Decizia civilă nr. 8739/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8739/2013
Ședința publică din data de 18 Septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. M. JUDECĂTOR S. AL H. JUDECĂTOR A. M. C.
G. D. C.
Pe rol recursului declarat de pârâtul M. B. M. -P. B. M. -D. DE V. PRIN P. împotriva sentinței civile nr. 2677 din data de_, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu reclamanta SC Y. -M. S. și pârâtul P. M. B. M., având ca obiect
- contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, prezintă intimata-reclamantă prin director Itu I., identificat cu CI seria MM nr. 5., lipsind celelalte părți litigante.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este legal timbrat, cu taxă judiciară de timbru în valoare de 2 lei, conform chitanței depusă dosar și timbru judiciar de 0,15 lei.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în două exemplare.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004, art. 218 din OG 92/2003, și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbateri.
Administratorul societății intimate solicită respingerea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 2677 din_, pronunțată de Tribunalul Maramureș și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca legală și temeinică, fără obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea, având în vedere actele existente la dosar precum și poziția procesuală exprimată de părți, reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 2.677 din 22 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr._ * al T. ui M. amureș s-a admis acțiunea formulată de către
reclamanta SC Y. -M. S.R.L. B. M., în contradictoriu cu pârâții M. B.
M. - D. DE V. și P. M. B. M. și, în consecință, s-a dispus anularea Dispoziției nr.738 din_ emisă de P. M. B. M. și a deciziei de impunere nr.68 din_ emisă în baza Raportului de inspecție
fiscală nr. 616/_ întocmit de D. de V. din cadrul Primăriei B. M.
- M. B. M. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că SC Y.
M. S. deține cu chirie a deținut cu chirie, un spațiu în suprafață de 50 mp, situat în incinta Palatului de Justiție din B. M., în temeiul actului adițional nr.1/_ la contractul de închiriere nr.1222/_, prin care SC Pomfruct SA a cesionat SC Y. - M. S. contractul de închiriere anterior menționat.
Cota de impozitare se stabilește prin hotărârea Consiliului Local și poate fi cuprinsă între 0,25 și 1,5%, în conformitate cu articolul 253 alin.2 din același act normativ.
În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota de impozitare se stabilește de Consiliul Local între 5% și 10% în conformitate cu prevederile art.253 alin.6 din același act normativ. Pentru M. B. M. cotele de impozitare stabilite de Consiliul Local sunt de 1,5%, respectiv de 10%. Valoarea impozabilă a spațiului în discuție este de 107.656 lei, ultima reevaluare a clădirii efectuându-se în_ .
Din coroborarea textelor legale invocate anterior, rezultă cu claritate faptul cp pentru perioada februarie - decembrie 2006, taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 1,5% la valoarea de inventar a clădirii.
Problema de interpretare care se pune este cu privire la cota de impozitare aplicabilă pentru anii 2007, 2008 și 2009. Instanța împărtășește punctul de vedere al reclamantei, respectiv că este aplicabila aceiași cotă de impozitare de 1,5% în condițiile în care aceasta nu avea drept de dispoziție cu privire la reevaluarea spațiului în discuție și în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local B.
M. din care să rezulte stabilirea unei cote de 10% de impozitare. Reclamanta susține că a efectuat demersuri pentru a solicita reevaluarea clădirii însă acestea au fost la nivel de solicitări verbale, nefiind materializate în scris.
Ordinul MFP nr.1917/2005 invocat de reclamantă confirmă lipsa de interes în reevaluarea clădirilor proprietatea publică care nu au o valoare de piață în sensul că, chiar în ipoteza efectuării reevaluării, valoarea de inventar a mijlocului fix, se diminuează cu valoarea amortizărilor și deprecierii mijlocului
fix, deci nu poate fi vorba de o creștere a valorii impozabile prin reevaluare.
Instanța de fond a apreciat că aplicabile în speță sunt dispozițiile art.253 alin.2 din Legea nr.571/2003 raportat la art.249 alin.3 din Legea nr.571/2003 valoarea de impozitare fiind cea care rezulta din bilanțul instituției publice care are în patrimoniu activul fix.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul M. B. M. - P. B. M. - D. DE V. PRIN P. a declarat recurs
, solicitând admiterea acestuia, modificare hotărârii recurate în sensul menținerii dispoziției nr. 738/_ și a deciziei de impunere nr.68/_ emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 616/_ întocmit de D. de V. din cadrul Primăriei B. M. - M. B. M. .
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 312 C.pr.civ., pârâtul arată că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că este aplicabilă aceiași cotă de impozitare de 1,5%, în condițiile în care reclamanta nu avea drept de dispoziție cu privire la reevaluarea spațiului în discuție și în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local B. M. din care să rezulte stabilirea unei cote de 10% de impozitare, deoarece instanța nu a ținut cont de Hotărârile Consiliului local, respectiv nr. 578/2004, nr. 625/_, 290/2008 și nr.
437/2009, care fac referire la această valoare de impozitare de 10 %, menționate expres în raportul de inspecție fiscală încheiat la data de_, la Cap. II Anexe, taxa pe clădiri. În acest context, pârâtul invocă și prev. art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, pentru clădirile proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, a locatarilor, a titularilor drepturilor de administrare sau folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. Potrivit art. 253, al. 1, din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
Apoi, mai arată pârâtul, cota de impozitare se stabilește prin hotărârea Consiliului Local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,5%, în conformitate cu articolul 253, al, 2, din același act normativ. În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință, cota de impozitare se stabilește de Consiliul Local între 5% și 10% în conformitate cu art. 253 alin. 6, din actul normativ anterior menționat. Pentru M. B. M. cotele de impozitare stabilite de Consiliul Local sunt de 1,5%, respectiv 10%, iar valoarea impozabilă a spațiului în discuție este de 107.656 Ron, ultima reevaluare a clădirii efectuându-se în_ .
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente
:
Litigiul fiscal generat de formularea acțiunii în contencios fiscal împotriva dispoziției nr. 738/_ emisă de către P. mun. B. M. și a deciziei de impunere nr.68/_ emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 616/_ întocmit de D. de V. din cadrul Primăriei B. M. - M. B. M. de către reclamantă pune în discuție modul de aplicare a disp. art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal unde se arată: "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri."; Sarcina fiscală a reclamantului a fost stabilită în considerarea disp. art.
253 alin. 1 și al. 6 din Codul fiscal, unde se prevede:
"ART. 253
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.…
(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al M. București între:
10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;
30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.";
A apreciat organul fiscal că în privința clădirii în discuție, proprietarul acesteia nu a procedat la reactualizarea valorii de inventar în vederea determinării impozitului. S-a stabilit, în baza probelor administrate, că imobilul închiriat de către reclamantă, situat în interiorul Palatului de Justiție din mun.
B. -M., nu a fost reevaluat în ultimii 3 ani, anterior anului fiscal de referință.
Curtea reține că reevaluarea a fost stabilită de către legiuitor în sarcina proprietarului clădirii, însă de modul în care este îndeplinită această obligație
decurg consecințe și în privința utilizatorilor legali ai clădirilor proprietate publică. Lipsa reevaluării nu determină aplicarea unei alte cote de impozitare, decât cea legală, întrucât acest raționament ar determina o neaplicare a unui text legal, respectiv art. 253 alin. 6 Cod fiscal, ceea ce nu ar fi permis.
Obligația de plată a taxei pe clădiri este o obligație fiscală în sarcina reclamantei, rezultând din raportul obligațional stabilit doar între reclamantă, în calitate de debitoare a obligației de plată și organul fiscal, în calitate de creditor al acestei obligații.
Deținătorul bunului proprietate publică neevaluat nu este parte în raportul juridic fiscal descris anterior, acesta neavând obligația de plată a taxei pe clădiri pentru partea din imobil deținută de către reclamantă în baza contractului de închiriere depus la dosar.
Din această perspectivă nu prezintă relevanță faptul că reclamantul, în calitate de titular al obligației de plată a taxei pe clădiri nu ar avea vreun drept de dispoziție în privința efectuării unei reevaluări a clădirii din care a închiriat o anumită suprafață.
Decizia de reevaluare aparține proprietarului/titularului dreptului de administrare a bunului proprietate publică, iar obligația de plată a taxei pe clădiri aparține utilizatorului cu titlu legal (art. 249 al. 3 c.fiscal), în baza unui alt raport juridic, fiscal, indicat anterior.
Nu prezintă relevanță natura imobilului, destinația acestuia sau faptul că nu ar avea o valoare de piață.
Legiuitorul a stabilit obligația de plată a impozitului la valoarea de inventar înscrisă în contabilitate, care poate fi modificată pe parcursul folosinței imobilului, în urma unei reevaluri.
Din aceiași perspectivă a existenței unei obligații legale de plată a impozitului într-un anumit cunatum pentru clădiriile neevaluate nu prezintă relevanță în cauză nici Ordinul nr. 1.917 din 12 decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de conturi pentru instituțiile publice și
instrucțiunile de aplicare a acestuia.
Așa cum s-a arătat anterior, în prezenta cauză se analizează raportul fiscal dintre contribuabil și organul fiscal, în speță pârâta, prin organul fiscal propriu, fără implicarea unui terț, respectiv a deținătorului imobilului. (Palatul de justiție)
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se va admite recursul formulat și se va modifica hotărârea recurată, în sensul că se va respinge cererea de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de pârâtul M. B. M. - PRIMĂRIA BAIA MARE - D. DE V. PRIN P. împotriva sentinței civile nr. 2.677 din 22 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr._ * al T. ui M. amureș, pe care modifică în sensul că respinge acțiunea.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, D. M. | JUDECĂTOR, S. AL H. | JUDECĂTOR, A. M. C. |
G. , D. C. |
Red.D.M./_ .
Dact.H.C./3 ex. Jud.fond: M. P. .
