi faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost soluţionate sau care urmează a fi soluţionate de către entităţile învestite cu un număr mai mare de dosare decât altele {şi ia care, evident, ritmul de soluţionare este mai lent).
Chiar dacă Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 emisă de către CCSD şi însuşită de către CNCI, face referire la procedura de evaluare aşa cum a fost stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul de despăgubire va fi soluţionat conform noii proceduri prevăzute de Legea nr. 165/2013, modificată, cu completări, prin Legea nr. 368/2013.
În căzul de faţă, dosarul de despăgubire face parte din categoria dosarelor de despăgubire menţionate la pct. 2.8 din Decizia nr. 10299/14.11,2012 a CCSD, dosar în aşteptare.
În drept a invocat prevederile Legii nr. 10/2001, republicată. Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2011, art. 483, art. 488 din N. Cod de Procedura Civilă, Legea 165/2013.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 01 aprilie 2015 (f.11-14) intimata T.M.,
a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat, cu consecinţa menţinerii în integralitate a sentinţei civile atacate ca fiind legală şi temeinică.
În motivare s-a arătat că recursul formulat în cauză nu este fondat, motiv pentru care solicită înlăturarea apărărilor prezentate de recurentă şi să menţineţi sentinţa civilă atacată.
Mai întâi, recurenta apreciază că în speţă sunt incidente prevederile art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care instanţa de fond nu este competentă material să judece cererea noastră de chemare în judecată.
Apreciază că acest motiv de recurs este nefondat având în vedere că textul legal invocat de recurentă privitoare la competenţa instanţei este aplicabil cauzelor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 în 20.05.2013. Or, cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze a fost expediată printr-o firmă de curierat la data de 18.05.2013, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Astfel, competenţa instanţei de judecată se stabileşte în funcţie de normele în vigoare la data sesizării instanţei, şi nu în raport cu normele juridice ulterioare. Considerăm că s-a stabilit în mod corect, pentru considerentele arătate pe larg în Sentinţa Civilă nr. 449/2013 din 24.09.2013 pronunţată în dosar .../2013, competenţa Tribunalului Cluj, Secţia mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă şi asigurări sociale, de a judeca în primă instanţă.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta consideră că instanţa de judecată a ignorat dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013 deoarece, în opinia acesteia, trebuie mai întâi să valideze Decizia Primarului mun. Cluj-Napoca conţinând propunere de acordare de despăgubiri nr. 1457/11.03.2009 şi apoi să emită Decizie de compensare prin puncte. Considerăm că acest motiv de recurs este neîntemeiat faţă de înscrisurile care compun dosarul de despăgubire al subsemnatei înregistrat la CNCI sub nr. 46420/CC, depuse la dosarul instanţei de către subsemnata.
În primul rând, arată faptul că Decizia Primarului mun. Cluj-Napoca conţinând propunere de acordare de despăgubiri nr. 1457/11.03.2009 a fost emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit calitatea subsemnatei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001. Prin Sentinţa Civilă nr. 439/2008 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar .../2008 depusă la dosarul cauzei cu Adresa de înaintare înregistrată la data de 19.03.2014 s-a constatat că imobilul înscris în CF 15700 Cluj-Napoca, nr. top. 15958, loc de casă în str. ..., nr. 11 colţ cu str. ... nr. 61 şi casă din cărămidă fost preluat abuziv şi că subsemnata am dreptul la despăgubiri în condiţiile legii, pentru imobilul casă cu suprafaţă desfăşurată de 55,10 mp şi teren în suprafaţă de 1007 mp, conform înscrierii din CF.
Prin urmare, existenţa şi întinderea dreptul subsemnatei la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de o instanţă de judecată în mod definitiv şi irevocabil, în contradictoriu cu entitatea investită de lege să soluţioneze notificarea subsemnatei, astfel că nicio autoritate administrativă nu poate controla, anula ori modifica hotărârea judecătorească menţionată, în caz contrar fiind încălcate puterea de lucru judecat al actului jurisdicţional, principiul separaţiei puterilor în stat garantat de art. 1 alin. 4 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 124 înfăptuirea justiţiei, art. 126 Instanţele judecătoreşti şi art. 129 Folosirea căilor de atac din Constituţie. Susţinând că, în pofida existenţei unei hotărâri judecătoreşti, recurenta este îndreptăţită să valideze sau să invalideze decizia entităţii investită de lege, în temeiul art. 17 din Legea nr. 165/2013, aceasta solicită practic încălcarea normelor constituţionale arătate şi pretinde existenţa unui control asupra unei soluţii definitiv discutate în faţa instanţei de judecată.
În contextul analizei conformităţii textelor legale invocate de recurentă cu prevederile constituţionale, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 publicată în M. Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a decis că: „dispoziţiile art. 17 alin.(l) lit. a) şi art.21 alin.(5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate. "
Instanţa de control constituţional a analizat o situaţia similară cu cea din prezenta cauză, respectiv aceea în care dispoziţia entităţii învestită de lege a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti. Aceasta a statuat astfel: "21. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie ".
Curtea a constatat că acordarea posibilităţii Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a reexamina situaţia juridică a acelor persoane îndreptăţite ale căror drepturi au fost deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească încalcă principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice şi „ echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 17 alin.(1) lit.a) şi art.21 alin.(5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 contravin şi prevederilor art.l alin.(3) din Constituţie şi celor ale art.6 par.l din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale"
În al doilea rând, recurenta susţine că pentru verificarea dosarelor înregistrate la Secretariatul CNCI poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege şi titularilor dosarelor.
Textul de lege invocat nu are nicio relevanţă din perspectiva legalităţii sentinţei atacate, iar subsemnata am făcut dovada prin înscrisurile depuse la dosar a faptului că am transmis toate documentele solicitate de recurentă prin Adresa nr. 46420/CC/04.06.2013 şi am făcut toate demersurile necesare şi în faţa Primăriei Cluj-Napoca, cu toate că actele fuseseră deja depuse la dosarul autorităţii administrative locale, înainte de emiterea Dispoziţiei de propunere de acordare de despăgubiri şi acestea au stat la baza pronunţării Sentinţei Civile nr. 439/2008 pronunţată de Tribunalul Cluj.
Prin urmare, niciunul din argumentele recurentei nu justifică sustragerea acesteia de la obligaţia legală de a emite Decizia de compensare prin puncte, conform Legii nr. 165/2013, act normativ a cărui aplicare am solicitat-o în faţa Tribunalului Cluj, dată fiind Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7.05.2014. A aştepta finalizarea procedurii de acordare de măsuri compensatorii prin emiterea Deciziei finale de compensare prin puncte, fară a putea solicita instanţei constrângerea recurentei-pârâte la executarea acestei obligaţii - aşa cum susţine recurenta - până când aceasta va binevoi să valideze existenţa dreptului subsemnatei recunoscut deja de o instanţă judecătorească în anul 2008, echivalează cu negarea accesului subsemnatei la justiţie pentru obligarea autorităţii administrative de a aplica legea.
Tot cu referire la fondul cauzei, recurenta aduce ca argument pentru admiterea recursului şi schimbarea sentinţei civile atacate faptul că dosarul de despăgubire al subsemnatei intimate face parte din categoria dosarelor în aşteptare conform Deciziei interne 10299/14.11.2012 a CCSD.
Apreciază că nu poate fi luată în considerare o astfel de justificare pentru neîndeplinirea atribuţiilor legale de către autoritatea administrativă apelantă în prezenta cauză.
Atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii soluţionării dosarelor adoptate printr-o decizie internă, fiind cunoscut în doctrină şi jurisprudenţa de drept administrativ că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
În acest context, arată că Statului în revine obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să fie respectat principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar solicitările persoanei îndreptăţite să nu fie tergiversate din cauza conduitei arbitrare sau a pasivităţii administraţiei.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
1. Cu referire la competenţa materială , ca motiv de recurs evocat de recurentă, Curtea reţine că în cauză se aplică normele procesuale edictate de noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) prin efectul dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 şi ţinând seama că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei judecătoreşti la data de 18.05.2013 ( data poştei).
Din această perspectivă, conform art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială funcţională trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
În speţă, se observă că sub acest aspect s-a invocat în termen legal excepţia lipsei competenţei funcţionale a Tribunalului Cluj - Secţia civilă de soluţionare a cauzei ridicată prin întâmpinare de către intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi ca efect al acestei cereri, prin sentinţa civilă nr. 449 din 24 septembrie 2013 pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Cluj s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei mixte de Contencios Administrativ şi Fiscal a, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a Tribunalului Cluj, pornindu-se de la premisa că litigiul de faţă are natura unui contencios administrativ.
Trebuie notat că recurenta a fost introdusă în cauză ca pârâtă încă din această fază procesuală fiind legal citată pentru primul termen de judecată stabilit în cauză la data de 24.09.2013, aşa cum atestă dovada de înmânare a citaţiei din data de 22 iulie 2013, colaţionată la dosar nr. .../2013 ataşat (f. 22).
Deşi recurenta a depus note de şedinţă, aceasta a formulat pe cale de excepţie doar prematuritatea cererii de chemare în judecată.
Odată depăşit momentul procesual prevăzut la art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială nu mai poate fi invocată partea fiind decăzută din acest drept.
Astfel fiind, odată alegată competenţa de către Tribunalul Cluj ca instanţă de contencios administrativ ca efect al declinatorului de competenţă , contestarea alegării competenţei în recurs nu mai poate fi făcută decât dacă şi sub condiţia în care partea a invocat în termen legal excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi, din raţiuni diverse, instanţa a soluţionat-o defavorabil părţii recurente.
Aşa fiind, Curtea reţine că în speţă, competenţa materială a fost corect alegată, raportat la împrejurările de mai sus, instanţa de recurs fiind astfel dispensată să mai analizeze pe fond critica recurentei.
Faţă de cele ce precedă, primul motiv de recurs nu poate fi primit ca fondat şi va fi respins ca atare.
2. În ceea ce priveşte critica conform căreia instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a) teza a II-a, Curtea reţine că potrivit acestei norme legale în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, între altele, atribuţia de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii.
Curtea reţine că din economia normei legale precitate recurenta are competenţă administrativă de a valida sau invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, practic deţinând o marjă de apreciere în acest sens.
Numai că această marjă de apreciere asupra operaţiunii de validare respectiv invalidare a tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost serios amendată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 68 di8n 27 ianuarie 2015.
Deşi o atare decizie este susceptibilă de aplicare în prezentul litigiu, având în vedere că situaţia în cauza de faţă nu este definitivată, recurenta invocă exclusiv decizia nr. 269/2014 a aceleiaşi curţi prin care se explicitează doar competenţa administrativă a acestei autorităţi administrative.
Deşi prin Decizia nr. 269/2014 s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, ulterior prin Decizia nr. 686/2013 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că această normă legală este constituţională în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.
Pentru a ilustra relevanţa şi efectele acestei din urmă decizii asupra cauzei de faţă, vom cita considerentul evocat de jurisdicţia de contencios constituţional la paragraful 21 din decizie: „ (...) Curtea apreciază că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. Curtea apreciază că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii ”
Prin urmare, în ipoteza în care actul administrativ este emis de autoritatea publică în baza şi executarea unei hotărâri judecătoreşti în exercitarea prerogativei de competenţă legată, entitatea administrativă chiar dacă este abilitată de lege cu reverificarea unor asemenea acte administrative nu mai are posibilitatea legală de a cenzura un act administrativ dacă este emis în baza şi executarea unei hotărâri judecătoreşti căci dacă s-ar admite o atare interpretare am ajunge ca o autoritate administrativă, oricare ar fi aceasta, să i se recunoască o prerogativă de control asupra hotărârilor judecătoreşti ceea ce nu numai că+ încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie, aşa cum just a statuat Curtea Constituţională, dar încalcă şi principiul separaţiei puterilor în stat edictat la art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală de unde se deduce că Guvernul, Primul Ministru sau autorităţile administrative subordonate acestora nu pot verifica şi sancţiona legal o hotărâre judecătorească.
Cum în speţă, în starea de fapt, necontestată de părţi, s-a stabilit că actul administrativ ce conţine propunerea de acordare a măsurilor compensatorii a fost emis în baza şi executarea unei hotărâri judecătoreşti este evident că dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013 trebuie interpretate în sensul că într-o astfel de ipoteză recurenta nu mai are competenţa de a valida/invalida în tot sau în parte respectivul act.
Astfel, Curtea reţine că Decizia nr. 1457 din 05.03.2009 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca (f. 67) prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv pentru imobilul situat în Cluj-Napoca str. ... nr. 104 înscris în CF 15700 Cluj-Napoca, nr. top. 15958 în favoarea reclamantei intimate T.M., conform menţiunilor din formula introductivă a acestui act administrativ,a fost emisă în executarea sentinţei civile nr. 439 din 11 septembrie 2008 (f. 43-45) rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Astfel fiind şi pe baza celor relevate mai sus, Curtea reţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, încât nu este dat ca fondat motivul de recurs invocat de recurentă sub norma prevăzută la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
3. În ceea ce priveşte legalitatea refuzului de a soluţiona de îndată sau într-un termen rezonabil, optim şi previzibil, dosarul de despăgubiri înregistrat la autoritate sub nr. 46420/CC, din conduita părţii recurente faţă de instrumentarea judiciară a acestei cauze nu se întrevede că aceasta are disponibilitatea de a rezolva cererea, din oficiu şi voluntar, într-un termen predictibil şi care să nu mai angajeze frustrări.
Mai mult, opunerea unei decizii interne privind stabilirea pe cale administrativă a cererilor printr-o anumită programare, deşi dezirabilă, nu mai produce un efect satisfăcător pentru reclamantă care s-a văzut nevoită să apeleze la justiţie şi timp de mai bine de doi ani a aşteptata un titlu executoriu prin care să i se valideze dreptul de a cerere stabilirea despăgubirilor.
Într-o atare situaţie, executarea prezentei decizii în termenul exhibat de recurentă ar pune serios la îndoială caracterul rezonabil şi echitatea procedurii garantată de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale cu protocoalele sale adiţionale ratificată de România prin legea nr. 30/1994.
Aşa fiind, Curtea nu consideră că ultimul motiv de recurs este fondat, instanţa de fond sancţionând corect şi legal refuzul de soluţionare în termen legal, optim şi previzibil a dosarului de despăgubire al reclamantei intimate.
Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept evocate în precedent, Curtea reţine că sentinţa atacată este legală, sens în care, în temeiul art. 20 alin. 3 şi art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 496 şi art. 498 din Codul de procedură civilă. va respinge recursul cu consecinţa menţinerii în tot a sentinţei atacate.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
| ← Suspendarea actului administrativ. Condiţii. Regim juridic | Excepţia prematurităţii. Legea nr. 165/2013 → |
|---|
