Decizia civilă nr. 10513/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.10513/2013
Ședința publică din data de 4 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. L. R. JUDECĂTORI: V. G.
M. D. GREFIER: M. V. -G.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta- reclamantă T. E. împotriva sentinței civile nr.8906/_, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu intimata- pârâtă C. DE A. DE S. A J. C., având ca obiect anulare act administrativ decizie CAS.
Componența completului de judecată în prezentul dosar a fost modificat potrivit dispozițiilor art.98 alin. 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, conform procesului-verbal atașat la fila 21 din dosar.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal, făcut în cauză se constată lipsa părților litigante.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată în recurs. Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este legal timbrat.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare.
Părțile litigante au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece cererea de recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.
Curtea, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor de la dosar.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 8906 din 25 iunie 2013 pronunțată în dosarul nr._ a Tribunalului C., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta T. E.
, cu domiciliul în C. -N., str. A. I., nr. 9, jud. C., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J. C., cu sediul în C. -N., str. C., nr. 5, jud. C., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus și ulterior precizată, reclamanta T. E. în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J. C., a solicitat să se dispună anularea Deciziei de impunere din oficiu nr.268772/1/_, Deciziei de impunere din oficiu nr.268772/_ și a Deciziei nr.E496/_ emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin deciziile de impunere din oficiu susmenționate s-a stabilit in sarcina sa obligația de plată la FNUASS pentru perioada 2006-2011, suma de 581 lei, precum și accesorii in sumă de 520 lei, iar împotriva acestor acte a formulat contestație, iar prin Decizia nr.E496/_ pârâta a dispus respingerea acesteia în întregime.
Reclamanta a mai arătat că nu a încheiat un contract de asigurări cu pârâta și nici nu a beneficiat de vreun serviciu din partea acesteia, și că aceste contribuții au fost stabilite asupra unor venituri obținute din activități independente și din drepturi de proprietate intelectuală iar pârâta nu a făcut dovada că a încheiat contract de asigurare, astfel că în speță nu sunt aplicabile art.257 alin.2 și 3 din Legea nr. 95/2006.
De asemenea, a învederat că deciziile atacate sunt nelegale și in raport de faptul că nu întrunesc cerințele legii pentru a se constitui într-un titlu de creanță, fiind emise și cu încălcarea prevederilor art.43 din OG 92/2003, astfel că aceste acte sunt lovite de nulitate.
Reclamanta a învederat că nu a putut fi reținută susținerea pârâtei conform căreia reclamanta nu poate invoca necunoașterea legii în propria apărare, deoarece Constituția îi recunoaște dreptul la informare asupra obligațiilor ce îi revin, informare pe care pârâta trebuia să o realizeze în timp util și că așa cum recunoaște și pârâta, decizia de impunere are rolul de înștiințare de plată, dar numai pentru contribuția datorată, accesoriile putând fi calculate în caz de neplată a contribuției respective iar pârâta nu i-a acordat dreptul de a achita în termen creanța principală.
Pârâta C. de A. de S. a J. C., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și a arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr.95/2006, persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate iar această contribuție se aplică și asupra veniturilor impozabile realizate de persoanele care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit.
De asemenea, a susținut că reclamanta este liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări din țară, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare, o asemenea alegere nefiind facultativă ci obligatorie.
Pârâta a mai arătat că după semnarea protocolului încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F., pârâta a fost abilitată să emită decizii de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS, în baza informațiilor primite, astfel că s-a emis decizia de impunere din oficiu pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS, act care constituie și înștiințare de plată, reclamanta luând cunoștință de cuantumul debitului și modul de calcul al sumelor datorate.
Pârâta a susținut că deciziile de impunere sunt legale și conforme cu dispozițiile art.85-88 din OG nr.92/2003 și că reprezintă titlu de creanță și devin titluri executorii la data la care creanța fiscală este scadentă.
De asemenea, s-a menționat că reclamanta nu a achitat debitul la FNUASS după comunicarea somației și a titlului executoriu, astfel că s-a demarat procedura executării silite.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantei i s-a comunicat la data de_ notificarea prin care i s-a adus la cunoștință împrejurarea că a fost identificat în baza de date ca persoana fizică care a realizat venituri din activități independente în perioada anilor 2007- 2011.
La data de_ pârâta a emis Decizia nr E-496/2011 (fila 12 dosar) prin care reclamantei i s-a respins contestația împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr.268772/1/_ și nr. 268772/2/_ .
Cu privire la împrejurarea ca între părți nu a fost încheiat un contract de asigurare, Tribunalul a amintit că orice persoana care este cetățean român si are
domiciliul in România are calitatea de asigurat conform art. 211 din Legea 95/2006.
Ca atare, in principiu orice persoana care se încadrează in aceasta categorie la care face referire art. 211 din Legea 95/2006 are obligația de a contribui la FNUASS.
In art. 213 din Legea 95/2006 se prevăd in mod expres categoriile de persoane care beneficiază de asistenta medicala făra a fi obligate la plata contributiei sus mentionate reclamanta neincadrandu-se in aceste categorii, ca atare ea are conform art. 211 si 213 alin 4 din Legea 95/2006 obligația a achita contribuția la FNUASS .
In plus art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, s-a arătat că obligația de plată se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente.
Și în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligație, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuție nu poate fi pusă în discuție.
Tribunalul a reținut că, obligațiile sus indicate subzista conform dispozițiilor legale sus menționate indiferent daca reclamanta a fost sau nu informat conform art. 222 din Legea 95/2006.
S-a mai constatat că, motivul vizând inexistenta contractului de asigurare este nefondat in speta întrucit aceasta obligatie de a încheia contractul de asigurare revine reclamantei si deriva din obligatia sa de a contribui la FNUASS asa cum rezulta din intreaga conceptie a legiuitorului asupra acestui sistem de asigurari sociale de sanatate prevăzut de Legea 95/2006.
Altfel spus, acesta nu se poate prevala în propriul beneficiu de inexistența încheierii unui contract de asigurare pentru a fi exonerat de la plata acestor contribuții.
A accepta o atare interpretare ar însemna să se valideze comportamentul esențial nelegal al contribuabilului, ceea ce ar contraveni principiului de drept consacrat de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia nimeni nu poate să-și invoce propria sa culpă pentru a dobândi un drept sau o situația avantajoasă.
In concluzie reclamanta avea obligația de a încheia contractul de asigurare, de a-si depune declarația de venituri si de a achita contributia la FNUASS trimestrial. In lipsa îndeplinirii acestor obligatii art. 83 alin. 2 din OG92/2003 este pe deplin aplicabil .
Conform art. 86 alin. 6 din OG 92/2003 decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora, în condițiile în care se stabilesc sume de plată.
In speță acest text de lege nu au fost încălcat fiind emise separat o decizie de stabilire a obligațiilor principale si una de stabilire a obligațiilor accesorii .
Parata avea posibilitatea de a stabili creanțe bugetare in sarcina reclamantei pe toata perioada de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale in anul 2011 inclusiv pentru anul 2007.
In ceea ce privește realitatea bazei de impunere aceasta baza este cea cu care reclamanta figurează in baza de date a ANAF (filele 41 și 42) si care nu a fost combătute de către reclamant prin probe.
Cu privire la obligația de plată a accesoriilor
, Tribunalul a constatat că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.
Norma de trimitere se regăsește în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art. 119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată. Potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Așadar, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele
C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta reclamantă T.
solicitând admiterea acestuia și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin acțiunea înregistrata de reclamantă a solicitat anularea Deciziei de impunere din oficiu pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS pe perioada 2006-2011, având nr. 268772/1/_ si nr.268772/2/_, precum si a deciziei nr. E496/_ emise de parata.
In motivarea acțiunii s-a arătat ca in lipsa unui contract de asigurare încheiat in mod valabil nu exista creanța si, pe cale de consecința nu se poate emite titlu executoriu.
Totodată a susținut ca potrivit Legii 59/2006, privind reforma in domeniul sanatății nicăieri nu se prevede ca urmărirea silita sa poată fi executata daca nu exista un titlu de creanța. Este real ca in cazul neachitării sumelor FNUASS si a majorărilor de întârziere, C. Naționala de A. de S., prin casele județene, procedează la masuri de executare silita.
Recurenta susține că, masurile de executare silita se fac in baza unui titlu de creanța care devine executor și chiar daca era obligată sa se asigure sănătatea potrivit articolului 259 alineatul 4 din Legea 59/2006 privind reforma in domeniul sănătății, in prevederile acestei legi nu se specifica faptul ca urmărirea silita ar putea fi executata fara existenta unui titlu de creanța.
In continuare s-a învederat instanței de judecata buna credința in plata creanțelor către stat, rezultat din faptul ca, deși a achitat contribuțiile către stat (prin ANAF) in mod legal, acesta instituție nu a informat-o cu privire la contribuțiile ce le datorez către parata pentru fondul de asigurări sociale.
Recurenta considera ca numai in situația in care i-ar fi fost comunicate obligațiile de plata si termenul scadent, puteau fi obligata la plata majorărilor de întârziere si a penalităților calculate de parata.
Chiar daca aceste obligații sunt accesorii ale obligației principale, in sarcina mea nu a putut fi reținuta nici o culpa, întrucât s-a adresat Administrației Financiare pentru a ii achita toate obligațiile bugetare.
Potrivit art. 15 din OUG nr. 150/2002 rezulta ca fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin odată pe an prin casa de asigurări, asupra serviciilor de care pot beneficia, de nivelul contribuției, a modalității de plata precum si asupra tuturor drepturilor si obligațiilor sale, fapt ce nu s-a realizat in cauza de fata.
Prin ignorarea acestor împrejurări, nu a putut fi reținuta o atitudine culpabila a reclamantei, ceea ce implica, absolvirea de la plata unor sancțiuni, cum ar fi majorări si penalități la contribuția datorata fondului de sănătate.
S-a mai arătat că, parata prin întâmpinare a solicitat respingerea in întregime a acțiunii, susținând in principal ca in baza protocolului semnat intre CNAS si ANAF este abilitata sa emită decizii de impunere din oficiu pentru stabilirea contribuției datorate către FNUASS, act ce constituie si înștiințare de plata.
Astfel, parata apreciază ca deciziile de impunere sunt legale si ca reprezintă titlu de creanța si devin titluri executorii la data la care creanța fiscal este scadenta.
Având in vedere aceste aspect, instanța de fond a respins in întregime acțiunea, reținând in principal următoarele:
La data de_ parata a emis decizia E496/2011 prin care s-a respins contestația formulata de subsemnata împotriva deciziilor emise din oficiu nr. 268772/1/ si nr. 268772/2.
Obligația de plată a contribuției este stabilita de art. 257 din L95/2006, iar potrivit acestei legii reclamanta nu face parte din categoriile de persoane exceptate de la plata acestor contribuții, iar in baza art. 215, 216 coroborate cu 208 si 209 reclamanta trebuie sa plătească aceste contribuții, iar in caz contrar, se poate proceda la aplicarea masurilor de executare silita.
S-a reținut instanța ca reclamanta a realizat venituri impozabile, drept urmare avea obligația legala de a plați o contribuție lunara către fond sub forma unei cote procentuale din venit. întrucât nu am depus declarațiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 si OG 92/2003 pentru a se stabili cota de plata, stabilirea obligațiilor de plata s-a realizat din oficiu de către or șanul fiscal in baza art 86 alin 4 din OG 92/2002.
Recurenta arată că, pe lângă atribuțiile consacrate expres, Legea 95/2006 reglementează o serie de obligații ale asiguraților care conduc la stabilirea unor atribuții ale caselor de asigurări necesare îndeplinirii acestor obligații, cum ar fi cele legate de încheierea contractelor de asigurare, de primirea declarațiilor ce trebuie depuse de persoanele asigurate etc.
Emiterea lor de către una din cele trei case de asigurări de sănătate existente, în absența unei opțiuni exprese a asiguratului, reprezintă o încălcare a dreptului asiguratului de a alege între casele de asigurări (art. 218 alin. 2 lit. a)
Caselor Județene de A. de S. nu le este recunoscută prin lege calitatea de organe fiscale în sensul art. 17 alin. 5 din Codul de procedură fiscală
Potrivit art. 315 din Legea 95/2006 ANAF nu poate comunica Caselor de A. de S. veniturile obținute de persoanele care obțin venituri impozabile cu privire la care se pot datora contribuții de asigurări de sănătate
Calcularea obligațiilor accesorii retroactiv în limita termenului de prescripție este nelegală.
Recurenta a analizat fiecare dintre aceste argumentele invocate, astfel,
Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări de sănătate
Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări de sănătate cu care încheie contractul de asigurare nu este un drept absolut, ci el trebuie văzut în
ansamblul mecanismului obligației de plată a contribuției de asigurări de sănătate descris mai sus, mecanism guvernat de principiul obligativității contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, ca sursă principală de finanțare a sistemului public de sănătate.
Persoanele fizice rezidente în România au conform art. 211 alin.l din Legea 95/2006 obligația de a încheia contract de asigurare cu o casă de asigurări aleasă, dar obligația de plată a contribuției de asigurări de sănătate se naște din momentul obținerii veniturilor cu privire la care se calculează această contribuție. Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări apare astfel ca fiind unul subsidiar (în sens juridic, nu temporal) îndeplinirii obligației legale de a încheia contract de asigurare conform tezei a doua a alin.1 al art. 259 din Legea
95/2006.
Chiar dacă natura juridică a dreptului asiguratului de a alege casa de asigurări este în măsură să justifice validitatea unei proceduri prin care stabilirea și colectarea contribuțiilor de asigurări de sănătate și a obligațiilor accesorii are loc din oficiu, în condițiile în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligația legală de încheia un contract de asigurare, o astfel de procedură și atribuțiile corespunzătoare, precum și instituțiile publice competente să exercite aceste atribuții trebuie să fie expres reglementate de lege.
Ori Legea 95/2006 nu prevede nicio astfel de procedură de stabilire din oficiu a obligațiilor de plată de către casele de asigurări de sănătate și nici atribuțiile concrete în acest sens.
Nu mai puțin important este faptul că Legea 95/2006 omite să stabilească mecanismul prin care una din cele trei case de asigurări de sănătate existente este abilitată să stabilească din oficiu aceste obligații de plată.
Recurenta mai arată că, alin. 7 și 8 ale art. 259 prevăd doar existența și întinderea obligației de plată a asiguratului, dar nu prevăd care din cele trei case de asigurări este în măsură să reprezinte statul în ceea ce privește calitatea de creditor al acestei obligații.
Mai mult, două dintre cele trei ipoteze prevăzute de alin. 8 al art. 259 pentru determinarea momentului de la care începe calcularea retroactivă a obligațiilor de plată a contribuțiilor în limita termenului de prescripție sunt situații determinate de inițiativa asiguratului - solicitarea serviciilor medicale sau solicitarea încheierii unui contract de asigurare. Ca urmare a acestei inițiative, asiguratul își poate exercita dreptul de a alege casa de asigurări de sănătate cu care va încheia contractul de asigurare, iar stabilirea obligațiilor de plată născute anterior acestui moment va fi făcută de către această casă de asigurări aleasă de asigurat.
A treia ipoteză prevăzută de alin.8 al art. 259 se referă imprecis la
"notificarea caselor de asigurări de sănătate", fiind însă imposibil de aplicat în absența unui mecanism de determinare a casei de asigurări care are competența de a emite o astfel de notificare prin care să se stabilească din oficiu obligațiile de plată. Singura situație în care își găsește aplicarea această ipoteză este cea în care persoana care avea obligația de a se asigura conform art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 (persoană fizică cu rezidența în România, care nu face parte din categoriile excluse prin art. 213) a încheiat contract de asigurare cu o casă pe care a ales-o, dar nu a plătit contribuția de asigurări de sănătate. C. de asigurări parte la contract va putea astfel stabili din oficiu obligațiile restante.
Se mai susține că, aceeași ambiguitate se regăsește și în art.211 alin. 1, potrivit căruia sumele restante se recuperează de către casele de asigurări de sănătate și, dup caz, de către ANAF. Nici Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 nu face referire la o anumită casă de asigurări de sănătate, ci se referă colectiv la casele de asigurări de sănătate.
In opinia recurentei, această omisiune a Legii 95/2006 de a stabili care casă de asigurări de sănătate este competentă să stabilească din oficiu obligațiile de plată a contribuției de asigurări de sănătate născute în absența unui contract de asigurare este de natură să împiedice inițiativa oricăreia dintre case în acest sens, și astfel exercițiul unor atribuții generale și imprecise conferite nedeterminat mai multor instituții publice în același timp.
Mai mult, notificarea la care face referire alin.8 al art. 259 din Legea 95/2006 este un termen prea vag pentru a i se da semnificația unei stabiliri din oficiu a obligațiilor de plată în absența unei declarații a asiguratului conform art. 215 alin. 2 sau 3 din Legea 95/2006, în condițiile existenței sau inexistenței unui contract de asigurare.
Prin comparație, o astfel de stabilire din oficiu a obligațiilor de plată ale contribuabilului în absența declarației acestuia este reglementată expres în detaliu de art. 83 alin.4 din Codul de procedură fiscală, deci ea nu poate fi dedusă din alte texte în absența unei prevederi exprese.
Calitatea de organe fiscale a caselor de asigurări de sănătate
Recurenta arată că, omisiunea menționării caselor de asigurări de sănătate printre organele fiscale descrise de art.17 din Codul de procedură fiscală nu are ca efect necesar imposibilitatea emiterii de titluri de creanță fiscală.
Stabilind sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală, art.1 enumera, pe lângă drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (alin. 1) și administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (alin. 2).
Art.17 enumera organele fiscale prin care sunt reprezentați statul și unitatea administrativ-teritorială, ca persoane juridice ce pot avea calitatea de parte a raportului juridic fiscal, în cadrul procedurilor reglementate de Codul de procedură fiscală. In cadrul procedurilor reglementate de Legea 85/2006, anterior preluării administrării acestora de către ANAF (1 iulie 2012), casele de asigurări de sănătate sunt instituțiile publice cărora li se încredințează administrarea contribuțiilor de asigurări de sănătate.
Absența din Legea 95/2006 a unui text similar celui al art. 17 din Codul de procedură fiscală, deși constituie o deficiență a reglementării, nu este în măsură, în opinia noastră, să înlăture competența caselor de asigurări în ceea ce privește aspectele legate de administrarea creanțelor statului născute în legătură contribuțiile de asigurări de sănătate, fiind suplinită de menționarea expresă ca atribuții ale caselor de asigurări a principalelor elemente componente ale activității de administrare a creanțelor fiscale.
Deși redate într-o modalitate substanțial diferită de cea a Codului de procedură fiscal, atribuțiile astfel presărate în textul Legii 95/2006 acoperă o serie de elemente ale activității de administrare a creanțelor fiscale descrise de art. 1 alin. 3 din Codul de procedură fiscală.
Astfel, potrivit art.1 alin.3 din Codul de procedură fiscală, "Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale
In termenii Legii 95/2006, încheierea contractului de asigurare reprezintă o formă de înregistrare, obligațiile de declarare ale asiguratului precum și
atribuțiile caselor de asigurări legate de colectare sunt menționate expres de Legea 95/2006.
De asemenea, potrivit art.261 alin.5 din Legea 95/2006, "Persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare in vederea stabilirii obligațiilor la fond.
Emiterea deciziei de impunere, deci a titlului de creanță fiscală în baza căruia se va face colectarea, reprezintă una din cele două modalități de stabilire a obligației fiscale prevăzute generic de art.85 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, cealaltă fiind declarația de impunere depusă de contribuabil la organele competente.
Potrivit art.86 alin 4 din Codul de procedură fiscală, declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. 2 este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia.
Dintre aceste două modalități principale de stabilire a întinderii obligației de plată și deci de constituire a unui titlu de creanță fiscală, Legea 95/2006 reglementează în art. 215 alin. 2 și 3 declarația asiguratului. Opțiunea legiuitorului pentru stabilirea întinderii obligației de plată a asiguratului prin declarația acestuia din urmă nu este însă una dincolo de dubiu, formulările textelor incidente fiind imprecise: Astfel, potrivit art. 259 alin. 4 asigurații comunică veniturile caselor de asigurări cu care au încheiat contractele, în vederea stabilirii obligațiilor de plată: "Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligația să își asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii și achitării contribuției de [...]". Totuși, existența unei referiri doar la declarațiile asiguratului și absența reglementării unei proceduri de emitere și comunicare a deciziilor de impunere conduc la concluzia stabilirii obligațiilor de plată a contribuției de asigurări de sănătate prin declarația asiguratului, care va fi astfel titlu de creanță, sub rezerva verificării ulterioare.
Singurul text legal incident în materie care face referire la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către casele de asigurări de sănătate, art. 35 din Ordinul 617/2007, face referire la două texte de lege - art. 215 alin. 3 din Legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscal - care au amândouă ca obiect declarațiile contribuabilului. Cu toate acestea, fără a se face referire nici la art. 83 alin. 4 nici la art. 85 sau 86 din Codul de procedură fiscală, care instituie dreptul organelor fiscale de a emite decizii de impunere în situația în care contribuabilul omite să declare veniturile, art. 35 din Ordinul 617/2007 adaugă ca modalitate de stabilire a obligației decizia de impunere emisă de organul competent al fiecărei case de asigurări de sănătate.
Astfel, textul art. 35 prevede următoarele: " (1) în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru cure colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile
judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF."
Insă nicio prevedere a Legii 95/2006 nu instituie în mod expres dreptul caselor de asigurări de a emite decizii de impunere. Este de subliniat faptul că în ipoteza în care titlul de creanță fiscală este declarația fiscală potrivit art. 85 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură fiscală, art. 83 alin. 4 din Codul de procedură
fiscală prevede că depunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale."
Legea 95/2006 nu prevede o procedură similară. doar art. 259 alin. 8 face referire la notificarea adresată de casa de asigurări persoanei care avea obligația de a se asigura, ca moment de la care se calculează termenele de prescripție a obligațiilor de plată a contribuției, dar absența detaliilor împiedică asimilarea unei astfel de notificări unei decizii de impunere.
Prin modificarea Codului fiscal operată prin OUG 125/2011 a fost introdusă o modalitate de stabilire și plată a contribuției de asigurări de sănătate similară celei aplicabile impozitului pe venitul obținut din exercitarea profesiilor
libere, al cărei mecanism presupune o succesiune de declarație estimativă - plată anticipată - declarație finală - decizie de impunere în urma regularizării. Toată această procedură este reglementată însă în mod expres de art. 29624și art. 29625din Codul fiscal.
Recurenta mai arată că, față de modul de determinare a sferei de aplicare a Codului de procedură fiscală, care permite aplicarea sa, în lipsa unei dispoziții legale contrare, și obligațiilor de plată reglementate de Legea 95/2006, chiar și anterior reglementării acestor obligații în Codul fiscal, consideră că absența oricărei referiri din Legea 95/2006 la posibilitatea emiterii de către casele de asigurări de sănătate a unei decizii de impunere prin care să stabilească din oficiu întinderea obligațiilor de plată a contribuțiilor, calculată conform art. 259 alin. 7, în situația nedepunerii declarației persoanei care avea obligația de a se asigura, poate fi suplinită de aplicarea art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, care permite emiterea unei astfel de decizii de impunere.
Chiar și în aceste condiții, o astfel de referire eronată la textele legale incidente din Codul de procedură fiscală este în măsură, în opinia noastră, să
lipsească de temei legal textul art. 35 din Ordinul 617/2007 referitor la emiterea deciziilor de impunere în ipoteza în care persoana care avea obligația de a se asigura nu a depus declarații.
Mai mult, în cazul în care persoana care avea obligația de a se asigura nu a încheiat contract de asigurare, atribuția generică și imprecisă a tuturor caselor de asigurări de sănătate de a emite astfel de decizii de impunere conform art. 35 din Ordinul 617/2007 nu poate fi exercitată.
Se arată că, abia după data de 1 iulie 2012, când atribuțiile de administrare a creanțelor statului reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate și obligații accesorii au fost încredințate ANAF, se poate proceda la emiterea legală a deciziilor de impunere în conformitate cu o procedură expres reglementată de Codul fiscal.
Art. V din OUG 125/2011 prevede însă că pentru creanțele născute anterior datei de 1 iulie 2012 competența stabilirii acestora revine caselor de asigurări de sănătate, menționate generic, dar și de această dată nu se precizează procedura de stabilire a competenței unei case de asigurări în absența unui contract de asigurare și nici modalitatea de stabilire a creanței în absența unei declarații a persoanei care avea obligația de a se asigura.
Legalitatea transmiterii de către ANAF a informațiilor privind veniturile
Recurenta susține că, potrivit art.315 din Legea 95/2006, lit f) actele necesare pentru stabilirea calității de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autoritățile, instituțiile publice și alte instituții, pe bază de protocol.
Astfel, art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 distinge, pe de o parte, între calitatea de asigurat a unei persoane fizice, care este dată în principiu de rezidența sa în România și; pe de altă parte, obligația de plată a contribuțiilor de asigurări de sănătate, a cărei întindere se stabilește prin raportare fie la veniturile obținute de persoana asigurată, fie la un venitul minim stabilit prin acte normative ca element de referință.
Recurenta consideră că, ANAF putea transmite în temeiul acestui articol datele referitoare la persoanele care aveau potrivit art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 obligația de a asigura, respectiv datele lor de identificare astfel cum erau înregistrate la ANAF potrivit declarațiilor de impunere depuse de persoanele respective.
Este de remarcat însă faptul că obținerea unui venit și cu atât mai puțin valoarea acestuia nu sunt condiții necesare pentru dobândirea calității de asigurat, ci rezidența în România.
Veniturile sunt în principiu baza de calcul a contribuției pe care asiguratul o datorează, atunci când aceasta nu se raportează la un venit de referință (cum ar fi venitul minim sau o cotă din acesta).
Intimatul pârât C. DE A. DE S. A J. C.
a depus întâmpinare la dosarul cauzei, la fila 14, solicitând respingerea recursului formulat în cauză ca fiind netemeinic, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În dezvoltarea motivelor întâmpinării se arată că, în ceea ce privește apărarea reclamantei în sensul ca deciziile de impunere sunt nelegale în lipsa unor raporturi juridice dintre părți, respectiv lipsa contractului încheiat cu casa de asigurări, se subliniază instanței că neperfectarea contractului cu CAS, nu îl exonerează pe reclamant de obligația contribuției la sănătate atâta timp cât este cetățean român ( art.211 alin.l din Legea nr.95/2006).
Pe de altă parte, realizând venituri din profesii libere și comerciale are calitatea de asigurat prin efectul legii, tară necesitatea existenței unui contract încheiat cu C. de A. de S., având obligația de a plăti contribuția de asigurare de sănătate, potrivit art.208,211,215,216 din Legeanr.95/2006.
Încheierea contractului de asigurare este complementară obligației plății la asigurările sociale de sănătate, neperfectarea acestuia neavând drept consecință scutirea de la o obligație prevăzută expres de lege.
Prin urmare, obligația plății există și în lipsa unui contract, reclamantul având o obligație legală, izvorâtă din lege de a plăti contribuție la sistemul public de asigurări de sănătate, independent de încheierea unui contract cu CAS-C. .
În ceea ce privește susținerea reclamantei că nu a fost informat asupra serviciilor de care poate beneficia, a nivelului de contribuție personală, a drepturilor și a obligațiilor pe care le avea, se învederează instanței de control judiciar, că nu se poate vorbi nici de o culpă a CAS C., drepturile și obligațiile asiguraților fiind stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006.
Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial, atât a contractului Cadru cât și a Normelor Metodologice de aplicare a acestuia. Faptul că asiguratul are dreptul de a fi informat prin casele de asigurări de sănătate, nu înseamnă că aceasta este obligată să poarte corespondență cu fiecare asigurat în parte. Informarea poate avea loc prin mass-media, emisiuni televizate, site-ul casei de asigurări de sănătate, unde se regăsesc toate aceste informații.
In plus, principiul « nemo censetur ignorare legem » exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța în drept, adică necunoașterea legii Existenta art. 222 din Legea nr. 95/ 2006, potrivit cu care "fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o data pe an, prin casele de asigurări de
sănătate, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personala si a modalității de plata, precum si asupra drepturilor si obligațiilor sale", menit sa asigure transparenta sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existenta unei obligații in sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date si informări cu privire la întinderea contribuției personale si a modalităților de plata, din oficiu sau in lipsa unei cereri din partea contribuabilului.
Daca s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsa in art. 257 alin 1, alin. 2, lit. b si alin. 5, lit b ar rămâne fara efecte, de vreme ce obligația de plata s-ar naște numai după informarea contribuabilului.
Se susține că, dimpotrivă, legea are in vedere posibilitatea reclamantei de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cat datele respective nu se afla la dispoziția CAS in lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia ca nerespectarea acestei obligații de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.
De vreme ce acesta este obligat sa declare veniturile obținute din activități independente si sa plătească trimestrial contribuția aferenta, calculate potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezulta ca legea a conferit efecte declarației contribuabilului in condițiile art.110 alin.3, lit.b din O.G. nr. 92/2003, in raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
Intimata mai arată că, după semnarea Protocolului încheiat intre CNAS si ANAF cu nr. P5282/_ / 95896/_ privind furnizarea datelor referitoare la persoanele care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuala, din dividende, etc, menționat la art. 35 al Ordinului nr.617 /2007, CAS C. a fost abilitata sa emită Decizii de impunere privind obligațiile de plata la FNUASS, in baza informațiilor primite.
Se face mențiunea că, deciziile constituie si înștiințare de plata, de unde rezulta ca reclamantul a luat la cunoștința de cuantumul debitului si modul de calcul atât al contribuției cat si al accesoriilor datorate unde sunt detaliate scadentele, perioadele pentru care au fost stabilite si temeiul de fapt si de drept.
Emiterea deciziilor de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS este legala si conforma cu dispozițiile art. 85 - 88 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata cu modificările si completării ulterioare.
Potrivit art. 35 Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat arata in alin.l ca in conformitate cu art. 215 alin. (3) din legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. Aceste decizii de impunere reprezintă titlu de creanța si potrivit art.141,
alin. 2 devin titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta.
Se mai arată că, reclamanta invocat un principiu după care funcționează asigurările sociale de sănătate, și anume acela al alegerii libere a casei de asigurări de sănătate, însă nu face dovada că este asigurat și plătește contribuția la o altă casă de asigurări de sănătate.
Intimata mai arată că, în materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului.
Astfel, conform art.85 c.pr.fîsc. impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidate se stabilesc fie prin declarație fiscală în condițiile art.82 alin.2 și art.86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanțele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art. 111).
Art. 119 alin.l c.pr.fisc. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere, iar art. 120 al aceluiași cod, stipulează că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Prin normele enunțate nu se prevede ca și condiție prealabilă încunoștințarea, ci dimpotrivă, normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadență a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.
Este necesar a se corobora aceste dispoziții legale cu art.257 alin.5 lit.b din Legea nr.95/2006 conform căruia contribuțiile FNUASS se datorează trimestrial de către persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, iar cuantumul contribuției este facil determinabil în sensul art.379 alin.4 Cod pr. Civil, astfel prin aplicarea cotei legale, deci și majorările de întârziere au un caracter cert, lichid și exigibil, iar reclamata este ținută atât la plata datoriei principale cât și la plata accesoriilor.
Intimata mai arată că, în plus, și art.259 alin.(7) lit.b) din aceiași lege stipulează că persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției, sunt obligate pentru a obține calitatea de asigurat să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile legale accesorii de plată, conform OG.nr.92/2003 cu modificările și completările ulterioare CAS a emis Deciziile de impunere din oficiu nr.373904/1 din_, pentru perioada 2006-2011, decizii întocmite cu respectarea condițiilor legale si care constituie titlu de creanță, devenind titlu executoriu prin neplata creanței la scadentă.
Obligația de plata se naște la data realizării venitului iar reclamantul nu poate fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabila.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constată următoarele:
În mod corect instanța de fond a reținut starea de fapt, respectiv că, reclamantei T. E. i s-a comunicat la data de_ notificarea prin care i s- a adus la cunoștință împrejurarea că a fost identificată în baza de date ca persoana fizică care a realizat venituri din activități independente în perioada anilor 2007-2011, iar la data de_ pârâta a emis Decizia nr E-496/2011 (fila 12 dosar) prin care reclamantei i s-a respins contestația împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr.268772/1/_ și nr. 268772/2/_ .
Cu privire la împrejurarea invocată de reclamantă că, între părți nu a fost încheiat un contract de asigurare, Tribunalul a reținut corect că orice persoana care este cetățean român si are domiciliul in România are calitatea de asigurat conform art. 211 din Legea 95/2006 și are obligația de a contribui la FNUASS.
Instanța de fond a constata corect că, în art.213 din Legea 95/2006 se prevăd in mod expres categoriile de persoane care beneficiază de asistenta medicala făra a fi obligate la plata contribuției sus menționate reclamanta neîncadrându-se in aceste categorii, ca atare ea are conform art. 211 si 213 alin 4 din Legea 95/2006 obligația a achita contribuția la FNUASS .
In plus art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, s-a arătat că, obligația de plată se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente, că, obligațiile sus indicate subzista conform dispozițiilor legale sus menționate indiferent daca reclamanta a fost sau nu informat conform art. 222 din Legea 95/2006.
În mod corect instanța de fond a mai constatat că, motivul vizând inexistenta contractului de asigurare este nefondat, întrucât aceasta obligație de a încheia contractul de asigurare revine reclamantei si deriva din obligația sa de a contribui la FNUASS așa cum rezulta din întreaga concepție a legiuitorului asupra acestui sistem de asigurări sociale de sănătate prevăzut de Legea 95/2006.
Instanța de fond a reținut corect că, reclamanta nu se poate prevala în propriul beneficiu de inexistența încheierii unui contract de asigurare pentru a fi exonerat de la plata acestor contribuții, a accepta o atare interpretare ar însemna să se valideze comportamentul esențial nelegal al contribuabilului, ceea ce ar contraveni principiului de drept consacrat de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia nimeni nu poate să-și invoce propria sa culpă pentru a dobândi un drept sau o situația avantajoasă.
Instanța a concluzionat că, reclamanta avea obligația de a încheia contractul de asigurare, de a-si depune declarația de venituri si de a achita contribuția la FNUASS trimestrial. In lipsa îndeplinirii acestor obligații art. 83 alin. 2 din OG 92/2003 este pe deplin aplicabil .
S-a mai reținut că, în conformitate cu prevederile art.86 alin.6 din OG 92/2003 decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora, în condițiile în care se stabilesc sume de plată, iar în speță acest text de lege nu au fost încălcat fiind emise separat o decizie de stabilire a obligațiilor principale si una de stabilire a obligațiilor accesorii .
În concluzie, pârâta are posibilitatea de a stabili creanțe bugetare in sarcina reclamantei pe toata perioada de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale in anul 2011 inclusiv pentru anul 2007.
Instanța de fond a mai reținut corect că, în ceea ce privește realitatea bazei de impunere aceasta baza este cea cu care reclamanta figurează in baza de date a ANAF (filele 41 și 42) si care nu a fost combătute de către reclamant prin probe.
Cu privire la obligația de plată a accesoriilor, Tribunalul a constatat legal că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr.95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât
cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.
Norma de trimitere se regăsește în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art.119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată. Potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
S-a mai reținut corect că, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
În recursul declarat de reclamanta T. E. acesta critică sentința de fond sub următoarele aspecte principale,
Emiterea lor de către una din cele trei case de asigurări de sănătate existente, în absența unei opțiuni exprese a asiguratului, reprezintă o încălcare a dreptului asiguratului de a alege între casele de asigurări (art. 218 alin. 2 lit. a)
Caselor Județene de A. de S. nu le este recunoscută prin lege calitatea de organe fiscale în sensul art. 17 alin. 5 din Codul de procedură fiscală
Potrivit art. 315 din Legea 95/2006 ANAF nu poate comunica Caselor de A. de S. veniturile obținute de persoanele care obțin venituri impozabile cu privire la care se pot datora contribuții de asigurări de sănătate
Calcularea obligațiilor accesorii retroactiv în limita termenului de prescripție este nelegală.
Curtea va analiza punctual aspectele invocate de recurentă, astfel,
- Cu privire la dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări de sănătate,
reclamanta invocat un principiu după care funcționează asigurările sociale de sănătate, și anume acela al alegerii libere a casei de asigurări de sănătate, însă nu face dovada că este asigurat și plătește contribuția la o altă casă de asigurări de sănătate.
Curtea mai reține că, art. 208 al. 3 din Legea nr. 95/2006, indică obligativitatea asigurării iar art. 211 din legea nominalizează persoanele ce au obligația de a se asigura.
Asigurarea socială de sănătate fiind obligatorie, reclamantul nu poate invoca propria sa pasivitate.
În același context sunt de avut în vedere și dipozițiile art. 208 al. 4-6 din legea nr. 95/2006, unde se arată: "(4) Pot functiona si alte forme de asigurare a sanatatii in diferite situatii speciale. Aceste asigurari nu sunt obligatorii si pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii.
Asigurarea voluntara complementara sau suplimentara de sanatate poate acoperi riscurile individuale in situatii speciale si/sau pe langa serviciile acoperite de asigurarile sociale de sanatate.
Asigurarea voluntara de sanatate nu exclude obligatia de a plati contributiapentru asigurarea sociala de sanatate.";
Al. 6 al art. 208 este deosebit de clar în privința obligațiilor de plată a contribuției la asigurările de sănătate a unui cetățean român, iar textul arată că nu este exclusă obligația de plată a contribuției, indiferent de existența și a unei asigurări voluntare.
Prin emiterea deciziei de impunere Curtea consideră că nu se încalcă principiul dreptului de opțiune pentru Casele de A. de S., conform art.218 din Legea 95/2006, reclamantul având posibilitatea să opteze asupra oricăreia dintre casele de asigurări de sănătate, însă acest lucru nu schimbă obligația acesteia de a contribui la FNUASS și nici cuantumul obligațiilor
datorate. Reclamantul a invocat doar de formă dreptul de opțiune pentru că nu a făcut dovada că este asiguratul unei alte case de asigurări și că ar fi achitat această contribuție.
Potrivit prevederilor legale nu există o concurență între Casele de A. de
S. tocmai pentru că, contribuția este făcută la Fondul Național Unic.
În ceea ce privește apărarea reclamantei în sensul ca deciziile de impunere sunt nelegale în lipsa unor raporturi juridice dintre părți, respectiv lipsa contractului încheiat cu casa de asigurări, Curtea reține că neperfectarea contractului cu CAS, nu o exonerează pe reclamantă de obligația contribuției la sănătate atâta timp cât este cetățean român ( art.211 alin.l din Legea nr.95/2006).
Pe de altă parte, realizând venituri din profesii libere și comerciale are calitatea de asigurat prin efectul legii, tară necesitatea existenței unui contract încheiat cu C. de A. de S., având obligația de a plăti contribuția de asigurare de sănătate, potrivit art.208,211,215,216 din Legeanr.95/2006.
Încheierea contractului de asigurare este complementară obligației plății la asigurările sociale de sănătate, neperfectarea acestuia neavând drept consecință scutirea de la o obligație prevăzută expres de lege.
Prin urmare, obligația plății există și în lipsa unui contract, reclamantul având o obligație legală, izvorâtă din lege de a plăti contribuție la sistemul public de asigurări de sănătate, independent de încheierea unui contract cu CAS-C. .
Curtea mai reține că, drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006, iar acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.
Ca atare, nerecunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Obligația de plată se naște la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare.
Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu în condițiile utilizării eficiente a fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obiective se realizează pe baza principiului solidarității și subsidiarității în constituirea și utilizarea fondurilor precum și în temeiul principiului participării obligatorii la constituirea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că obligativitatea asigurării și contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem și anume, principiul solidarității (decizia CC 705/_, 1011/_ ).
Curtea Constituțională a statuat de asemenea că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie.
- Calitatea de organe fiscale a caselor de asigurări de sănătate, Curtea reține că,
Recurenta arată că, omisiunea menționării caselor de asigurări de sănătate printre organele fiscale descrise de art.17 din Codul de procedură fiscală are ca efect imposibilitatea emiterii de titluri de creanță fiscală de către acesta.
În ce privește critica conform căreia pârâta nu deține calitatea de organ administrativ competent să emită decizii de impunere privind stabilirea contribuției la fondul special de asigurări sociale de sănătate Curtea reține că atare chestiune a fost tranșată de ÎCCJ prin decizia nr. 3878 din 27 septembrie
2010 prin care s-a decis că: "Sunt legale prevederile art. 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate aprobate prin Ordinul nr. 617/2007 al președintelui Casei Naționale de A. de S., prevederi în temeiul cărora Casei de A. de S. îi este recunoscută abilitarea legală de a emite decizii de impunere, care la scadență au valoarea de titlu executoriu, în baza căruia se poate declanșa urmărirea silită.
Aceste prevederi respectă atât cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căreia a fost emis Ordinul nr. 617/2007, cât și cadrul legal general, atâta timp cât, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de A. de S., în competențele atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 141 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.";
Curtea mai reține că, după semnarea Protocolului încheiat intre CNAS si ANAF cu nr. P5282/_ / 95896/_ privind furnizarea datelor referitoare la persoanele care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuala, din dividende, etc, menționat la art. 35 al Ordinului nr.617 /2007, CAS C. a fost abilitata sa emită Decizii de impunere privind obligațiile de plata la FNUASS, in baza informațiilor primite.
În aceste condiții, deciziile constituie si înștiințare de plata, de unde rezulta ca reclamanta a luat la cunoștința de cuantumul debitului si modul de calcul atât al contribuției cat si al accesoriilor datorate unde sunt detaliate scadentele, perioadele pentru care au fost stabilite si temeiul de fapt si de drept.
Curtea reține că, emiterea deciziilor de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS este legala si conforma cu dispozițiile art. 85 - 88 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata cu modificările si completării ulterioare.
Potrivit art. 35 Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat arata in alin.l ca in conformitate cu art. 215 alin. (3) din legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. Aceste decizii de impunere reprezintă titlu de creanța si potrivit art.141,
alin. 2 devin titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta.
Prin urmare, Curtea apreciază că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă, de luare în evidență, dobândirea calității de asigurat realizându-se în temeiul legii și nu în virtutea contractului.
Obținerea calității de asigurat despre care vorbește art.259 alin.7 din Legea 95/2006 se referă doar la raporturile dintre C. de A. și asigurat, neavând relevanță asupra obligativității plății contribuției.
Prin urmare, organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea 95/2006, Casele de A. de
S. au abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului și a majorărilor de întârziere aferente în condițiile OG 92/2003.
- Legalitatea transmiterii de către ANAF a informațiilor privind veniturile,
recurenta susține că, potrivit art.315 din Legea 95/2006, lit f) actele
necesare pentru stabilirea calității de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autoritățile, instituțiile publice și alte instituții, pe bază de protocol.
Astfel, art 211 alin.1 din Legea 95/2006 distinge, pe de o parte, între calitatea de asigurat a unei persoane fizice, care este dată în principiu de rezidența sa în România și pe de altă parte, obligația de plată a contribuțiilor de asigurări de sănătate, a cărei întindere se stabilește prin raportare fie la veniturile obținute de persoana asigurată, fie la un venitul minim stabilit prin acte normative ca element de referință.
Recurenta consideră că, ANAF putea transmite în temeiul acestui articol datele referitoare la persoanele care aveau potrivit art.211 alin. 1 din Legea 95/2006 obligația de a asigura, respectiv datele lor de identificare astfel cum erau înregistrate la ANAF potrivit declarațiilor de impunere depuse de persoanele respective.
Recurenta a mai susținut faptul că, obținerea unui venit și cu atât mai puțin valoarea acestuia nu sunt condiții necesare pentru dobândirea calității de asigurat, ci rezidența în România, iar veniturile sunt în principiu baza de calcul a contribuției pe care asiguratul o datorează, atunci când aceasta nu se raportează la un venit de referință (cum ar fi venitul minim sau o cotă din acesta).
Curtea apreciază că în mod legal în baza protocolului comun încheiat și menționat mai sus, pârâta a obținut de la organul financiar competent date legate de veniturile reclamantei și aspecte legat de activitatea acesteia, aspecte care au conturat calitatea de asigurat a reclamantei și constarea neplății contribuție la fondul de sănătate.
- Calcularea obligațiilor accesorii retroactiv în limita termenului de prescripție este apreciat de recurentă a fi nelegală.
Curtea constată cu privire la obligația de plată a accesoriilor, că Tribunalul a constatat legal că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr.95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin.
(5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art.36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.
Norma de trimitere se regăsește în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art.119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată. Potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se
stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
S-a mai reținut corect că, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
Curtea reține că, Deciziile de impunere din oficiu nr.373904/1 din_, pentru perioada 2006-2011, decizii ce au fost întocmite cu respectarea condițiilor legale, pentru perioade de timp neprescrise si care constituie titlu de creanță, devenind titlu executoriu prin neplata creanței la scadentă.
În acest sens este relevant faptul că, obligația de plata se naște la data realizării venitului iar reclamanta nu poate fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabila.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază ca temeinică și legală sentința recurată, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art.312 Cod pr. civilă va respinge recursul declarat de T. E. împotriva sentinței civile nr.8906/_, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de T. E. împotriva sentinței civile nr.8906 din_, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la _
Președinte, S. L. R. | Judecător, V. G. | Judecător, M. D. |
Grefier, M. V. -G. |
Red. V.G./M.N.
2 ex.
Jud.fond.-A. Rădulescu.
