Decizia civilă nr. 9871/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 9871/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE L. U.
Judecător M. D. Judecător M. B. Grefier M. T.
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile formulate de pârâții A. N. DE A. F. și D. G. A F. P. A J.
C., împotriva sentinței civile nr. 54525/2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta SC E. S., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că la data de_, reclamanta intimată a depus la dosar note de concluzii.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de_ și prin cele ulterioare s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5525 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC E. S. în contradictoriu cu pârâtele A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. și D. G. A F. P. A J. C. și în consecință s- a dispus anularea Deciziei nr. 275/_ și a Deciziei de impunere 28/2010, precum și a raportului de inspecție fiscala F-MC 18/_ .
Au fost obligate pârâtele sa restituie suma de 102.546 lei achitata, constând în 71.655 lei reprezentând TVA colectata aferenta pierderilor tehnologice de energie electrica pentru perioada_ -_ și a sumei de 30.891 lei majorări de întârziere aferente diferenței suplimentare de TVA, la care se va adaugă dobânda fiscala aferenta, de la data achitării și pana la plata efectiva.
Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 6854 lei cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Excepțiile invocate au fost soluționate prin respingerea lor în ședința publică din data de_, motivarea regăsindu-se în încheierea de ședință.
Prin Decizia nr.275/_ s-a respins contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr.28/0_ și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 18/2010, cu consecința menținerii obligației reclamantei de achitare a sumei de
102.546 lei, constând din suma de 71.655 lei reprezentând TVA colectivă aferentă pierderilor tehnologice de energie electrică pentru perioada_ -_ și suma de 30.891 lei reprezentând majorări de întârziere aferente diferenței suplimentare TVA.
Cu privire la prima critică adusă acestei decizii, și anume faptul că a fost emisă de un organ care nu avea calitatea să soluționeze contestația, instanța urmează să rețină faptul că la data formulării contestației, reclamanta nu mai avea calitatea de mare contribuabil și, prin urmare, soluționarea contestației sale
nu mai era de competența organului central de soluționare a contestațiilor, motiv pentru care acest motiv de nelegalitate nu subzistă.
În privința fondului problemei, s-a reținut că prin raportul de inspecție fiscală se admite că pierderile tehnologice înregistrate de societate sunt cuprinse în norma proprie de consum și că pentru perioada_ -_ societatea a întocmit situații lunare privind costul acestora și ponderea lor în volumul achizițiilor lunare și constată că pentru pierderile tehnologice din norma proprie de consum societatea are deschis un cont separat unde sunt contabilizate aceste pierderi, însă interpretează norma legală în sensul că în lipsa aprobării de către ANRE a pierderilor tehnologice cuprinse în norma proprie de consum nu pot fi reținute pierderi tehnologice, acestea reprezentând de fapt bunuri constatate lipsă în gestiune, asimilate unei livrări de bunuri.
Tribunalul a reținut însă că legislația fiscală permite constituirea unei norme proprii de consum fără a o condiționa de aprobarea vreunui alt organ/autoritate externă contribuabilului, așa cum reiese din prevederile art. 1531pct.6 alin.6 prin completarea Normelor de aplicare a Codului fiscal și art. 171pct.23 din același normativ.
Astfel, începând cu ianuarie 2010, în scopul legislației TVA, regula în domeniu este că pierderile tehnologice stabilite de persoana impozabilă în norma proprie de consum nu intră sub incidența prevederilor art. 128 al. 4 lit. d din Codul Fiscal, iar excepția o constituie pierderile care depășesc normele de consum, pierderi care sunt asimilate livrărilor de bunuri conform art. sus menționat.
Apoi, chiar Ministerul Finanțelor Publice, D. de legislația în domeniul TVA precizează expres prin Adresa nr.420049/2011 faptul că normele proprii de consum ale societății au fost aprobate implicit de ANRE, odată cu aprobarea tarifului de distribuție pentru medie și joasă tensiune, astfel că acestea nu au fost supradimensionate, confirmând un procent al pierderii de 3,32%, acceptat de către ANRE prin adresa 42516/_ .
De asemenea, s-a constatat că acest raport de inspecție fiscală contravine concluziilor controlului fiscal anterior la care a fost supusă reclamanta pentru operațiunile realizate până la momentul 2008, anterior neconstatându-se vreo neregulă în ceea ce privește TVA-ul aferent pierderilor tehnologice cuprinse de către reclamantă în norma proprie de consum.
S-a mai reținut că, în urma controlului efectuat, organul fiscal aplicat în mod greșit legea, având în vedere că TVA aferentă pierderilor tehnologice este deductibilă, neimpunându-se ajustarea acesteia, atâta timp cât energia consumată este o componentă a costului produselor vândute, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene de Justiție. Astfel, în paragraful 35 al cazului C- 465/03 ";Kretztechnick"; al Curții Europene de Justiție, Curtea a afirmat că dacă achizițiile unei societăți au o legătură directă și imediată cu operațiunile taxabile desfășurate de aceasta, TVA aferentă achizițiilor este deductibilă.
Apoi, pentru perioada_ -_ se constată că nu a fost verificată gestiunea pentru a se confirma lipsurile din gestiune, iar prin ignorarea în totalitate a pierderii cuprinse în norma proprie, organul de inspecție fiscală a adoptat o soluție nepermisă de lege - suprimarea în totalitate a coeficientului pierderii.
În concluzie, în măsura în care intimata aprecia că pierderea nu a fost aprobată legal, organul de inspecție fiscală ar fi putut-o modifica, iar nu suprima, doar în măsura în care avea indicii temeinice în acest sens. Însă aceste indicii nu au existat, fapt confirmat inclusiv prin raportul de expertiză administrat în cauză din care reiese atât cuantumul pierderii susținute de către reclamantă, cât și
faptul că aceste pierderi reprezintă un fenomen real și că energia nu poate fi, de regulă, stocată.
Tribunalul a apreciat că prin constatările făcute asupra legalității aprobărilor ANRE, organul fiscal și-a depășit atribuțiile legale, deoarece, în speță pierderile tehnologice înregistrate de reclamantă au făcut obiectul aprobării de către ANRE, făcând astfel parte din categoria care nu mai putea fi invalidată de către organul fiscal.
Astfel, așa cum reiese și din Adresa nr.42516/_ emisă de ANRE, prin care s-a lămurit faptul că, calculul de tarife efectuat de ANRE se bazează pe un consum propriu tehnologic ce intervine în procesul de prestare al serviciului de distribuție indiferent de data emiterii deciziei ANRE privind aprobarea tarifului pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, s-a confirmat ca și anterior aprobării tarifului de distribuție procentul pierderii tehnologice (consum propriu tehnologic) există, recunoscându-se un procent de 3,32%.
În baza normei proprii de consum, și a metodei de calcul folosite, ANRE a acceptat nivelul de 3,32% ca pierdere tehnologică pentru rețeaua de distribuție a reclamantei și având în vedere rolul ANRE și atribuțiile acesteia, acceptarea mai sus arătată dovedește fără echivoc faptul că nivelul pierderii nu este supradimensionat de reclamantă.
Organul de inspecție fiscală a invalidat aprobările ANRE, substituindu-se acesteia, depășindu-și astfel atribuțiile recunoscute legal.
În ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comunitar, instanța a reținut că atât Directivele Europene cât și jurisprudența Curții Europene de Justiție fac parte din acquis-ul comunitar, prevalând normelor interne iar legislația națională privitoare la autocolectarea TVA în cazul pierderilor tehnologice trebuie neconsiderată atâta timp cât ea excede prevederilor Directivei de TVA 2006/112/EC, nefiind aplicabilă.
Conform acestei directive, livrările de bunuri subiect de TVA sunt definite la Titlul IV iar situațiile de autolivrări sunt clar stabilite la art. 16.
Ori, autocolectarea conform Directivei, poate exista doar în situația în care bunurile sunt folosite pentru alte scopuri decât cele de business, însă cum un consum tehnologic, apare în cadrul business-ului normal este evident că nu se încadrează în nicio situație prevăzută de art. 16 din Directivă.
Pentru considerentele mai sus arătate, tribunalul a dispus admiterea acțiunii și a dispus anularea Deciziei nr.275/_ și a Deciziei de impunere 28/2010, precum și a raportului de inspecție fiscala F-MC 18/_ . De asemenea, a obligat paratele sa restituie suma de 102.546 lei achitata, constând în 71.655 lei reprezentând TVA colectata aferenta pierderilor tehnologice de energie electrica pentru perioada_ -_ și a sumei de 30.891 lei majorări de întârziere aferente diferenței suplimentare de TVA, la care se va adaugă dobânda fiscala aferenta, de la data achitării și până la plata efectiva.
În baza asrt.274 C.pr.civ., au fost obligate pârâtele la plata sumei de 6854 lei cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu expert și taxă timbru, timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele D. G. A F.
P. C. și A. N. DE A. F.
.
Prin recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. C.
s-a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata.
În motivare consideră ca soluția instanței de fond este nelegala.
Intimata are ca obiect de activitate comercializarea energiei electrice, desfășurând activitate de furnizare energie electrica în baza licenței nr. 630/2004 emisa de către Autoritatea N. de Reglementare în Domeniul Energiei.
Din cuprinsul actului de control atacat rezulta ca în perioada_ -_ societatea a evidențiat pe costuri pierderile tehnologice înregistrate în rețeaua sa de distribuție și transformare .
Pierderile înregistrate de societate în perioada verificata au provenit din diferența de energie electrica stabilita intre cantitatea achiziționată de societate și cea distribuita, prin stația de transformare de la Centrul Comercial POLUS .
Aplicând prevederile art. 128 alin.4 lit. d) Cod fiscal care precizează ca: " (4) Sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată următoarele operațiuni: [...]
d) bunurile constatate lipsă din gestiune, cu excepția celor la care se face referire la alin.(8) lit. a)-c)";, organele de inspecție fiscala au considerat ca pierderile înregistrate de societate reprezintă bunuri constatate lipsa în gestiune, fiind asimilate livrărilor de bunuri, motiv pentru care aferent perioadei_ -_ au procedat la colectarea TVA în suma de 71.655 lei aferenta valorii acestor pierderi înregistrate de societate, potrivit anexei 10 la Raportul de inspecție fiscala nr.F-MC-18/0_, în suma de 377.134 lei ( 404.238 lei -27.104 lei)
Punctul de vedere al societății, acceptat de instanța, conform căruia numai începând cu_, potrivit modificărilor aduse HG nr.44/2004 și doar în scopul legislației de TVA, pierderile tehnologice sunt asimilate unor bunuri lipsa în gestiune, nu poate fi acceptat de organul de soluționare a contestației. Se arata în mod greșit ca, pentru perioada_ -_, pierderile tehnologice nu sunt bunuri lipsa în gestiune și nici asimilate acestora.
În cuprinsul hotărârii atacate se arata ca " în privința fondului problemei, reținem ca prin raportul de inspecție fiscala se admite ca pierderile tehnologice înregistrate de societate sunt cuprinse în norma proprie de consum și ca pentru perioada_ -_ societatea a întocmit situații lunare privind costul acestora și ponderea lor în volumul achizițiilor lunare și constata ca pentru pierderile tehnologice din norma proprie de consum societatea are deschis un cont separat unde sunt contabilizate aceste pierderi ,insa interpretează norma legala în sensul ca în lipsa aprobării de către ANRE a pierderilor tehnologice cuprinse în norma proprie de consum nu pot fi reținute pierderi tehnologice, acestea reprezentând de fapt bunuri constatate lipsa în gestiune, asimilate unei
livrări de bunuri. Tribunalul retine insa ca legislația fiscala permite constituirea unei norme proprii de consum fără a o condiționa de aprobarea vreunui alt organ/autoritate externa contribuabilului, așa cum reiese din prevederile art. 1531 pct.6 alin.6 prin completarea Normelor de aplicare a Codului fiscal și art.
171 pcl.23 din același normativ. Astfel, începând cu ianuarie 2010, în scopul legislației TVA, regula în domeniu este ca pierderile tehnologice stabilite de persoana impozabila în norma proprie de consum nu intra sub incidența prevederilor art. 128 al. 4 Ut. d din Codul Fiscal, iar excepția o constituie pierderile care depășesc normele de consum, pierderi care sunt asimilate livrărilor de bunuri conform art. sus menționat. "
Interpretarea instanței este greșita, deoarece în raportul de inspecție fiscala nu s-a constatat și implicit nu s-a precizat faptul ca pierderile tehnologice înregistrate de societate în perioada_ -_ sunt cuprinse în norma proprie de consum pentru simplul motiv ca societatea verificata, pentru aceasta perioada nu ne-a prezentat nici o norma proprie de consum. în acest sens menționam faptul ca, pentru tarifele de distribuție a energiei electrice practicate în perioada iulie 2008 - mai 2010, societatea nu a solicitat și nu deține o decizie a
privind aprobarea tarifelor conform prevederilor art.9 alin. (1) și art.10 alin. (1) din Ordinul nr. 3/_ al președintelui A.N.R.E. "privind aprobarea Metodologiei de stabilire a tarifului pentru distribuția energiei electrice de către persoane juridice, altele decât operatori principali de distribuție a energiei electrice, precum și a condițiilor pentru retransmiterea energiei " prin care costul
pentru consumul propriu tehnologic este un cost recunoscut de A.N.R.E. la stabilirea tarifului de distribuție conform art. 16 și art. 19 din Ordinul nr. 3/_
:
"Art. 9 - (1) Beneficiarul serviciului de distribuție prestat de prestator plătește acestuia contravaloarea serviciului de distribuție la un tarif/tarife aprobat/aprobate prin decizie a președintelui A.N.R.E. . "
"Art. 10 - (1) Tariful de distribuție este aprobat de A.N.R.E. pe baza solicitării prestatorului.
"Art. 16 ~ Costurile recunoscute la stabilirea tarifului de distribuție cuprind:
costuri de operare și mentenanță;
costul cu amortizarea mijloacelor fixe ;
costul pentru consumul propriu tehnologic în instalațiile de distribuție ;
costuri financiare. "
"Art. 19 — (1) Costul consumului propriu tehnologic (CPT) reprezintă valoarea pierderilor tehnologice de energie electrică cauzate de distribuția energiei electrice prin rețeaua de distribuție a prestatorului și se calculează ca produs dintre cantitatea de CPT pe nivelul de tensiune respectiv (MWh) și prețul mediu de cumpărare de către prestator a energiei electrice active (lei/MWh). "
Un alt argument care conduce la afirmația ca, în perioada_ -_, societatea verificata nu avea stabilita o norma proprie de consum este faptul ca, pierderile tehnologice nu au fost evidențiate distinct în evidența contabilă, respectiv nu este deschis un cont analitic pentru pierderi tehnologice reprezentând costul consumului propriu tehnologic (CPT) cauzat de distribuția energiei electrice, ca o normă de consum și un alt cont analitic pentru pierderile de energie electrică ce depășesc consumul propriu tehnologic (CPT) adică norma de consum.
Numai începând cu data de 1 iunie 2010, prin Decizia ANRE nr. 1237 din_ de aprobare a tarifelor de distribuție, consumul propriu tehnologic (CPT) este recunoscut și acceptat de A.N.R.E. în procent de 3,32% din cantitatea de energie electrică intrată. Acest consum propriu tehnologic a fost stabilit de societate prin completarea machetei de calcul al tarifelor de distribuție conform anexei nr. 2 la Ordinul ANRE nr. 3/_ . în concluzie, numai începând cu data de 1 iunie 2010, putem vorbi de o norma proprie de consum (acceptata și validata de autoritatea naționala din domeniu).
În consecința, pentru perioada_ -_, neprezentându-se echipei de inspecție fiscala nici o norma proprie de consum astfel încât inspecția fiscala sa se pronunțe asupra depășirii sau nu a acestei norme de consum, s-a colectat TVA în sumă de 71.655 lei pentru întreaga valoare a pierderilor tehnologice de
lei, înregistrată în evidentele contabile ale societății verificate.
În ce privește împrejurarea ca "însuși Ministerul Finanțelor Publice, D. de legislație în domeniul TVA precizează expres prin Adresa nr. 420049/2011 faptul ca normele proprii de consum ale societății au fost aprobate implicit de ANRE, odată cu aprobarea tarifului de distribuție pentru medie și joasa tensiune, astfel ca acestea nu au fost supradimensionate, confirmând un procent al pierderii de 3,32%, acceptat de către ANRE prin adresa 42516/_ ", arătam ca adresa a fost emisa ulterior încheierii inspecției fiscale. în plus, necunoscând dispozițiile și recomandările/explicațiile date de Adresa nr. 420049/2011 a " Direcției de legislație în domeniul TVA" nu ne putem pronunța asupra acestora.
Tot instanța a reținut ca "acest raport de inspecție fiscala contravine concluziilor controlului fiscal anterior la care a fost supusa reclamanta pentru operațiunile realizate pana la momentul 2008, anterior neconstatându-se vreo
neregula în ceea ce privește TVA-ul aferent pierderilor tehnologice cuprinse de către reclamanta în norma proprie de consum. "
Solicită instanței de recurs sa aibă în vedere faptul ca nu sunt relevante concluziile inspecției fiscale anterioare. Sunt determinanți o serie de factori care s-au modificat de la controlul ulterior (exemplu: domeniul de activitate al societății, documentele prezentate, etc.).
Se mai retine ca, "in urma controlului efectuat, organul fiscal a aplicat în mod greșit legea, având în vedere ca TVA aferenta pierderilor tehnologice este deductibila, neimpunându-se ajustarea acesteia, atâta timp cat energia consumata este o componenta a costului produselor vândute, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene de Justiție. Astfel, în paragraful 35 al cazului C- 465J 03 "Kretztechnick" al Curții Europene de Justiție, Curtea a afirmat ca daca achizițiile unei societăți au o legătura directa și imediata cu operațiunile taxabile desfășurate de aceasta, TVA aferenta achizițiilor este deductibila. "
În perioada desfășurării inspecției fiscale, societatea nu a prezentat documente din care să rezulte că valoarea pierderilor tehnologice înregistrate în evidenta contabila a fost inclusă în tarifele de furnizare a energiei electrice, respectiv ca pierderile au fost facturate clienților. în consecința, costurile cu energia electrica reprezentând pierderi tehnologice nu sunt o componenta a costului produselor vândute.
Aprecierea ca "pentru perioada_ -_ nu a fost verificata gestiunea pentru a se confirma lipsurile din gestiune, iar prin ignorarea în totalitate a pierderii cuprinse în norma proprie, organul de inspecție fiscala a adoptat o soluție nepermisa de lege - suprimarea în totalitate a coeficientului pierderii" este, de asemenea, greșita. în conformitate cu prevederile art. 1251din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare, energia electrică intra în categoria bunurilor corporale mobile, iar pierderile tehnologice de energie electrică reprezintă din punct de vedere fiscal, bunuri lipsă în gestiune conform prevederilor art. 128 alin (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare.
De altfel, echipa de inspecție fiscala a stabilit cuantumul pierderilor din rețeaua de transport și distribuție pe baza situațiilor și documentelor prezentate de societate, prin compararea cantității de energie electrica achiziționată cu cantitatea de energie electrica facturată și nu din verificarea " gestiunii pentru a se confirma lipsa în gestiune"; (așa cum bine s-a precizat, energia electrica nu poate fi stocata și pe cale de consecința, nefiind stocabila nu se poate vorbi din punct de vedere contabil de " gestiunea de curent electric" dar din punct de vedere fiscal, coroborarea articolelor 125A1 cu art. 128. alin (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare face posibil acest lucru).
Tribunalul a mai apreciat ca:
"prin constatările făcute asupra legalității aprobărilor AS RE, organul fiscal si- a depășit atribuțiile legale deoarece, în speța pierderile tehnologice înregistrate de reclamanta au făcut obiectul aprobării de către ANRE, făcând astfel parte din categoria care nu mai putea fi invalidata de către organul fiscal.
Astfel, așa cum reiese și din Adresa nr.42516/_ emisa de ANRE, prin care s-a lămurit faptul ca, calculul de tarife efectuat de ANRE se bazează pe un consum propriu tehnologic ce intervine în procesul de prestare al serviciului de distribuție indiferent de data emiterii deciziei ANRE privind aprobarea tarifului pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, s-a confirmat ca și anterior aprobării tarifului de distribuție procentul pierderii tehnologice (consum propriu tehnologic) exista, recunoscându-se un procent de 3,32%.
În baza normei proprii de consum, și a metodei de calcul folosite, ANRE a acceptat nivelul de 3,32% ca pierdere tehnologica pentru rețeaua de distribuție a reclamantei și având în vedere rolul ANRE și atribuțiile acesteia, acceptarea mai sus c/ratata dovedește fără echivoc faptul ca nivelul pierderii nu este supradimensionat de reclamanta.
Organul de inspecție fiscala a invalidat aprobările ANRE, substituindu-se acesteia, depășindu-și astfel atribuțiile recunoscute legal
. "
Chiar admițând, în mod incorect din punctul nostru de vedere, ca ANRE a acceptat (retroactiv) pentru perioada anterioara emiterii Deciziei ANRE nr. 1237 din_, nivelul de 3,32 % ca pierdere tehnologica pentru rețeaua de distribuție a reclamantei, avându-se în vedere faptul ca, în perioada_ -_ media pierderilor tehnologice este de 5,5 %, atunci pentru depășirea plafonului acceptat de 3,32% ar fi trebuit sa se colecteze TVA (a se vedea în acest sens, anexa 1 la prezentul!
În ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comunitar, instanța a reținut ca "atât Directivele Europene cat și jurisprudența Curții Europene de Justiție fac parte din acquis-ul comunitar, prevalând normelor interne iar legislația naționala privitoare la autocolectarea TVA în cazul pierderilor tehnologice trebuie neconsiderata atâta timp cat ea excede prevederilor Directivei de TVA 2006/ 112/EC, nefiind aplicabila.
Conform acestei directive, livrările de bunuri subiect de TVA sunt definite la Titlul IV iar situațiile de autolivrari sunt clar stabilite la art. 16. Ori, autocolectarea conform Directivei, poate exista doar în situația în care bunurile sunt folosite pentru alte scopuri decât cele de business, insa cum un consum tehnologic, apare în cadrul business-ului normal este evident ca nu se încadrează în nicio situație prevăzuta de art. 16 din Directiva. "
Fata de acestea arată ca, având în vedere ca, reclamanta nu a probat cu documente faptul ca pierderile tehnologice au fost suportate de către consumatori (nu a prezentat facturi din care sa rezulte explicit acest aspect) consideram ca, din punct de vedere al aplicării Directivei de TVA nr. 2006/112/EC, ne aflam în situația de autocolectare a TVA, respectiv al aplicării art. 16 din aceasta!
Pentru aceste considerente și pentru cele arătate în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, hotărârea este nelegala în ce privește fondul cauzei.
Nelegala este și dispoziția de restituire a sumei de 102.546 lei. Este nelegala obligarea paratelor la restituirea sumelor încasate și plata dobânzilor.
Potrivit prevederilor art.33 din O.G. nr.92/2003, privind Codul de procedura fiscala, competenta pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat revine organului fiscal teritorial în speța Administrației F. P. pentru C. Mijlocii C. . Acesta este organul fiscal teritorial căruia i se poate pretinde restituirea sumelor. O eventuala hotărâre în acest sens care nu este pronunțata în contradictoriu cu organul competent a proceda Ia restituire va fi lipsita de efecte juridice în ceea ce-1 privește pe acesta, care nu va putea fi obligat la restituire.
Arată totuși ca art. 124 din OG 92/2003, care reglementează situația dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, stabilește o procedura speciala administrativa în acest sens.
Critică hotărârea instanței de fond și pentru cuantumul mare al cheltuielilor de judecata acordate. Chiar daca s-a făcut dovada onorariului perceput, prin chitanțele depuse la dosar, în temeiul art. 274 alin. 3, Cod procedura civila, instanța avea posibilitatea de a-1 cenzura raportat la valoarea cererii și munca efectiv prestata.
Potrivit art. 274 alin. 3, Cod procedura civila:
"Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Prin recursul declarat de pârâta A. N. de A. F. (ANAF
) s-a solicitat modificarea, în parte, hotărârii recurate ca nelegala, în sensul respingerii acțiunii ca nefondata.
În motivare arată că nelegalitatea hotărârii prevăzuta de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedura civila - când hotărârea atacata a fost data cu aplicarea greșita a legii.
Pentru început, învederează faptul ca, nu putem fi de acord cu soluția instanței de fond prin care s-a admis cererea de chemare în judecata formulata de către intimata reclamanta SC E. S. în contradictoriu cu instituția noastră.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr.275/_ emisa de către DGFP a județului C., invocam LIPSA CALITĂȚII PROCESUALE PASIVE a Agenției Naționale de A. F., pentru următoarele considerente:
În temeiul prevederilor art.1 din Hotărârea Guvernului nr.109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de A. F., A. N. de
A. F. se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publica cu personalitate juridica, în subordinea M. ui Economiei și F., finanțata de la bugetul de stat.
Conform art.2 din Hotărârea Guvernului nr.109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de A. F., A. N. de A. F.
, în subordinea ANAF funcționează Garda Financiara, Autoritatea N. a Vămilor, direcțiile generale ale finanțelor publice județene și D. G. a F.
a Municipiului B., ca instituții publice cu personalitate juridica. Menționează ca, în ceea ce privește acest capăt de cerere, reclamanta nu s-
a solicitat anularea unui act emis de către instituția noastră, astfel ca, aceasta nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecații și de aceea nu exista motive pentru a se pronunța o hotărâre judecătoreasca în contradictoriu cu A. N. de A. F. cu privire la acest capăt de cerere.
Astfel, arată instanței de judecata ca, în prezenta speța, actul administrativ solicitat de către reclamanta a fi anulat este Decizia nr.275/_ emisa de către DGFP a județului C. .
Prin urmare, luând în considerare toate argumentele mai sus expuse, solicitam onoratei instanțe sa constate lipsa calității procesuale-pasive a Agenției Naționale de A. F. și sa respingă acest capăt de cerere, în contradictoriu cu A. N. de A. F., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
În completarea prevederilor de mai sus sunt și cele ale Legii contenciosului administrativ nr.554/2004 conform cărora :
Art.1. alin.1 « Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. »
Art.2 alin.1 " în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui
interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ
sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;
autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;
act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ;
_
j) plângere prealabilă - cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.
În ceea privește soluția instanței de fond prin care s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr.28/0_ privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de organele fiscale și a Raportului de inspecție fiscala nr.F-MC 18/0_ emise de către A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C., reiteram pe cale de excepție, inadmisibilitatea cererii formulate, în raport de prevederile art.205 - 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, care stabilesc procedura contestării actelor administrative fiscale.
În acest sens, instanței faptul ca, intimata reclamanta a formulat o contestație, pe cale administrativa, în conformitate cu prevederile art. 205 - 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, care a fost soluționata prin Decizia nr.275/_ emisa de către DGFP a județului C. .
Cu toate acestea, intimata reclamanta s-a adresat instanței de judecata, solicitând anularea Deciziei de impunere nr.28/0_ privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de organele fiscale și a Raportului de inspecție fiscala nr. F - MC 18/0_ emise de către A. N. DE A. F. - D.
DE A. A
C., motiv pentru care consideram ca excepția invocata este întemeiata în raport de prevederile Codului de procedura fiscala, așa cum va arăta în continuare.
Prin urmare, potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala, deciziile de impunere pot fi contestate în conformitate cu prevederile art. 205 și 207 Cod proc.fisc, așa cum rezulta din chiar cuprinsul deciziei atacate.
Astfel, prin Codul de procedura fiscala se stabilește o procedura prealabila în sensul ca actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ.
În acest sens, arată faptul ca potrivit prevederilor art. 210 alin. 1 din Codul de procedura fiscala, organul competent de soluționare a contestației se va pronunța prin decizie sau dispoziție după caz, acestea fiind actele administrative care pot fi atacate la instanța de contencios administrativ.
Susține aceasta, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 218 alin. 2 din Codul de procedura fiscala, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competenta.
În consecința, așa cum rezulta din textul de lege menționat mai sus, actul administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației pe cale administrativa.
Astfel, solicită să se rețină că, a fost emisa Decizia nr.275/_ emisa de către DGFP a județului C. privind soluționarea contestației formulata de reclamanta împotriva Deciziei de impunere nr.28/0_ și a Raportului de inspecție fiscala nr.F-MC 18/0_ și ca atare capătul al doilea și al treilea de cerere este inadmisibil, având în vedere faptul ca, a fost soluționata contestația administrativa, formulata împotriva acestor acte administrative.
Prin urmare, se poate observa ca prevederile Codului de procedura fiscala reglementează o procedura administrativa prealabila care este obligatorie, iar actul administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ este decizia prin care se soluționează contestația pe cale administrativa, în speța Decizia emisa de către organul administrativ care a soluționat contestația administrativa.
Or, în aceasta situație, actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ este numai decizia de soluționare a contestației pe cale administrativa, în speța Decizia nr.275/_ emisa de către DGFP a județului C. privind soluționarea contestației formulata de reclamanta împotriva Deciziei de impunere nr.28/0_ și a Raportului de inspecție fiscala nr.F-MC 18/0_ .
Având în vedere ca dispozițiile prevederile art.205 - 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, stabilesc o procedura administrativa obligatorie în ceea ce privește contestarea actelor administrative fiscale, în sensul ca acestea nu pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ, va rugam sa rețineți ca, capătul al doilea și al treilea din cererea formulata sunt inadmisibile.
Referitor la obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 6854 lei, solicită instanței de recurs sa admită prezentul recurs și sa respingă acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, având în vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civila.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul sa se afle în culpa procesuala sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de fata nu ne încadram în aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina noastră pentru ca sa fim obligați la plata cheltuielilor de judecata.
Or, în cazul de fata, nu este îndeplinita nici una din aceste condiții, motiv pentru care solicitam admiterea prezentului recurs și respingerea și acestui capăt de cerere.
În concluzie, având în vedere cele expuse, solicită admiterea prezentului recurs și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii formulata ca nefondata.
Prin întâmpinarea înregistrată S.C. E. S.R.L C. -N.
, a solicitat respingerea recursurilor formulate de către sus-numitele recurente; menținerea Sentinței civile nr. 5525/2013 pronunțate de către Tribunalul Cluj în ședința publica din data de 29 martie 2013 ca temeinica și legala; și Obligarea în solidar a recurentelor la plata în favoarea subscrisei la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de judecarea prezentul litigiu, în cuantumul și specificația pe care le va preciza ulterior, în temeiul art. 274 Vechiul Cod. de pr. Civ.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica recurentei A. N. DE A. F. (ANAF) privind lipsa calității procesuale pasive în pricina de față și totodată a inadmisibilității controlului judecătoresc asupra actelor administrativ fiscale, Curtea reține că ambele acte administrative fiscale prealabile Deciziei emise de pârâta DGFP C. au fost emise de prima recurentă pârâtă.
De altfel, contestația formulată pe cale administrativ conform art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003) (f. 43-46 dos. fond) a avut ca obiect decizia de impunere nr. 28/0_ privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de ANAF prin D. G. de A. a M. C., Activitatea de I. F. și Raportul de inspecție fiscală (RIF) nr. F-MC nr. 18/0_ încheiat de aceeași autoritate.
Așa fiind, cadrul procesual deschis de contestarea deciziei 275 din_ de soluționare a contestației și care impune și verificarea legalității actelor administrative fiscale este format din autoritatea emitentă a acestei decizii și autoritățile fiscale altele decât emitentul deciziei care au emis actele administrative fiscale supuse controlului administrativ pe calea contestației.
Contenciosul fiscal este o specie a contenciosului administrativ de drept comun și acesta presupune ca litigiul să fie tranșat între persoana ce se pretinde vătămată prin actul administrativ contestat și autoritatea publică emitentă a actului respectiv.
Deși recurenta invocă faptul că contestația administrativ reglementată de Codul de procedură fiscală are natura juridică a procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, aspect de altfel tranșat atât la nivelul jurisdicției de contencios constituțional cât și la nivelul jurisdicțiilor judiciare, aceasta omite totuși să evidențieze că nu numai decizia de soluționare a contestației poate face obiectul de examinare pe calea contenciosului fiscal ci și actele administrativ fiscale.
Trebuie notat că atacarea deciziei de soluționare a contestației conform art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală deschide doar cadrul legal prin care instanța de contencios fiscal poate să analizeze atât legalitatea deciziei de soluționare a contestației cât și legalitatea actelor administrativ fiscale.
Dacă nu s-ar interpreta astfel s-ar ajunge ca instanța de contencios administrativ să nu fie o jurisdicție de contencios administrativ, ci să-i fie amputate atribuții esențiale jurisdicționale ceea ce evident ar fi inadmisibil. De altfel, nu aceasta a fost voința legiuitorului. Dacă o atare interpretare s-ar putea totuși admite atunci am ajunge la o gravă încălcare a principiului accesului la justiție, inclusiv la justiția de contencios administrativ, ceea ce ar pune serioase semne de întrebare față de constituționalitatea unui atare demers, mai ales pe terenul art. 21, art. 52 și art. 126 alin. 6 din Constituție, texte care garantează controlul actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ.
Curtea reține că teza recurentei conform căreia actele administrative fiscale nu pot face obiectul unei acțiunii de contencios administrativ dedus pe cale directă, ci trebuie parcursă procedura obligatorie a contestației, abia apoi acțiunea de contencios administrativ care are ca obiect cenzurarea deciziei de soluționare poate declanșa legal și admisibil contenciosul fiscal. Cu toate acestea, nu trebuie confundată imposibilitatea atacării pe cale directă a actelor administrative fiscale cu aceea din speță, când s-a atacat decizia de soluționare a contestației și odată cu aceasta și legalitatea actelor administrativ fiscale. Curtea reține că atacarea deciziei de soluționare a contestației conferă cadrul legal și procedural de examinare atât a legalității deciziei cât și a actelor administrative fiscale care nu se mai deduc judecății pe cale directă ci au trecut în prealabil prin examenul administrativ al autorității administrativ investite de lege cu această activitate.
De altfel, în accepțiunea recurentei, raportat la soluțiile pe care organul de soluționare le poate adopta în examinarea contestației (art. 216 și art. 217 din Codul de procedură fiscală), ar părea că instanței de contencios administrativ i s-ar recunoaște prerogative mai limitate decât organului de soluționare a contestației al cărui act este supus controlului judecătoresc ceea ce evident nu poate fi acceptat căci s-ar pune serios sub semnul întrebării garantarea de către Legea fundamentală a controlului pe calea contenciosului administrativ a actelor administrative emise de autoritățile publice.
Față de cele ce precedă, Curtea reține că motivul de recurs circumscris, pe de o parte lipsei calității procesuale pasive a recurentei în calitate de emitentă a actelor administrativ fiscale și pe de altă parte circumscris inadmisibilității cererii de anulare a acestor acte este fundamental și vădit neîntemeiat și se va respinge ca atare.
Prima critică a recurentei DGFP, care profită și corecurentei ANAF raportat la art. 47 și 48 din codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 128 alin. 4 din Codul fiscal în forma avută în vedere tempus regit actum în speță și consecutiv calificarea greșită a faptului că pierderile tehnologice înregistrate de societatea intimată în perioada_ -_ ar fi cuprinse în norma proprie de consum și că astfel ar fi asimilate greșit unor bunuri lipsă în gestiune cu efecte pe teren fiscal în privința deductibilității TVA. De asemenea, se susține că numai începând cu data de_, potrivit modificărilor operate în cuprinsul HG nr. 44/2004, pierderile tehnologice sunt asimilate unor bunuri lipsă din gestiune și care au influiență pe terenul legislației TVA.
În acest context recurenta afirmă că pe perioada evidențiată în RIF pierderile tehnologice înregistrate de intimată ar fi cuprinse în norma proprie de consum, aceasta neprezentând o astfel de probă în cursul inspecției fiscale, necesare pentru stabilirea corectă a stării de fapt fiscale. În plus se afirmă că dacă ar fi existat o astfel de normă proprie de consum intimata ar fi trebuie să dețină o aprobare din partea ANRE și în egală măsură ar fi trebuit să evidențieze distinct în contabilitate costurile cu pierderile tehnologice.
Curtea reține că potrivit art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare în perioada verificată de inspecția fiscală sunt asimilate livrărilor de bunuri cu plată bunurile constatate lipsă din gestiune, cu excepția celor la care se face referire la alin. (8) lit. a)-c) fiind astfel cuprinsă în perimetrul operațiunilor din sfera de aplicare a TVA cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
Organul fiscal admite că dacă intimata ar justifica costul suportat cu pierderile tehnologice pe baza unei norme proprii de consum aceste cheltuieli ar fi fost deductibile din punct de vedere al TVA.
În acest context, Curtea reține că disputa părților a fost dacă în speță intimata a deținut în perioada verificată o astfel de normă proprie de consum. În acest sens, instanța de fond a tranșat disputa reținând explicit că inspecția fiscală și ulterior organul de soluționare a contestației și-au depăși atribuțiile prin constatările făcute asupra legalității aprobărilor date de ANRE, întrucât în speță pierderile tehnologice înregistrate de intimata reclamantă au făcut obiectul aprobării de către ANRE, astfel că pe teren fiscal organul fiscal nu putea să
invalideze această categorie de cheltuieli.
Curtea reține că premisa de la care a plecat instanța de fond este corectă căci prin adresa nr. 42516 din_ emisă de ANRE (f. 40 vol. I dos. fond) s-a arătat explicit că, calculul de tarife efectuat de ANRE se bazează pe un consum propriu tehnologic ce intervine în procesul de prestare a serviciului de distribuție indiferent de data emiterii deciziei ANRE privind aprobarea tarifului pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, confirmându-se astfel că și pe perioada anterioară aprobării tarifului de distribuție procentul pierderii tehnologice există și are influență în plan fiscal, recunoscându-se astfel o cantitate valorizată procentuală în cota de 3,32 %, astfel că se poate conchide la unison cu ceea ce a reținut instanța de fond că în baza normei proprii de consum și a metodei folosite ANRE a acceptat nivelul de 3,32 % ca pierdere tehnologică în rețeaua de distribuție a reclamantei.
Că acest fenomen tehnic este posibil a confirmat și expertul tehnic care a conchis că fiind o caracteristică a configurației rețelei și a cuantumului energiei electrice vehiculate prin echipamente ce intră în componența rețelei, aceste pierderi se consideră ca fiind un consum propriu tehnologic pentru fiecare tip de rețea electrică în parte, consum utilizat în rețelele electrice respective în vederea realizării activității de furnizare a energiei electrice către consumatori.
Astfel fiind, reținerea organului de inspecție fiscală și a organului de soluționare a contestației că pe perioada verificată nu a exista pierdere tehnologică se contrazice atât cu adresa ANRE evidențiată mai sus cât și cu expertiza tehnică ordonată în cauză.
Așa fiind, concluzia instanței de fond conform căreia organul fiscal și-a depășit competențele legale este cât se poate de justă.
Pe cale de consecință, urmând acest raționament chiar dacă prin Decizia emisă de ANRE nr. 1237 din_ din care rezultă că începând cu data de 1 iunie 2010, s-a aprobat pentru reclamantă tariful de distribuție și consumul propriu tehnologic în procent de 3,32 % din cantitatea de energie electrică intrată se poate conchide față de raționamentul expus de ANRE că această normă poate fi utilizată și pentru trecut deoarece este inerent un consum propriu tehnologic ca pondere din cuantumul energiei electrice vehiculate într-o rețea electrică.
Faptul că recurenta recunoaște că însuși Ministerul Finanțelor Publice, D. de Legislație în domeniul TVA a precizat expres prin adresa nr. 420049/2011 faptul că normele proprii de consum ale societății au fost aprobate implicit de ANRE, odată cu aprobarea tarifului de distribuție pentru medie și joasă tensiune, astfel că acestea nu au fost supradimensionate, confirmând un procent al pierderii de 3,23% acceptat de ANRE prin adresa nr. 42516/_ nu a fost totuși recunoscut ca relevant pe considerentul că această adresă a fost emisă ulterior încheierii inspecției fiscale vădește necunoașterea dispozițiilor art. 216 alin. 2 și 3 din Codul de procedură fiscală care dau în competența organului de soluționare a contestației posibilitatea admiterii contestației și a anulării în tot sau în parte a actului administrativ fiscal și a refacerii actelor în baza considerentelor
deciziei. Din această perspectivă, Curtea reține că organul de soluționare a contestației, atunci când are la cunoștință un act care poate schima starea de fapt fiscală, nu poate invoca că acest act este ulterior inspecției fiscale și astfel să refuze stabilirea unei stări de fapt fiscale corespunzătoare adevărului.
Chiar dacă în principiile ce guvernează activitatea organului de soluționare a contestației nu este menționat expres și acela al aflării adevărului, principiul legalității după care se ghidează acest organism implică în mod necesar și concordanța actelor controlate cu realitatea. Or, starea de fapt fiscală stabilită de organul de inspecție fiscală este decisivă pentru consecințele de ordin fiscal în orice situație, iar starea de fapt fiscală trebuie să corespundă realității în acest scop recunoscându-se explicit principiul rolului activ al organului fiscal expres prevăzut de art. 7 din Codul de procedură fiscală.
Pe cale de consecință, Curtea reține că instanța de fond a statuat legal că reclamantei trebuie să i se recunoască o normă de consum propriu stabilită la procentul de 3,32 % cu toate consecințele fiscale prevăzute de lege. De aceea, criticile antamate de recurentă nu vor fi primite ca fondate.
Cu toate acestea, critica recurentei privind diferența constată între pierderile tehnologice de 3,32 % și procentul de 5,5 % cât reprezintă media pierderilor și pentru care reclamanta nu mai beneficiază de deductibilitatea TVA este întemeiată.
Altfel spus, concluzia conform căreia pe perioada controlată_ -_ pentru depășirea plafonului acceptat de 3,32 % reclamanta ar fi trebuit să colecteze TVA este corectă.
Așa cum rezultă din expertiza tehnică efectuată în cauză de specialistul tehnic judiciar ing. Balotă I. T. (f. 16 dos. fond vol. II) în perioada supusă expertizării conform celor rezultate din tabelul prezentat la ANEXA I A rezultă că pentru distribuirea energiei electrice cumpărate din S. ul Național în volum de
40.925.520 Kwh s-au înregistrat pierderi tehnologice respectiv un consum propriu tehnologic în valoare de 2.267.930 Kwh ceea ce corespunde unui procentual unui consum propriu tehnologic de 5,54%.
Pe cale de consecință, TVA este deductibilă numai până la procentul de 3,32 % cu titlu de pierderi tehnologice aprobate de ANRE pe baza normei de consum și cum în perioada verificată s-a constata că acest procent a fost depășit pentru diferența dintre 3,32 % și 5,5 % contravaloarea costurilor cu pierderea tehnologică nu mai beneficiază de deductibilitate.
Chiar dacă în starea de fapt fiscală o atare situație nu a fost dedusă și constată de organul fiscal, ținând seama că această constatare pe baza raționamentelor judiciare influențează starea de fapt fiscală, Curtea nu poate decide anularea de plano a actelor administrative fiscal ci în vederea respectării principiului legalității și al aflării adevărului apreciază că se impune stabilirea diferenței de valoare pe baza coordonatelor mai sus arătate și care influențează hotărâtor soluția din speță.
Pentru a stabili o atare diferență și deci cât datorează reclamanta cu titlu de TVA suplimentar este necesar ca în contradictoriu cu toate părțile și pe baza probatoriului administrat în cauză să se calculeze suma în debit cu ajutorul unui expert contabil consultant fiscal care printr-o expertiză fiscală judiciară să determine atât contravaloarea debitului principal cu titlu de TVA colectat cât și accesoriile conform legii material și procedural fiscale incidentă în speță.
Cum o atare expertiză nu poate fi administrată în această etapă procesuală raportat la dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 și pentru a nu răpi părților un grad de jurisdicție, Curtea în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 47 și art. 48 corelat și cu art. 312 din Codul de
procedură civilă de la 1865, va admite recursul în aceste limite și va dispune rejudecarea cauzei de către instanța de fond.
În rejudecare aceasta urmează să administreze proba cu expertiza contabilă pentru a se stabili pe baza dezlegărilor de mai sus creanța datorată de reclamantă și apoi instanța va evalua în ce măsură se impune respingerea acțiunii ori admiterea acesteia cu consecința anulării parțiale ori totală a actelor atacate.
Cât privește critica privind soluția de soluția de restituire a sumei afirmativ încasată în plus de către organul fiscal pe fără existența unui temei legal aceasta urmează a fi avută în vedere raportat la concluziile expertului fiscal. Se va avea în vedere totodată dacă, raportul juridic ce implică restituirea trebuie neapărat legat cu Administrația F. P. pentru C. i Mijlocii context în care în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004 instanța de fond este autorizată să pună în discuția reclamantei necesitatea lărgirii cadrului procesual prin atragerea în proces și a acestei entități fiscale. Totodată, pe terenul restituirii creanței și a dobânzilor aferente se va avea în vedere că în contenciosul fiscal instanța de contencios administrativ este îndreptățită să dispună prin sentință o atare soluție în măsura în care condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite fără ca această rezolvare să fie paralizată de procedura administrativă invocată de recurentă. În final, la calculul eventualelor accesorii se va avea în vedere și cele statuate de CJUE în cauza Irimie în dos. C-656/11, și din care rezultă că mai precis se va avea în vedere dacă dobânda care se poate restitui de la data formulării cererii de restituirii are natura juridică a dobânzii fiscale ori a aceleia de drept comun raportat la considerentele evidențiate la parag. 16 și 23 din hotărârea precitată.
În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată cu prilejul rejudecării instanța de fond va avea în vedere principiile ce se degajă din prevederile art. 274-277 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv cele ce rezultă din practica europeană a CEDO cu privire la criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată.
Astfel, în jurisprudența pertinentă a CEDO s-a reținut cu valoare de principiu că plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil (hotărârea în cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) cererea nr. 31107/96 parag. 54 și hotărârea în cauza C. împotriva României cererea 42930/98 parag. 39). Și aceasta cu atât mai mult cu cât prin efectul casării cu trimitere, chiar dacă parțial, Curtea nu este în măsură să facă ea însăși, în această etapă procesuală, o analiză pertinentă a acestor condiții.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de D. G. A F. P. C. și A.
DE A. F., împotriva sentinței civile nr. 5525 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o casează în întregime și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | |||
L. U. | M. | D. | M. | B. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. A. -M. B.
