Decizia civilă nr. 9607/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 9607/2013
Ședința publică de la 10 Octombrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. D.
Judecător R. -R. D. Judecător L. U. Grefier M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul formulat de reclamanta T. E. în C. DE SS A D. T. L., împotriva sentinței civile nr. 7051/2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. _
, în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J. C., având ca obiect anulare act administrativ anularea deciziei de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de_ s- au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 7051 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost respinsă acțiunea formulată reclamantul T. L. și continuată de T. E., în calitate de soție supraviețuitoare, în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. a J. C., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamantului T. L. i s-a comunicat la data de_ notificarea prin care i s-a adus la cunostintă împrejurarea că a fost identificat în baza de date ca persoana fizică care a realizat venituri din activități independente în perioada anilor 2006-2011.
La data de_ pârâta a emis Deciziile de impunere din oficiu nr. 257698/1 și nr.257698/2 (fila 6-7 dosar) prin care reclamantului i s-a respins contestația împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr.257698/1 și nr.257698/2.
Prin Decizia nr. E495/2012 (fila 16 dosar) a fost respinsă contestația promovată de reclamant împotriva actelor administrativ fiscale sus menționate.
Obligațiile de plată a contribuției pentru veniturile obținute din activități independente este prevăzută de art. 257 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, aceasta consacrând obligația tuturor cetățenilor de a contribui la asigurările de sănătate, potrivit acestor dispoziții persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute de art. 213 alin.1.
Potrivit art.257 din Legea nr. 95/2006 republicată:
Persoana asigurata are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1).
Contribuția lunara a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote, care se aplica asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum și orice alte venituri realizate din desfășurarea unei activități independente;
Categoriile de persoane asigurate fără plata contribuției sunt limitativ prevăzute de lege. Reclamantul nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la obligația de plată a contribuției bănești lunare pentru asigurările de sănătate.
Așa cum s-a arătat prin art.215 al Legii nr. 95/2006 se prevede că revine persoanelor care realizează venituri din activități independente obligația virării contribuției pentru asigurările de sănătate iar prin art.216 se prevede că în caz de neachitare a contribuție datorate fondului CNAS colectarea se face de casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate procedează la aplicarea măsurilor de executare silită.
Același act normativ prin art.208 prevede că asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății, iar prin art.209 se prevede că fondul unic de asigurări de sănătate este un fond special care se constituie potrivit legii, iar gestionarea fondului se face în condițiile legii prin CNAS.
Din economia dispozițiilor art. 216 rezultă că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea masurilor de executare silita pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările și completările ulterioare.
Reclamantul a realizat venituri impozabile din desfășurarea unei activități libere care se supun impozitului pe venit și avea obligația legală de a plăti o contribuție lunară către fondul național unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile. Reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de depunere a declarațiilor prevăzute atât de OG 92/2003 și art.215 din Legea 95/2006, iar stabilirea obligațiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul prev.art.83 alin.4 din OG 92/2002.
Chiar dacă reclamantul nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările publice de sănătate, ar fi avut, în temeiul legilor organice care au reglementat sistemul de asigurări sociale de sănătate, obligativitatea de a contribui la fondul național de asigurări de sănătate indiferent de opțiunea acestuia de a nu accesa sistemul public de sănătate.
Mai mult, drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.
Ca atare, nerecunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului nemo censetur ignorare lege.
Obligația de plată se naște la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare.
Prin urmare, nu se poate admite că reclamantul ar putea fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Atâta timp cât contestatorul nu putea invoca necunoașterea legii, falsa reprezentare asupra prevederilor legale în ceea ce privește obligația principală de a contribui la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, el nu avea posibilitatea de a se prevala de eroarea de drept și anume de falsa reprezentare a realității în ceea ce privește modul de calcul al accesoriilor care însoțesc obligația principală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs T. E.
, solicitând admiterea recursului declarat și să se rețină cauza spre judecare; să se dispună modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei.
În motivare a arătat că prin acțiunea înregistrata s-a solicitat anularea Deciziei de impunere din oficiu pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS pe perioada 2006-2011, având nr. 257698/1 din_ și nr. 257698/2 din_ și din_, precum și a deciziei nr. E495/_ .1 emise de parata.
În motivarea acțiunii a arătat ca în lipsa unui contract de asigurare încheiat în mod valabil nu exista creanța si, pe cale de consecința nu se poate emite titlu executoriu.
Totodată a susținut ca potrivit Legii 59/2006, privind reforma în domeniul sănătății nicăieri nu se prevede ca urmărirea silita sa poată fi executata daca nu exista un titlu de creanța. Este real ca în cazul neachitării sumelor FNUASS și a majorărilor de întârziere, C. Naționala de A. de S., prin casele județene, procedează la masuri de executare silita.
Totuși, masurile de executare silita se fac în baza unui titlu de creanța care devine executor. Chiar daca eram obligați sa ne asiguram sănătatea potrivit articolului 259 alineatul 4 din Legea 59/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în prevederile acestei legi nu se specifica faptul ca urmărirea silita ar putea fi executata fără existenta unui titlu de creanța.
În termenii Legii 95/2006, încheierea contractului de asigurare reprezintă o formă de înregistrare, obligațiile de declarare ale asiguratului precum și atribuțiile caselor de asigurări legate de colectare sunt menționate expres de Legea 95/2006.
De asemenea, potrivit art. 261 alin. 5 din Legea 95/2006, " Persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond".
Emiterea deciziei de impunere, deci a titlului de creanță fiscală în baza căruia se va face colectarea, reprezintă una din cele două modalități de stabilire a obligației
fiscale prevăzute generic de art. 85 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, cealaltă fiind declarația de impunere depusă de contribuabil la organele competente.
Potrivit art. 86 alin 4 din Codul de procedură fiscală, declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. 2 este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia.
Dintre aceste două modalități principale de stabilire a întinderii obligației de plată și deci de constituire a unui titlu de creanță fiscală, Legea 95/2006 reglementează în art. 215 alin. 2 și 3 declarația asiguratului. Opțiunea legiuitorului pentru stabilirea întinderii obligației de plată a asiguratului prin declarația acestuia din urmă nu este însă una dincolo de dubiu, formulările textelor incidente fiind imprecise: Astfel, potrivit art. 259 alin. 4 asigurații comunică veniturile caselor de asigurări cu care au încheiat contractele, în vederea stabilirii obligațiilor de plată: "Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligația să își asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii și achitării contribuției de [...]". Totuși, existența unei referiri doar la declarațiile asiguratului și absența reglementării unei proceduri de emitere și comunicare a deciziilor de impunere conduc la concluzia stabilirii obligațiilor de plată a contribuției de asigurări de sănătate prin declarația asiguratului, care va fi astfel titlu de creanță, sub rezerva verificării ulterioare.
Singurul text legal incident în materie care face referire la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către casele de asigurări de sănătate, art. 35 din Ordinul 617/2007, face referire la două texte de lege - art. 215 alin. 3 din Legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscal - care au amândouă ca obiect
declarațiile contribuabilului. Cu toate acestea, tară a se face referire nici la art. 83 alin. 4 nici la art. 85 sau 86 din Codul de procedură fiscală, care instituie dreptul organelor fiscale de a emite decizii de impunere în situația în care contribuabilul omite să declare veniturile, art. 35 din Ordinul 617/2007 adaugă ca modalitate de stabilire a obligației decizia de impunere emisă de organul competent al fiecărei case de asigurări de sănătate.
Astfel, textul art. 35 prevede următoarele: "(1) în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru cure colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF."
Insă nicio prevedere a Legii 95/2006 nu instituie în mod expres dreptul caselor de asigurări de a emite decizii de impunere. Este de subliniat faptul că în ipoteza în care titlul de creanță fiscală este declarația fiscală potrivit art. 85 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură fiscală, art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală prevede că depunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale."
Legea 95/2006 nu prevede o procedură similară. Doar art. 259 alin. 8 face referire la notificarea adresată de casa de asigurări persoanei care avea obligația de a se asigura, ca moment de la care se calculează termenele de prescripție a obligațiilor de plată a contribuției, dar absența detaliilor împeidică asimilarea unei astfel de notificări unei decizii de impunere.
Prin modificarea Codului fiscal operată prin OUG 125/2011 a fost introdusă o modalitate de stabilire și plată a contribuției de asigurări de sănătate similară celei aplicabile impozitului pe venitul obținut din exercitarea profesiilor libere, al cărei mecanism presupune o succesiune de declarație estimativă - plată anticipată - declarație finală - decizie de impunere în urma regularizării. Toată această procedură este reglementată însă în mod expres de art. 29624 și art. 29625 din Codul fiscal.
Față de modul de determinare a sferei de aplicare a Codului de procedură fiscală, care permite aplicarea sa, în lipsa unei dispoziții legale contrare, și obligațiilor de plată reglementate de Legea 95/2006, chiar și anterior reglementării acestor obligații în Codul fiscal, considerăm că absența oricărei referiri din Legea 95/2006 la posibilitatea emiterii de către casele de asigurări de sănătate a unei decizii de impunere prin care să stabilească din oficiu întinderea obligațiilor de plată a contribuțiilor, calculată conform art. 259 alin. 7, în situația nedepunerii declarației persoanei care avea obligația de a se asigura, poate fi suplinită de aplicarea art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, care permite emiterea unei astfel de decizii de impunere. Chiar și în aceste condiții, o astfel de referire eronată la textele legale incidente din Codul de procedură fiscală este în măsură, în opinia noastră, să lipsească de temei legal textul art. 35 din ordinul 617/2007 referitor la emiterea deciziilor de impunere în ipoteza în care persoana care avea obligația de a se asigura nu a depus declarații. Mai mult, în cazul în care persoana care avea obligația de a se asigura nu a încheiat contract de asigurare, atribuția generică și imprecisă a tuturor caselor de asigurări de sănătate de a emite astfel de decizii de impunere conform art. 35 din Ordinul 617/2007 nu poate fi exercitată.
Abia dună data de 1 iulie 2012, când atribuțiile de administrare a creanțelor statului reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate și obligații
accesorii au fost încredințate ANAF, se poate proceda la emiterea legală a deciziilor de impunere în conformitate cu o procedură expres reglementată de Codul fiscal.
Art. V din OUG 125/2011 prevede însă că pentru creanțele născute anterior datei de 1 iulie 2012 competența stabilirii acestora revine caselor de asigurări de sănătate, menționate generic, dar și de această dată nu se precizează procedura de stabilire a competenței unei case de asigurări în absența unui contract de asigurare și nici modalitatea de stabilire a creanței în absența unei declarații a persoanei care avea obligația de a se asigura.
c) Legalitatea transmiterii de către ANAF a informațiilor privind veniturile Potrivit art. 315 din Legea 95/2006, lit f) ațele necesare pentru stabilirea
calității de asigurat vor fi transmise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autoritățile, instituțiile publice și alte instituții, pe bază de protocol."
Art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 distinge, pe de o parte, între calitatea de asigurat a unei persoane fizice, care este dată în principiu de rezidența sa în România și; pe de altă parte, obligația de contribuției de asigurări de sănătate descris mai sus, mecanism guvernat de principiul obligativității contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, ca sursă principală de finanțare a sistemului public de sănătate.
Persoanele fizice rezidente în România au conform art. 211 alin.l din Legea 95/2006 obligația de a încheia contract de asigurare cu o casă de asigurări aleasă, dar obligația de plată a contribuției de asigurări de sănătate se naște din momentul obținerii veniturilor cu privire la care se calculează această contribuție.
Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări apare astfel ca fiind unul subsidiar (în sens juridic, nu temporal) îndeplinirii obligației legale de a încheia contract de asigurare conform tezei a doua a alin. 1 al art. 259 din Legea 95/2006.
Chiar dacă natura juridică a dreptului asiguratului de a alege casa de asigurări este în măsură să justifice validitatea unei proceduri prin care stabilirea și colectarea contribuțiilor de asigurări de sănătate și a obligațiilor accesorii are loc din oficiu, în condițiile în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligația legală de încheia un contract de asigurare, o astfel de procedură și atribuțiile corespunzătoare, precum și instituțiile publice competente să exercite aceste atribuții trebuie să fie expres reglementate de lege.
Ori Legea 95/2006 nu prevede nicio astfel de procedură de stabilire din oficiu a obligațiilor de plată de către casele de asigurări de sănătate și nici atribuțiile concrete în acest sens.
Nu mai puțin important este faptul că Legea 95/2006 omite să stabilească mecanismul prin care una din cele trei case de asigurări de sănătate existente este abilitată să stabilească din oficiu aceste obligații de plată.
A. . 7 și 8 ale art. 259 prevăd doar existența și întinderea obligației de plată a asiguratului, dar nu prevăd care din cele trei case de asigurări este în măsură să reprezinte statul în ceea ce privește calitatea de creditor al acestei obligații.
Mai mult, două dintre cele trei ipoteze prevăzute de alin. 8 al art. 259 pentru determinarea momentului de la care începe calcularea retroactivă a obligațiilor de plată a contribuțiilor în limita termenului de prescripție sunt situații determinate de inițiativa asiguratului - solicitarea serviciilor medicale sau solicitarea încheierii unui contract de asigurare. Ca urmare a acestei inițiative, asiguratul își poate exercita dreptul de a alege casa de asigurări de sănătate cu care va încheia contractul de asigurare, iar stabilirea obligațiilor de plată născute anterior acestui moment va fî făcută de către această casă de asigurări aleasă de asigurat.
A treia ipoteză prevăzută de alin. 8 al art. 259 se referă imprecis la
"notificarea caselor de asigurări de sănătate", fiind însă imposibil de aplicat în absența unui mecanism de determinare a casei de asigurări care are competența de a emite o astfel de notificare prin care să se stabilească din oficiu obligațiile de plată. Singura situație în care își găsește aplicarea această ipoteză este cea în care
persoana care avea obligația de a se asigura conform art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 (persoană fizică cu rezidența în România, care nu face parte din categoriile excluse prin art. 213) a încheiat contract de asigurare cu o casă pe care a ales-o, dar nu a plătit contribuția de asigurări de sănătate. C. de asigurări parte la contract va putea astfel stabili din oficiu obligațiile restante.
Aceeași ambiguitate se regăsește și în art. 211 alin. 1, potrivit căruia sumele restante se recuperează de către casele de asigurări de sănătate și, dup caz, de către ANAF. Nici Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 nu face referire la o anumită casă de asigurări de sănătate, ci se referă colectiv la casele de asigurări de sănătate.
In opinia acesteia, această omisiune a Legii 95/2006 de a stabili care casă de asigurări de sănătate este competentă să stabilească din oficiu obligațiile de plată a contribuției de asigurări de sănătate născute în absența unui contract de asigurare este de natură să împiedice inițiativa oricăreia dintre case în acest sens, și astfel exercițiul unor atribuții generale și imprecise conferite nedeterminat mai multor instituții publice în același timp.
Mai mult, notificarea la care face referire alin. 8 al art. 259 din Legea 95/2006 este un termen prea vag pentru a i se da semnificația unei stabiliri din oficiu a obligațiilor de plată în absența unei declarații a asiguratului conform art. 215 alin. 2 sau 3 din Legea 95/2006, în condițiile existenței sau inexistenței unui contract de asigurare.
Prin comparație, o astfel de stabilire din oficiu a obligațiilor de plată ale contribuabilului în absența declarației acestuia este reglementată expres în detaliu de art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, deci ea nu poate fi dedusă din alte texte în absența unei prevederi exprese. Vom analiza acest aspect în detaliu și implicațiile sale la punctul următor.
b) C. a de organe fiscale a caselor de asigurări de sănătate
Omisiunea menționării caselor de asigurări de sănătate printre organele fiscale descrise de art. 17 din Codul de procedură fiscală nu are ca efect necesar imposibilitatea emiterii de titluri de creanță fiscală.
Stabilind sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală, art. 1 enumera, pe lângă drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (alin. 1) și administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (alin.2).
Art. 17 enumera organele fiscale prin care sunt reprezentați statul și unitatea administrativ-teritorială, ca persoane juridice ce pot avea calitatea de parte a raportului juridic fiscal, în cadrul procedurilor reglementate de Codul de procedură fiscală. în cadrul procedurilor reglementate de Legea 85/2006, anterior preluării administrării acestora de către ANAF (1 iulie 2012), casele de asigurări de sănătate sunt instituțiile publice cărora li se încredințează administrarea contribuțiilor de asigurări de sănătate.
Absența din Legea 95/2006 a unui text similar celui al art. 17 din Codul de procedură fiscală, deși constituie o deficiență a reglementării, nu este în măsură, în opinia noastră, să înlăture competența caselor de asigurări în ceea ce privește aspectele legate de administrarea creanțelor statului născute în legătură contribuțiile de asigurări de sănătate, fiind suplinită de menționarea expresă ca atribuții ale caselor de asigurări a principalelor elemente componente ale activității de administrare a creanțelor fiscale. Deși redate într-o modalitate substanțial diferită de cea a Codului de procedură fiscal, atribuțiile astfel presărate în textul Legii 95/2006 acoperă o serie de elemente ale activității de administrare a creanțelor fiscale descrise de art. 1 alin. 3 din Codul de procedură fiscală.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 din Codul de procedură fiscală, "Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.
În continuare a ingederat instanței de judecata buna credința în plata creanțelor către stat prin faptul ca, deși am achitat contributile către stat (prin ANAF) în mod legal, acesta instituție nu m-a informat și cu privire la contributile ce le datorez către parata pentru fondul de asigurări sociale de sănătate desi parata, potrivit codul de procedura fiscala și Legii 95/2006 avea obligația să se informeze anual, cu privire la taxele și impozitele datorate.
Potrivit art. 31 alin.2 din Constituția României, autoritățile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetățenilor, iar potrivit art. 65 lit.f din O.U.G. nr. 150/2002. casele de asigurări de sănătate aveau obligația sa furnizeze gratuit informații, consultanta, asistenta în problemele asigurărilor sociale de sănătate persoanelor asigurate.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 65 din O.U.G. nr. 150/2002, parata avea obligația, chiar daca nu am știut ca trebuie sa comunic și paratei veniturile pe care le comunicam ANAF-ului, sa fie înștiințat cu privire la obligațiile ce îi revin.
Acesta este și motivul pentru care parata a solicitat informații de la D.G.F.P.
, respectiv de a putea colecta contribuțiile pentru fond, de la persoanele care realizează venituri din activități independente.
Consideră ca numai în situația în care i-ar fi fost comunicate obligațiile de plata și termenul scadent, puteam fi obligata la plata majorărilor de întârziere și a penalităților calculate de parata.
Chiar daca aceste obligații sunt accesorii ale obligației principale, în sarcina mea nu poate fi reținuta nicio culpa, întrucât s-a adresat Administrației Financiare pentru a își achita toate obligațiile bugetare.
Potrivit art. 15 din OUG nr. 150/2002 rezulta ca fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin odată pe an prin casa de asigurări, asupra serviciilor de care pot beneficia, de nivelul contribuției, a modalității de plata precum și asupra tuturor drepturilor și obligațiilor sale, fapt ce nu s-a realizat în cauza de fata.
Prin ignorarea acestor împrejurări, nu poate fi reținuta o atitudine culpabila a subsemnatei, ceea ce implica, în opinia noastră, absolvirea de la plata unor sancțiuni, cum ar fi majorări și penalități la contribuția datorata fondului de sănătate.
Parata prin întâmpinare a solicitat respingerea în întregime a acțiunii, susținând în principal ca i n baza protocolului semnat intre CNAS și ANAF este abilitata sa emită decizii de impunere din oficiu pentru stabilirea contribuției datorate către FNUASS, act ce constituie și înștiințare de plata.
Susține în continuare parata ca deciziile de impunere sunt legale și ca reprezintă titlu de creanța și devin titluri executoriila data la care creanța fiscal este scadenta.
Având în vedere aceste aspect, instanța de fond a respins în intregime acțiunea, reținând în principal următoarele:
La data de_ parata a emis din oficiu deciziile nr. 257698/1 și nr. 257698/2 prin care s-a respins contestația formulata împotriva deciziilor nr. 257698/1 și nr. 257698/2.
Prin decizia E495/2012 a fost respinsa contestația împotriva actelor administrative susmenționate.
Obligația de palta a contribuției este stabiulita de art 257 din L95/2006, iar potrivit acestei legii reclamantul nu face parte din categoriile de persoane exceptate de la plata acestor contribuții, iar în baza art. 215, 216 coroborate cu 208 și 209 reclamantul trebuie sa plătească aceste contribuții, iar în caz contrar, se poate proceda la aplicarea masurilor de executare silita.
Retine instanța ca reclamantul a realizat venituri impozabile, drept urmare avea obligația legala de a plați o contribuție lunara către fond sub forma unei cote procentuale din venit. întrucât reclamantul nu a depus declarațiile prevăzute de L 95/2006 și OG 92/2003 pentru a se stabili cota de plata, stabilirea obligațiilor de plata s-a realizat din oficiu de către organul fiscal în baza art 86 alin 4 din OG 92/2002.
Se motivează în continuare ca lipsa unui beneficiu, necunoașterea legii, în concret, a caracterului exigibil al acestor creanțe bugetare și lipsa unui contract încheiat intre reclamant și parata nu înlătura obligația de plata a contribuțiilor.
Consideră ca motivele ce au condus la respingerea acțiunii sunt netemeinice pentru următoarele considerente:
Nelegalitatea emiterii titlurilor de creanță de către Casele Județene de A. de S. .
Atribuțiile caselor de asigurări de sănătate sunt stabilite cu titlu general de art. 271 din Legea 95/2006, printre cele menționate expres fiind, la lit. a), colectarea contribuțiilor datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea acestor obligații se face de către ANAF. De asemenea, casele de asigurări au atribuția conferită expres de art. 216 din Legea 95/2006 de a aplica măsurile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală în vederea încasării sumelor datorate cu titlu de contribuții și obligații accesorii.
Începând cu data de 1 iulie 2012, toate atribuțiile legate de administrarea contribuțiilor sociale de sănătate, deci inclus colectarea și executarea silită a acestora, au fost preluate de ANAF, conform art. V din OUG 125/2011. Potrivit aceluiași articol, competența de administrare a contribuțiilor aferente perioadei anterioare datei de 1 iulie 2012 rămâne la casele de asigurări de sănătate.
Pe lângă atribuțiile consacrate expres, Legea 95/2006 reglementează o serie de obligații ale asiguraților care conduc la stabilirea unor atribuții ale caselor de asigurări necesare îndeplinirii acestor obligații, cum ar fi cele legate de încheierea contractelor de asigurare, de primirea declarațiilor ce trebuie depuse de persoanele asigurate etc.
Emiterea lor de către una din cele trei case de asigurări de sănătate existente, în absența unei opțiuni exprese a asiguratului, reprezintă o încălcare a dreptului asiguratului de a alege între casele de asigurări (art. 218 alin. 2 lit. a)
Caselor Județene de A. de S. nu le este recunoscută prin lege calitatea de organe fiscale în sensul art. 17 alin. 5 din Codul de procedură fiscală
Potrivit art. 315 din Legea 95/2006 ANAF nu poate comunica Caselor de A. de S. veniturile obținute de persoanele care obțin venituri impozabile cu privire la care se pot datora contribuții de asigurări de sănătate
Calcularea obligațiilor accesorii retroactiv în limita termenului de prescripție este nelegală.
Va analiza în cele ce urmează fiecare dintre aceste argumente,
a) Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări de sănătate
Dreptul asiguratului de a alege casa de asigurări de sănătate cu care încheie contractul de asigurare nu este un drept absolut, ci el trebuie văzut în ansamblul mecanismului obligației de plată a contribuțiilor de asigurări de sănătate, a cărei întindere se stabilește prin raportare fie la veniturile obținute de persoana asigurată, fie la un venitul minim stabilit prin acte normative ca element de referință.
ANAF putea transmite în temeiul acestui articol datele referitoare la persoanele care aveau potrivit art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 obligația de a asigura, respectiv datele lor de identificare astfel cum erau înregistrate la ANAF potrivit declarațiilor de impunere depuse de persoanele respective. Este de remarcat însă faptul că obținerea unui venit și cu atât mai puțin valoarea acestuia nu sunt condiții necesare pentru dobândirea calității de asigurat, ci rezidența în România. Veniturile sunt în principiu baza de calcul a contribuției pe care asiguratul o datorează, atunci când aceasta nu se raportează la un venit de referință (cum ar fi venitul minim sau o cotă din acesta).
În consecința, având în vedere cele expuse mai sus a solicitat să se dispună casarea sentinței atacate, iar rejudecând cauza, sa dispuneți admiterea acțiunii așa cum a fost formulata.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 2 octombrie 2013 pârâta C. DE A. DE S. A J. C.
a solicitat respingerea recursului, ca fiind netemeinic și menținerea ca legala și temeinica a Sentinței civile nr. 7051/2013 pronunțata de Tribunalul Cluj.
În motivare arată că în ceea ce privește apărarea reclamantului în sensul ca deciziile de impunere sunt nelegale în lipsa unor raporturi juridice dintre părți, respectiv lipsa contractului încheiat cu casa de asigurări, subliniem onoratei instanțe că neperfectarea contractului cu CAS, nu îl exonerează pe reclamant de obligația contribuției la sănătate atâta timp cât este cetățean român ( art.211 alin. l din Legea nr.95/2006). Pe de altă parte, realizând venituri din profesii libere și comerciale are calitatea de asigurat prin efectul legii, fără necesitatea existenței unui contract încheiat cu C. de A. de S., având obligația de a plăti contribuția de asigurare de sănătate, potrivit art.208,211,215,216 din Legeanr.95/2006.
Încheierea contractului de asigurare este complementară obligației plății la asigurările sociale de sănătate, neperfectarea acestuia neavând drept consecință scutirea de la o obligație prevăzută expres de lege. Prin urmare, obligația plății există și în lipsa unui contract, reclamantul având o obligație legală, izvorâtă din lege de a plăti contribuție la sistemul public de asigurări de sănătate, independent de încheierea unui contract cu CAS-C. .
În ceea ce privește susținerea reclamantului că nu a fost informat asupra serviciilor de care poate beneficia, a nivelului de contribuție personală, a drepturilor și a obligațiilor pe care le avea, arată instanței că nu se poate vorbi nici de o culpă a CAS C., drepturile și obligațiile asiguraților fiind stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial, atât a contractului Cadru cât și a Normelor Metodologice de aplicare a acestuia. Faptul că asiguratul are dreptul de a fi informat prin casele de asigurări de sănătate, nu înseamnă că aceasta este obligată să poarte corespondență cu fiecare asigurat în parte. Informarea poate avea loc prin mass-media, emisiuni televizate, site-ul casei de asigurări de sănătate, unde se regăsesc toate aceste informații.
In plus, principiul «nemo censetur ignorare legem» exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranța în drept, adică necunoașterea legii.
Existenta art. 222 din Legea nr. 95/ 2006, potrivit cu care "fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o data pe an, prin casele de asigurări de sănătate, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personala și a modalității de plata, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale", menit sa asigure transparenta sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existenta unei obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date și informări cu privire la întinderea contribuției personale și a modalităților de plata, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.
Daca s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsa în art. 257 alin 1, alin. 2, lit. b și alin. 5, lit. b ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plata s-ar naște numai după informarea contribuabilului.
Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantei de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cat datele respective nu se afla la dispoziția CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia ca nerespectarea acestei obligații de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.
De vreme ce acesta este obligat sa declare veniturile obținute din activități independente și sa plătească trimestrial contribuția aferenta, calculate potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezulta ca legea a conferit efecte declarației contribuabilului în condițiile art. 110 alin 3, lit. b din O.G. nr. 92/2003, în raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
După semnarea Protocolului încheiat între CNAS și ANAF cu nr. P5282/_
/ 95896/_ privind furnizarea datelor referitoare ia persoanele care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuala, din dividende, etc., menționat la art. 35 al Ordinului nr.617 /2007, CAS C. a fost abilitata sa emită Decizii de impunere privind obligațiile de plata la FNUASS, în baza informațiilor primite.
Face mențiunea ca deciziile constituie și înștiințare de plata, de unde rezulta ca reclamantul a luat la cunoștința de cuantumul debitului și modul de calcul atât al contribuției cat și al accesoriilor datorate unde sunt detaliate scadentele, perioadele pentru care au fost stabilite și temeiul de fapt și de drept.
Emiterea deciziilor de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS este legala și conforma cu dispozițiile art. 85 - 88 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata cu modificările și completării ulterioare.
Potrivit art. 35 Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat arata în alin.l ca în conformitate cu art. 215 alin. (3) din legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată fața de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de Ia ANAF.
Aceste decizii de impunere reprezintă titlu de creanța și potrivit art.141, alin.
2 devin titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta.
Reclamantul invoca un principiu după care funcționează asigurările sociale de sănătate, și anume acela al alegerii libere a casei de asigurări de sănătate, însă nu face dovada că este asigurat și plătește contribuția Ia o altă casă de asigurări de sănătate.
In materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului. Astfel, conform art.85 C.pr.fisc. impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidate se stabilesc fie prin declarație fiscală în condițiile art.82 alin.2 și art.86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanțele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art. 111).
Art. 119 alin.l C.pr.fisc. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere.
Art. 120 al aceluiași cod, stipulează că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Prin normele enunțate nu se prevede ca și condiție prealabilă încunoștințarea. Dimpotrivă, normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadență a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.
Coroborând aceste dispoziții legale cu art.257 alin.5 lit. b din Legea nr.95/2006conform căruia contribuțiile FNUASS se datorează trimestrial de către persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, iar cuantumul contribuției este facil determinabil în sensul art.379 alin.4 cod pr. Civ. Prin aplicarea cotei legale, deci și majorările de întârziere au un caracter cert, lichid și exigibil, iar reclamata este ținută atât la plata datoriei principale cât și la plata accesoriilor.
În plus, și art.259 alin.(7) lit.b) din aceiași lege stipulează că persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției, sunt obligate pentru a obține calitatea de asigurat să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile legale accesorii de plată, conform OG.nr.92/2003 cu modificările și completările ulterioare CAS a emis Deciziile de impunere din oficiu nr.373904/1 din_, pentru perioada 2006-2011, decizii întocmite cu respectarea condițiilor legale și care constituie titlu de creanță, devenind titlu executoriu prin neplata creanței la scadență.
Obligația de plata se naște la data realizării venitului iar reclamantul nu poate fi ținut numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabila.
Fata de cele prezentate solicită respingerea recursului, ca fiind netemeinic și menținerea ca legala și temeinica a Sentinței civile nr.6641/2013 pronunțata de Tribunalul Cluj.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Criticile recurentei așa cum au fost grupate de Curte, pentru a fi analizate printr-un considerent comun, sunt nefondate.
În ceea ce privește critica referitoare la stabilirea obligației principală, Curtea reține că aceasta rezultă din aplicarea art. 208 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate
Art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, arăta că obligația de plată se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente.
Și în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligație, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuție nu poate fi pusă în discuție.
Este real că potrivit dispozițiilor art. 208 alin. 36 lit. a ) din Legea nr. 95/2006 asiguratul are dreptul de opțiune la una dintre casele de asigurări autorizate să funcționeze pe piața asigurărilor de sănătate, dar tot astfel are și obligația corelativă de a face dovada că a dobândit calitatea de asigurat al uneia din aceste case și să plătească contribuția aferentă.
Obligația de asigurare trebuie, e adevărat, materializată într-un contract, dar obligația de încheia un astfel de contract aparține contribuabilului. Altfel spus, acesta nu se poate prevala în propriul beneficiu de inexistența încheierii unui contract de asigurare pentru a fi exonerat de la plata acestor contribuții. A accepta o atare interpretare ar însemna să validăm comportamentul esențial nelegal al contribuabilului, ceea ce ar contraveni principiului de drept consacrat de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia nimeni nu poate să-și invoce propria sa culpă pentru a dobândi un drept sau o situația avantajoasă.
În ceea ce privește critica privind lipsa abilitării pârâtei de a emite acte administrativ fiscale, trebuie notat că în practica judiciară de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui CNAS s-a decis constant că structurile la nivel de case teritoriale au competenta de a emite titluri de creanță fiscală.
Astfel, prin Decizia nr. 3878 din 27 septembrie 2010 pronunțată de ÎCCJ- Secția de contencios administrativ și fiscal s-a decis cu valoare de principiu, chiar dacă printr-o decizie de speță, că: "Sunt legale prevederile art. 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate aprobate prin Ordinul nr. 617/2007 al președintelui Casei Naționale de A. de S., prevederi în temeiul cărora Casei de A. de S. îi este recunoscută abilitarea legală de a emite decizii de impunere, care la scadență au valoarea de titlu executoriu, în baza căruia se poate declanșa urmărirea silită.
Aceste prevederi respectă atât cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căreia a fost emis Ordinul nr. 617/2007, cât și cadrul legal general, atâta timp cât, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de A. de
S., în competențele atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 141 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
";
În ce privește accesoriile, Curtea constată că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, până la_, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.
Norma de trimitere se regăsește și în prezent în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art. 119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată.
Totodată, potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Ca atare, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele
C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
Principala motivare, care ar determina înlăturarea obligației de plată a accesoriilor dar și a obligației principale, a fost dată de coroborarea lipsei culpei reclamantului cu privire la neplata contribuției, cu prevederea art. 222 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care "Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale";.
Existența acestei prevederi cu privire la dreptul de a fi informat, menită să asigure transparența sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existența unei obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date și informări cu privire la întinderea contribuției personale și a modalităților de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului. Dacă s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin. (2)
lit. b) și alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plată s-ar naște numai după informarea contribuabilului.
Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziția reprezentanților CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
Trebuie notat că sistemul de asigurări sociale de sănătate ca și ori alt sistem contributiv din România se bazează pe principiul declarativ, altfel spus organul fiscal stabilește taxele ori contribuțiile pe baza declarațiilor înregistrate de celălalt subiect al raportului juridic de drept material fiscal.
Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei "obligații"; de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.
De vreme ce acesta este obligat să declare veniturile obținute din activități independente și să plătească trimestrial contribuția aferentă, calculată potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezultă că legea a conferit efecte declarației contribuabilului în condițiile art. 110 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
Scadența obligației privind plata contribuției la fondul de sănătate nu este condiționată de existența concretă a declarației, termenele fiind stabilite de Legea nr. 95/2006, numai executarea silită fiind condiționată de existența unui titlu executoriu, anume decizia de impunere, ceea ce în cauză s-a împlinit.
3. În ceea ce privește competența caselor de asigurări de sănătate de a emite acte administrativ fiscale, în speță decizii de impunere, pentru recuperarea creanțelor cu titlu de contribuții principale și accesorii la fondul de sănătate, se reține că temeiul legal recte art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 a fost supus examinării în mai multe rânduri pe calea excepției de nelegalitate, fiind pentru prima dată pronunțată decizia nr. 3878 din_ pronunțată de ÎCCJ - SCAF în dos. nr._ prin care s-a statuat că acest text este în conformitate cu prevederile legale de nivel superior și astfel din interpretarea sa rezultă că structurile teritoriale ale Casei naționale de asigurări de sănătate pot emite astfel de decizii de impunere.
Față de toate considerentele de fapt și de drept, reținând că motivele de recurs nu sunt fondate și că altele nu au fost puse în discuție din oficiu conform art. 306 alin. 2 C.pr.civ. de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, Curtea va respinge ca atare recursul reținând incidența art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 din C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de T. E. împotriva sentinței civile nr. 7051 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | |||
R. -R. D. | L. | U. | M. | D. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. A. R. lescu
