Sentința civilă nr. 1455/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1455/2013
Ședința publică din data de 02 iulie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: D. E. L. GREFIER: M. DP
Pe rol fiind judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul
T. D.
în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. B. -N.
, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Cauza s-a judecat în fond la data de 11 iunie 2013, concluziile reprezentanților părților fiind consemnate în scris prin încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință.
Deliberând constată;
T R I B U N A L U L
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul T. D., în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. B. -N., a solicitat anularea deciziei de impunere nr. 14236.1 din data de_, pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS pe perioada 2007-2008, emisă de către C. Județeană de A. de S. B-N, anularea deciziei de impunere pentru stabilirea de debite accesorii nr.14236.3 din data de_ datorate la FNUASS, emisă de C. Județeană de A. de S. B-N, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că prin deciziile de impunere din oficiu atacate, C. de A. de S.
-N. a stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale reprezentând contribuție la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. și accesorii, după cum urmează:
Prin Decizia de impunere din oficiu nr. 14236.1/_ - obligații fiscale principale în cuantum de 448 Iei, reprezentând contribuții la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. pentru perioada 2007 - 2008;
Prin Decizia de impunere din oficiu nr. 14236.3/_ - obligații fiscale accesorii în cuantum de 545 RON.
Prin contestația adresata CASS B-N (confirmare de primire din_ ), reclamantul a contestat cele două decizii de impunere, invocând argumente legate de: nerespectarea dreptului la apărare, necompetenta C.A.S. B. -N. pentru emiterea deciziilor de impunere, nemotivarea în fapt și în drept a deciziilor de impunere, nelegalitatea emiterii deciziilor de impunere în lipsa unei inspecții fiscale, nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale pentru o perioadă prescrisă.
Până în prezent C.A.S. B. -N. nu a soluționat contestația reclamantului.
În primul rând se invocă aplicabilitatea, in speța, a principiului de drept european cu privire la securitatea raporturilor juridice, potrivit căruia comportamentul statului nu trebuie să cauzeze particularului un prejudiciu. Această concluzie este accentuată în cadrul raporturilor de drept public, unde particularul poate suferi importante pagube materiale, în condițiile în care cuantumul debitelor accesorii este mult mai mare decât în dreptul privat. Mai mult, în dreptul public termenele de prescripție sunt mult mai lungi decât cele din dreptul privat, ceea ce îl expune pe particular la riscul de a trebui să plătească niște debite foarte mari într-un termen foarte scurt de timp.
In speța, C.A.S. B-N pretinde faptul că are dreptul de a emite decizii de impunere din oficiu, fără ca nicio altă formalitate să fie îndeplinită. Ori, în aceste condiții, întrebarea care se naște este de ce nu a efectuat, spre exemplu, pentru anii 2007 - 2008, o inspecție fiscală prin anul 2009, în cazul în care reclamantul contribuabil ar fi datorat vreo sumă de bani Fondului Național Unic de A. Sociale de S., s-ar fi putut emite o decizie de impunere și s-ar fi evitat acumularea debitelor accesorii, care, în speța de față, depășesc debitul principal. Răspunsul la acesta dilemă este simplu:
C.A.S. B-N, cu rea-credință, a dorit sa amâne acest moment pentru ca debitele accesorii să fie cât
mai mari. Această omisiune a C.A.S. B. -N. este, în mod evident, un abuz de drept, consacrat, legislativ, prin Noul cod civil la art. 15. În cazul în care se va considera că se datorează debitul principal, în lumina abuzului de drept comis de către C.A.S. B-N, ar fi echitabil ca instanța să anuleze decizia de impunere măcar pentru debitele accesorii.
De reținut ca Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, nu conține nici o sancțiune implicită pentru nedepunerea declarațiilor. Acest punct de vedere a fost confirmat și de către Decizia nr. 791 din data de_ a Curții de Apel Galați - Secția de Contencios Administrativ și fiscal.
In continuarea expunerii de motive, invocă totodată dispozițiile art. 222 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 care reglementează funcționarea Casei Naționale de A. de S. și care stipulează în mod clar obligația caselor de sănătate de a-l informa pe contribuabil cu privire pachetul de servicii de care beneficiază, nivelul de contribuție pe care o datorează și modalitatea de plată. Această obligație trebuie îndeplinită anual. Din aceste texte de lege rezultă și mai clar abuzul de drept pe care 1-a comis C.A.S. B-N în cazul reclamantului.
Reclamantul consideră că punctul de vedere al C.A.S. B-N, conform căruia contribuabilul este obligat să încheie un contract de asigurare cu o casă de sănătate, este greșit. Cum a arătat mai sus, art. 222 din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 stabilesc un drept la informare al contribuabilului. Așadar, aceste drepturi sunt stabilite doar pentru cei ce au calitate de asigurați, iar aceștia nu sunt, potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006, decât cei ce au încheiat un contract de asigurare.
De altfel, chiar și în art. 4 alin. (4) din H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că a admite că există și persoane neasigurate (adică fără respectarea art. 241), care ar datora aceste contribuții, înseamnă a recunoaște implicit și că aceste persoane au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurate, adică cele ce au încheiat un contract, implicit a stabilit că celelalte persoane nu sunt asigurați și nu au acest drept. Dacă Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată al acestor contribuții nu ar fi trebuit să condiționeze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.
În aceeași notă, dacă ar fi fost obligatorie asigurarea și plata contribuției de asigurări de sănătate, implicit mecanismul de funcționare ar fi trebuit să fie independent de faptul plății, adică persoana care nu a încheiat contract de asigurare să fi putut beneficia de serviciile medicale chiar dacă nu au contract (odată ce ar fi fost ope legis), iar aceasta să fie un simplu debitor ce urma să achite de bunăvoie sau să fie executat silit. Or, dimpotrivă, art. 211 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, stabilește categoric că asigurații au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond".
Din altă perspectivă, această modalitate de reglementare este corectă, suprapunându-se noțiunii de contribuție, căci numai impozitul este o plată bănească obligatorie, generală și fără obligația statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal).
Mai mult, art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calității de asigurat. Așadar, legiuitorul, prin această dispoziție, recunoaște că există categorii de persoane care nu fac dovada calității de asigurat și care totuși beneficiază de anumite servicii. S-ar putea susține că în această categorie ar intra persoanele ce nu realizează venituri, însă acest argument nu este susținut de modul de redactarea a acestui text și nici de condițiile din art. 211, ce stabilește modul de dobândire a calității de asigurat. Art. 220 privește generic persoanele ce nu fac dovada calității de asigurat. Dacă s-ar fi vizat strict categoria persoanelor ce nu realizează venituri trebuia să menționeze expres faptul că persoanele ce nu realizează venituri beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgențelor...". Concluzia ce se desprinde este că pot fi și persoane care nu sunt asigurate, unele beneficiind de servicii medicale în virtutea legii, dar și altele care neîncadrându-se în enumerarea legală nu beneficiază de servicii medicale pentru că nu au calitatea de asigurat nici legal, nici convențional.
Totodată, art.259 alin.(4) din Legea nr.95/2006 stabilește că persoanele care nu sunt salariate au obligația să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare. Fără îndoială textul stabilește că raportul juridic are o natură contractuală ce are la bază
voința persoanei, odată ce face trimitere la casa de asigurări aleasă și obligația este pe baza contractului de asigurări.
Necompetența materială a C.A.S. B. -N. în a stabili obligații fiscale.
In doctrina relevantă de drept administrativ unul din cele patru elemente ale oricărui act administrativ este competența. Competența a fost definită drept aptitudinea organului de stat în a emite un act de putere publică pentru nașterea, modificarea sau stingerea raportului de drept administrativ dintre stat și particular. Deoarece competența este un element esențial al actului administrativ, aceasta nu poate fi determinată decât prin lege. Evident, consecința firească a încălcării regulilor privitoare la competență este nulitatea actului administrativ.
Raportat la speța de față, din lectura art. 216 din Legea nr. 95/2006 (formele în vigoare pe parcursul perioadei 2006 - 2011) rezultă în mod explicit concluzia că entitățile vizate - casele de asigurări de sănătate - pot sa procedeze doar la aplicarea măsurilor de executare silită pentru creanțele datorate către FNUASS. Astfel, trebuie avut în vedere că organul cu o competență generală în materie fiscală din România este organul fiscal din raza domiciliului fiscal al contribuabilului, conform art. 32 - 33 Cod procedură fiscală. în consecință, organul care are competența în materia emiterii deciziilor de impunere pentru creanțele datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S. este A. F. P. B. .
În concluzie, ambele decizii de impunere din oficiu emise de C.A.S. B-N sunt lovite de nulitate, datorită faptului că sunt emise de un organ necompetent.
Nerespectarea art. 85 din Codul de procedură fiscală.
Art. 85 C. pr. fisc. stabilește cadrul preliminar pentru individualizarea creanțelor datorate bugetului de stat. Astfel, conform acestui articol, creanțele datorate bugetului de stat se stabilesc doar prin declarație fiscală a contribuabilului sau prin decizie de impunere emisă de către organul fiscal. Raportat la prima situație, un exemplu ar putea fi fostul art. 290 din Codul Fiscal care stabilea în sarcina contribuabilului - persoană juridică - obligația de a stabili, calcula și de a plăti impozitul pe clădiri. În acest sens, această declarație era asimilată unei decizii de impunere sub rezerva verificării ulterioare. Această situație trebuie însă în mod expres prevăzută de lege.
În toate celelalte cazuri, obligațiile fiscale sunt individualizate obligatoriu prin decizie de impunere. Deciziile de impunere nu pot fi emise decât în urma unei declarații a contribuabilului sau în urma unei inspecții fiscale. Astfel, trebuie avut în vedere atât faptul că, în speță, nu există nici o declarație depusă de către reclamant la C.A.S. B-N, cât și faptul că C.A.S. B-N nu a efectuat nicio inspecție fiscală.
Nerespectarea dreptului la apărare.
Conform prevederilor art. 9 C. pr. fisc. și art. 41 alin. (2) din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, înainte de luarea oricărei decizii în materie fiscală este necesară ascultarea contribuabilului. Or, după cum se poate observa, în cazul deciziilor de impunere atacate, nu s-a procedat la audiere, motiv pentru care deciziile de impunere sunt, din punct de vedere formal, nelegale. De altfel, conform art. 43 alin. (2) lit. j) C. pr. fisc, în cuprinsul deciziei de impunere este obligatoriu să se facă mențiuni referitoare la audierea contribuabilului.
În acest context, se menționează că prin decizia civilă nr. 2615/_, Înalta Curte de Casație și Justiție a sancționat drastic încălcarea dreptului la apărare, într-o situație similară, de către Direcția Generală a F. P. C., procedând la anularea unei decizii de revocare a unor facilități fiscale în cuantum de 13.400.000 lei.
Pentru ca exercitarea dreptului la apărare, consacrat de art. 6 din Convenție și art. 9 C. pr. fisc, să fie efectivă, era necesar ca reclamantul să cunoască exact faptele concrete care îi sunt imputate și să poată răspunde în scris. În sprijinul solicitării de respectare a dreptului la apărare înțelege să invoce și jurisprudența europeană relevantă. Astfel, așa cum subliniau judecătorii comunitari în hotărârea amintită, rezultă din jurisprudența Curții că principiul respectării dreptului la apărare impune ca orice persoană împotriva căreia se intenționează să se adopte o decizie care îi cauzează prejudicii să fie în măsură să își expună în mod util punctul de vedere. Regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante. Pentru a asigura o protecție efectivă a persoanei sau a întreprinderii vizate, aceasta are ca obiect, printre altele, ca persoana sau întreprinderea respectivă să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația
lor personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut. în aceste condiții, pentru a se putea considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administrația să ia cunoștință, cu toată atenția necesară, de observațiile persoanei sau ale întreprinderii vizate.
Având în vedere faptul că, în speța, contribuabilul, nici măcar formal, nu a beneficiat de exprimarea punctului său de vedere, se impune cu fermitate constatarea nulității deciziilor de impunere.
Nemotivarea în fapt a deciziilor de impunere.
Raportat la prevederile art. 43 alin. (2) lit. e) C. pr. fisc, deciziile de impunere din oficiu nu sunt motivate în fapt. Niciuna dintre decizii nu face referire la vreo probă administrată sau la alte elemente care ar fi putut contura starea de fapt fiscală.
Prin urmare, inclusiv pentru acest element, observând și dispozițiile art. 41 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la obligativitatea administrației de a-și motiva deciziile, considerăm că ambele decizii de impunere trebuie anulate.
Stabilirea obligațiilor fiscale pentru o perioadă prescrisă.
În egală măsură, potrivit dispozițiilor art. 98 C. pr. fisc. stabilirea obligațiilor fiscale, în cadrul unei inspecții fiscale, se poate face doar pentru cei trei ani anteriori inspecției fiscale (in concreto, în anul 2012 se puteau stabili obligații fiscale doar pentru anii 2011, 2010 și 2009).
Întrucât în speță s-au stabilit obligații fiscale și pentru perioada 2007 - 2008, este evident faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 98 C. pr. fisc, ceea ce trebuie să conducă de asemenea la anularea deciziilor de impunere.
Probleme legate de stabilirea debitelor accesorii.
Așa cum s-a afirmat în doctrină stabilirea dobânzilor și penalităților, reprezintă o formă de răspundere civilă delictuală. Condițiile pentru angajarea acestei forme de răspundere juridică sunt aceleași din dreptul comun: vinovăția, prejudiciul sau raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Astfel, așa cum rezultă din doctrina pe care am invocat-o, simplă încălcare a unei obligații nu atrage angajarea răspunderii, decât dacă a avut un caracter culpabil din partea debitorului. Având în vedere că C.A.S. B-N îi revenea obligația de a proba aceste condiții, rezultă o flagrantă încălcare a dispozițiilor legale cu privire la condițiile răspunderi civile delictuale, contribuabilul fiind obligat la plata accesoriilor pe baza unei răspunderi obiective.
Pârâta C. de A. de S. B. -N.
a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii, pentru următoarele motive:
Decizia de impunere reprezintă un act administrativ fiscal emis in virtutea atribuțiilor legate de colectarea sumelor cuvenite către FNUASS in temeiul art. 256(1) din L.95/2006 care stipulează: Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate se formează din: a) contribuții ale persoanelor fizice și juridice", precum si al.(2) al aceluiași articol: "Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări".
Potrivit prevederilor art. V (2) din Ordonanță de Urgență Nr. 125 din 27 decembrie 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, "Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade".
Așa fiind, orice discuție pe marginea competentei Casei de asigurări de sănătate B. -N. în sensul că aceasta nu are competență de a emite actele administrativ fiscale contestate este lipsită de suport juridic.
Debitorul deși a realizat venituri din activitate independentă, pentru care plata contribuțiilor cuvenite Fondului de asigurări sociale de sănătate constituit in temeiul L.95/2006 este obligatorie potrivit art.257(2) lit. b cu modificările ulterioare, nu a achitat la termenul legal obligațiile de plata si nici nu și-a îndeplinit obligațiile declarative menționate la art.215 din aceasta lege.
Pentru situațiile in care debitorii nu înțeleg să respecte obligația de declarare și de virare a acestei contribuții, în mod voluntar, colectarea contribuțiilor se efectuează de către C. de asigurări de sănătate, având în vedere că art. 261 din L.95/2006 stipulează dreptul CNAS de a aproba norme metodologice pentru desfășurarea activității de executare silită. Aceste norme au fost aprobate prin Ordinul nr.617/2006, in temeiul cărora casele de asigurări de sănătate iau masuri in vederea colectării creanțelor datorate FNUASS.
Astfel, CAS BN prin Compartimentul de specialitate a emis actele de urmărire împotriva debitorului, emițând, decizia de impunere 14236.1/_ privind obligațiile de plata către FNUASS și decizia 14236.3/_ referitoare la obligațiile de plata accesorii, utilizând bazele de date furnizate de ANAF pe baza de Protocol, conform art.35 din Ordin 617/2007, pentru sumele de plata a căror scadență legală a expirat conform art.257(5) lit. b, neachitate, aferent intervalului 2007
- 2008.
In raport cu această împrejurare excepția prescrierii sumelor este neîntemeiată, având în vedere faptul că "termenul de prescripție a contribuției la asigurările sociale de sănătate se stabilește în același mod cu cel prevăzut pentru obligațiile fiscale" - se menționează la art.257(8) din L.95/2006, or în materie fiscală, termenul de prescripție este de 5 ani, de la data constituirii bazei de impunere (art.91, 23 CP.fiscala) și nu 3 ani cum greșit susține contestatorul.
Cu privire la tipul de contribuție analizat și obligația de a plăti se afirmă că aceasta ar avea o natură contractuală, astfel că în lipsa unui acord de voință consfințit în temeiul unui contract, plata acestui tip de contribuție nu poate fi impusă în sarcina debitorului.
Afirmația este însă greșită și nu are la bază o temeinică interpretare a dispozițiilor Legii 95/2006. Astfel, in raport de: prevederile art.208(3) care stipulează că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii..." intre care "solidaritate și subsidiaritate în constituirea și utilizarea fondurilor" (art.208(3) lit. b) si "alegerea liberă de către asigurați a casei de asigurări" (art.208(3) lit. a); art.208(6) "asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligația de a plăti contribuția pentru asigurarea socială de sănătate"; art. 211(1) care stipulează ca "sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară, precum și cetățenii străini și apatrizii care au solicitat și obținut prelungirea dreptului de ședere temporară sau au domiciliul în România și fac dovada plății contribuției la fond, în condițiile prezentei legi. în această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui CNAS cu avizul consiliului de administrație"; art.211(2) care stipulează: "calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România ", art.211(l1) "asigurații au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond, urmând ca sumele restante să fie recuperate de casele de asigurări de sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în condițiile legii, inclusiv accesoriile aplicate pentru creanțele bugetare";
Art. 213 (1) menționează categoriile de persoane care beneficiază de asigurare, fără plata contribuției, iar la alin. (4) prevede: "categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alin. (1) și (2) au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi", rezultă în mod evident atât faptul că toți cetățenii români cu domiciliul în țară sunt asigurați, iar plata contribuției este obligatorie, independent de încheierea unui contract, întrucât obligativitatea asigurării nu dă voie persoanelor vizate de lege să opteze între a plăti sau nu contribuția sub pretextul că nu a încheiat contract cu o casa de asigurări de sănătate. Iar în caz de neachitare a contribuțiilor C. de asigurări de sănătate este obligata să aplice măsurile prevăzute de lege specifice colectării sumelor cuvenite Fondului.
Reglementarea legală a organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede așadar, obligația generală a persoanelor asigurate de a plăti contribuția la fondul de asigurări de sănătate, având calitatea de asigurat toți cetățenii români cu domiciliul în țară, toți aceștia având obligația plătii contribuției de asigurare, în raport cu veniturile pe care le realizează, relevante fiind in acest sens numeroase decizii ale Curții Constituționale (decizia 412/2005, decizia 243/2004).
S. ul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie.
Legea instituie nu doar dreptul cetățenilor de a beneficia de serviciile sistemului public de sănătate dar și obligația acestora de contribui la Fond. Persoanele exceptate de la plata acestei contribuții sunt prevăzute la art.213, "astfel că în afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintită" relevante fiind numeroase decizii ale Curții Constituționale pronunțate în această privință (decizia_ /2009), neachitarea contribuției la asigurările de sănătate fiind justificată doar în aceste situații, din imposibilitatea obiectivă a păturilor defavorizate material de a îndeplini această obligație, nu pe ignorarea lor, cum este cazul în speță.
Chiar și pentru persoanele care nu fac dovada plății contribuției la Fond, legea prevede la art.220, acordarea serviciilor medicale în cadrul unui pachet minimal de servicii, soluție justificată datorită solidarității sociale care presupune că orice persoană să beneficieze la nevoie de servicii medicale, pentru că "nu se poate estima anticipat cine, când și de ce anume servicii medicale ori alte măsuri de ocrotire a sănătății va avea nevoie" (Curtea Constituționala decizia.412/2005, decizia 243/2004).
Față de cele mai sus menționate sunt neîntemeiate criticile cu privire la inexistența obligației de plată a contribuțiilor cuvenite FNUASS. Iar odată ce această obligație subzistă în sarcina debitorului fără ca acesta s-o fi achitat la scadență, sunt neîntemeiate pretențiile acestuia de exonerare de la plata accesoriilor cuvenite, neputând culpabiliza C. de asigurări de sănătate B. -
N. pentru emiterea deciziilor de impunere, care în lipsa declarațiilor debitorului s-au emis, în baza informațiilor transmise de ANAF, cu respectarea termenului de prescripție fiscală.
In opinia reclamantului, emiterea deciziei de impunere nu s-ar putea realiza decât în urma unei declarații a contribuabilului ori în urma unei inspecții fiscale, afirmații care evident, nu corespund nici scopului legii la care s-au referit mai sus și sunt lipsite de orice argument juridic date fiind prevederile de la art.35 din Ordin 617/2007 al CNAS. Pentru nedepunerea declarațiilor in temeiul art.215 din Legea95/2006 in scopul constituirii bazei de date la nivelul Casei de asigurări de sănătate, debitorul se află în culpă.
La art.259(7) lit. b) din lege se arată că "Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate, pentru a obține calitatea de asigurat: să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile fiscale accesorii de plată prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă" . Aceste dispoziții se coroborează cu art.257(5) lit. b care prevede scadenta obligației de plata si cu alin. (8) care se refera la calcularea termenului de prescripție al plății contribuției.
Prin urmare, debitorul a realizat venituri impozabile atât în anul 2007 cât și în 2008, avea obligația legală de a achita contribuțiile la termenele legale însă nu a dovedit plata acestora la scadență. In consecință CAS BN a procedat în mod legal la emiterea deciziei de impunere în care se individualizează contribuțiile și accesoriile determinate de neachitarea acestor contribuții la scadența legala, neputându-i fi imputată vreo culpă nici în privința emiterii deciziilor fără ascultarea debitorului, deoarece, a luat la cunoștința despre existența obligației pentru a o putea contesta, a formulat și contestație administrativa sub nr.12501/_ însă fără să depună vreun act ori vreo informație din care să rezulte o alta stare de fapt fiscală decât cea reținută de către C. de asigurări de sănătate. Contestația sa a fost soluționată prin decizia 2/_ .
Pentru toate acestea se solicită respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și în consecință, menținerea ca fiind legale și temeinicie, deciziile contestate și decizia nr.2/_ emisă de C. de A. de S. B. -N. în soluționarea contestației debitorului.
In drept, s-au invocat disp. art.115 si urm. din C.proc.civila, 215, 257, 259 L.95/2006, art.205, 206, 210,218CPF.
Reclamantul T. D.
a depus la dosar "precizare la acțiune și extindere de acțiune";,
prin care a solicitat împrocesuarea pârâtei AFP N. solicitând, în contradictoriu cu aceasta și restituirea sumei de 448 lei, achitată la data de_ către AFP N., cu titlu de CASS conform chitanței nr. 216/_ .
Se precizează că achitarea sumei de 448 lei la AFP N. nu prezintă o recunoaștere a vreunei obligații față de bugetul statului. Reclamantul a fost somat să achite sumele pretinse a fi datorate prin somația nr. 64020022233941/_ și pentru a preîntâmpina demararea executării silite și pentru a pune capăt creșterii penalităților și dobânzilor, a achitat suma pretinsă cu titlu de
debit principal. Se consideră în continuare că această sumă plătită de reclamant a fost percepută nelegal și în mod abuziv, motiv pentru care solicită restituirea ei și anularea debitelor accesorii.
De asemenea, pârâta C. de A. de S. B. -N. a depus la dosar "completare întâmpinare";, prin care a arătat următoarele:
Potrivit deciziei de impunere 14236/2012 emisa de CAS BN, contestatorul are de achitat la Fondul național al asigurărilor sociale de sănătate suma de 993 lei constituită din contribuții principale 448 lei aferent intervalului 2007 - 2008, neachitate la scadența legală + accesorii 545 lei, plata acestui tip de contribuție reprezentând o obligație legală a cărei neîndeplinire impune aplicarea măsurilor coercitive ale statului în vederea colectării sumelor respective.
Potrivit mențiunilor cuprinse în extinderea de acțiune și a documentelor anexate, rezultă că
A. F. P. N. care, de la_ a preluat activitatea de colectare in baza OUG nr.125/2011, a emis Somație și titlu executoriu în data de_ . Aceste acte reprezintă acte de executare silită în temeiul art.145 CP.fiscala pentru suma de 993 lei. Prin urmare plata făcută ulterior începerii executării silite, respectiv la data de_ reprezintă un incident care poate să apară în cursul executării silite, fiind aplicabile următoarele disp. legale art. 24 C.P.Fiscala ": Stingerea creanțelor fiscale, Creanțele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege"; Art.148 (4): "Executarea silită încetează dacă: a) s-au stins integral obligațiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligațiile de plată accesorii, cheltuielile de executare și orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii".
Art. 169: "Sumele realizate din executare silită; (l)Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate după comunicarea somației prin orice modalitate prevăzută de prezentul cod. (2)Creanțele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate conform alin. (1), în ordinea vechimii, mai întâi creanța principală și apoi accesoriile acesteia". In consecința, achitarea sumei de 448 lei reprezintă suma realizată din executare silită în sensul prevederilor mai sus menționate.
Având in vedere cele de mai sus, cererea de restituire nu poate forma obiectul prezentei acțiuni, ci numai, al unei cereri accesorii formulate în cadrul unei contestații la executare in care devine incident art.l74(4) din CP.fiscala, judecarea acesteia fiind în competența judecătoriei ca instanța de drept comun și nu a instanței de contencios administrativ și fiscal.
In contextul celor menționate se solicită respingerea cererii de restituire a sumei de 448 lei ca fiind îndreptată la o instanță necompetentă.
Direcția Generală a F. P. B. -N.
a depus la dosar întâmpinare,
prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP N.
, excepția inadmisibilității petitului de restituire a sumei de 448 lei
, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiat a petitului ce privește obligarea pârâtei AFP N. la restituirea către reclamant a sumei de 448 lei.
În motivare s-a arătat că prezentul dosar are ca obiect contestație act administrativ fiscal, respectiv contestația formulata de către reclamantul T. D. împotriva unor decizii de impunere emise de către C. Județeană de A. de S. B. -N., decizii prin care au fost stabilite in sarcina reclamantului anumite obligații de plata către Fondul Național de A. de S., părți fiind, așadar T. D. - reclamant și C. Județeană de A. de S. B. -N. - pârâtă.
La termenul de judecata din_, reclamantul a formulat o precizare și extindere de acțiune prin care a solicitat împrocesuarea în cauză a Administrației F. P. N., care să fie obligată la restituirea către reclamant a sumei de 448 lei achitată la data de_, sumă ce a fost stabilită prin titlul de creanță contestat în contencios administrativ, respectiv Decizia de impunere nr.14.236.1/_ emisă de către C. Județeană de A. de S. B. -N. .
Față de această precizare și extindere de acțiune înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a A.F.P. N. - obiectul cauzei fiind contestația formulata de către reclamant împotriva actelor administrative emise de către C. Județeană de A. de S. B. -N., se opinează că părți în prezentul dosar nu pot fi decât reclamantul și pârâta CJAS BN. Reclamantul nu a indicat nici calitatea, nici temeiul legal din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, în baza căruia solicită împrocesuarea A.F.P. N. într-un litigiu în care se contestă actele administrative emise de către altă instituție publică.
A.F.P. N. a efectuat doar acte de executare silită în baza titlurilor de creanța transmise de către C. Județeană de A. de S. B. -N., acte de executare care, de altfel, nici nu au fost
contestate de către reclamant pe căile legale puse la dispoziție, prin urmare se apreciază că nu se justifica împrocesuarea în prezentul litigiu.
Față de excepția inadmisibilității petitului de restituire în cadrul prezentului dosar se apreciază că precizarea și extinderea de acțiune prin care se solicită obligarea A.F.P. N. la restituirea sumei încasate în temeiul titlului de creanță contestat în dosar, poate echivala eventual cu o cerere de întoarcere a executării, iar din această perspectivă acest petit nu este doar inadmisibil în prezenta cauză care are ca obiect contestație act administrativ, dar poate ridica și discuții în ce privește competența instanței care poate soluționa legal această cerere.
In plus acest petit de restituire este inadmisibil și prin prisma faptului că O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede o procedură administrativă de restituire a sumelor de la buget, respectiv cea prevăzută de art.117 din O.G.92/2003 si O.M.F.P. nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget.
Astfel, conform prevederilor art.117, " Restituiri de sume: (1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: cele plătite fără existența unui titlu de creanță; cele plătite în plus față de obligația fiscală; cele plătite ca urmare a unei erori de calcul; cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; cele de rambursat de la bugetul de stat; cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii; cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170; cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reținerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune desființarea executării silite. (6) Dacă debitorul înregistrează obligații fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1), (2) și (2ind.1) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod. (7) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligațiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența sumei de rambursat sau de restituit. (8) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligații fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența obligațiilor fiscale restante, diferența rezultată restituindu-se debitorului. (9) Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice.".
Prin urmare, în considerarea prevederilor legale mai-sus menționate, restituirea ar putea fi posibilă numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art.117 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare si
O.M.F.P. nr.1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Iar restituirea solicitată de către reclamant nu se poate încadra în niciuna din situațiile stabilite de art.117 lit. a)- h) din actul normativ menționat, suma fiind achitată în baza unui titlu de creanță ce nu a fost revocat sau anulat la data plății.
Pe fondul cauzei - in cazul in care instanța va trece peste excepțiile invocate solicită respingerea cererii de restituire a sumei de 448 lei achitată de către reclamant la data de_ ca neîntemeiată, dat fiind că A. F. P. N. a întreprins forme de executare și a încasat această sumă în baza unui titlu de creanță devenit executoriu, care la data plății, nu era revocat nici de către organul emitent, nici anulat de către instanța de judecată.
In drept s-au invocat prevederile art. 115-118 Cod proc.civila, art.117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, OMFP nr. 1899/2004 .
Reclamantul T. D.
a mai depus la dosar "precizare de acțiune";
prin care a solicitat, finalmente, anularea deciziei de impunere nr.14236.1 din data de_, pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS pe perioada 2007-2008, emisă de către C. Județeană de A. de S. B-N; anularea deciziei de impunere pentru stabilirea de debite accesorii nr. 14236.3 din data de_ datorate la FNUASS, emisa de C. Județeană de A. de S. B-N; anularea deciziei nr.2/_ emisa de C. de A. de S. B-N privind soluționarea contestației reclamantului, comunicata la data de_, restituirea sumei de 448 lei, achitată la data de_ în contul AFP N. și anularea debitelor accesorii, cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Examinând, cu prioritate, conform art.137 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. F. P. N., invocată de Direcția Generală a F. P. B. -
N.
, tribunalul o apreciază ca fiind neîntemeiată, astfel că o va respinge, întrucât deși deciziile de
impunere a căror anulare se solicită în prezenta cauză au fost emise de pârâtă C. Județeană de A. de S. B. -N., reclamantul a solicitat și obligarea Administrației F. P. N. la restituirea sumei de 448 lei achitată la data de_, la această unitate fiscală, cu titlu de CASS, fiind necesar a se proceda la analizarea pretenției de restituire în contradictoriu cu organul fiscal la care s-a efectuat plata.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de Direcția Generală a F. P.
B. -N.
, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect același petit
- restituirea sumei de 448 lei achitată la data de_, tribunalul o apreciază ca fiind întemeiată și în consecință va respinge acest capăt de cerere ca inadmisibil, deoarece reclamantul este ținut de urmarea procedurii reglementată de Codul procedură fiscală - art.117 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr._ pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, procedură administrativă potrivit căreia " (1) Se restituie, la cerere
, debitorului următoarele sume: cele plătite fără existența unui titlu de creanță; cele plătite în plus față de obligația fiscală; cele plătite ca urmare a unei erori de calcul; cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; cele de rambursat de la bugetul de stat; cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii; cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art.170; cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reținerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătorești prin care se dispune desființarea executării silite. (6) Dacă debitorul înregistrează obligații fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1), (2) și (2 ind.1) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod. (7) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligațiile fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența sumei de rambursat sau de restituit. (8) În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligații fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența obligațiilor fiscale restante, diferența rezultată restituindu-se debitorului. (9) Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice."
Prin urmare, în considerarea prevederilor legale mai-sus menționate și ale O.M.F.P. nr.1899/2004 - Cap. 1 pct. 2. - 6., restituirea efectuându-se la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării cererii de restituire la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art.33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, însoțită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existența unui titlu de creanță, precum și de copii legalizate de pe hotărârile definitive și irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicționale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea, urmând a se emite o decizie de restituire, procedura descrisă nefiind parcursă, tribunalul va admite această excepție.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține pe fondul cauzei următoarele:
Constatându-se că obligația de declarare și de virare a contribuțiilor la FNUASS nu a fost îndeplinită de reclamant, s-a procedat de către C. de A. de S. B. -N. la emiterea deciziilor de impunere nr.14236.1/_ și nr.14236.3/_ pentru contribuția restantă de 448 lei, aferentă perioadei_ -_, plus majorări/penalități de întârziere - 545 lei, aferente perioadei_ -_, total: 993 lei, în baza veniturilor transmise de către ANAF prin Protocolul nr.5282/95896/_ - fila 23 dosar, fiind necontestat că, în intervalul 2007-2008, debitorul a realizat venituri din activități independente.
Prin contestația administrativă adresată Casei de A. de S. B. -N. și înregistrată sub nr.12501/_, reclamantul a invocat, în esență, aceleași motive pe care și-a întemeiat acțiunea de față.
Prin decizia nr.2/_ C. de A. de S. B. -N. a respins ca neîntemeiată contestația promovată, în esență pe motivul că debitorul face parte din categoria persoanelor care, obținând venituri din activitate independentă, are obligația suportării contribuțiilor aferente acestor venituri, iar calculul sumelor datorate pentru perioada 2007-2008 s-a realizat în conformitate cu art.257 alin.2 lit. b din Legea nr.95/2006, prin aplicarea unei cote de 6,5% - anul 2007, sem. I 2008, și 5,5% - sem. II din 2008, asupra veniturilor stabilite din activități independente, calculându-se și accesorii conform art.120 din OG nr.92/2003; de asemenea, s-a relevat că debitorul nu avea
veniturile din activitatea independentă declarate la casa de asigurări de sănătate, conform art.215 și 219 din Legea nr.95/2006 și că, în aceste condiții, în mod corect și legal s-au avut în vedere veniturile transmise de către autoritatea fiscală teritorială pe baza de protocol ca bază de calcul a contribuțiilor care se cuvin FNUASS, pentru perioada 2007-2008.
Indubitabil, reclamantul se încadrează în categoria persoanelor fizice ce au realizat venituri din activități independente, iar în această calitate avea obligația să plătească contribuții la FNUASS, în termenele prevăzute de lege, până în data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru, conform art. 257 (2) lit. b coroborat cu art.213 alin.(2) lit. h și art.257 alin.(3) din Legea nr. 95/2006, respectiv cu art.8(1) din Ordinul nr.617/2007 al CNAS ("contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru").
Tribunalul reține că potrivit prevederilor art. 208 alin.(3) lit. e) din Legea nr.95/2006, cu modificările și completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, unul din principiile sale fiind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, art.211 din același act normativ prevede că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Prin urmare, calitatea de asigurat la sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitate de cetățean român și domiciliul în România. Astfel, în considerarea principiului solidarității menționat la art. 208 alin.(3) lit. b), toți trebuie să contribuie la constituirea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au beneficiat sau nu de servicii medicale de la acest sistem. Altfel spus, cei care sunt sănătoși și nu au nevoie de servicii medicale contribuie la acest fond în funcție de veniturile lor, fiind solidari și ajutând pe cei care au nevoie de servicii medicale ale căror costuri nu le-ar putea acoperi în sistem privat sau în sistem individual.
În acest sens, sunt și prevederile art.213 alin.(4) din actul normativ menționat, potrivit cărora categoriile de persoane care nu sunt exceptate potrivit alin. (1) și (2) de la același articol au obligația să se asigure în condițiile art.211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi, aceasta fiind practic o obligație legală ce decurge din calitatea de cetățean român cu domiciliul în țară. Această prevedere dă forță principiului liberei alegeri a casei de asigurări de sănătate, contribuabilul fiind liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări de pe cuprinsul țării, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare.
Apoi, C. de asigurări de sănătate este obligată să colecteze sumele cuvenite fondului în cadrul termenului de prescripție fiscală, care este de 5 ani, conform art.91 Cod procedură fiscală, și nu de 3 nai cum susține greșit reclamantul. Nu se poate invoca vreo culpă din partea Casei că nu a întreprins mai repede măsuri de colectare, cât timp reclamantul care avea obligația de declarare/virare impusă de lege, nu și-a îndeplinit aceste obligații și cât timp instituția pârâtă se încadrează în termenul de prescripție extinctivă.
Tribunalul reține că titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art.32 alin. (4) din Ordinul nr.617/2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Potrivit art.110 alin.3 Cod proc. fiscală, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscală" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Apoi, în ceea ce privește critica lipsei motivării, tribunalul reține că într-adevăr, fundamentarea în fapt și în drept a actelor administrative de autoritate emise în temeiul atribuțiilor legale conferite organelor administrației publice, este o componentă esențială în aprecierea legalității acestora, prezumție în temeiul căreia astfel de acte se bucură de putere executorie, de altfel conform art.31 alin.2 din Constituția României "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, fiind obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal";.
Or, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, decizii care sunt supuse controlului
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ, deoarece posibilitatea atacării în justiție este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură.
Instanța subliniază că art.41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră " dreptul la bună administrare"; și conform alin. 1 și 2 " orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii….Acest drept include în principal: c) obligația administrației de a-și motiva deciziile";, astfel că se apreciază drept o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcarea a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor, chiar dacă este vorba despre proprii angajați în lumina principiului egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, asupra problemelor de interes personal.
Prin Rezoluția Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei nr. (77)31 cu privire la protecția individului în relația cu actele autorităților administrative, s-a recomandat statelor membre să se ghideze în dreptul și practica lor administrativă de anumite principii enunțate în rezoluție, în scopul protecției persoanelor, fizice sau juridice, în procedurile administrative.
În implementarea acestor principii, cerințele unei administrații bune și eficiente, precum și interesele terților și interesele marelui public trebuie să fie în mod adecvat luate în considerare, pentru a asigura cel mai ridicat grad posibil de echitate, în principiul IV din Rezoluție fiind inserată obligația de prezentare a motivelor care stau la baza actului.
Procesul de deliberare al administrației nu poate fi considerat efectiv decât dacă temeiurile care se găsesc la baza emiterii actului sunt într-adevăr expuse, într-o manieră concretă, de organul administrativ, motivarea conferind actului administrativ transparență, fiind esențială și sub aspectul înfăptuirii controlului de legalitate.
Însă, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis și de circumstanțele fiecărui caz, scopul obligației de motivare fiind acela de a se evita abuzurile administrației, prin indicarea transparentă a mecanismului emiterii sau adoptării actului.
Or, în condițiile în care actul emis de autoritatea pârâtă a fost emis în baza dispozițiilor Legii nr.95/2006 și OG nr.92/2003, care conțin prevederi clare și detaliate cu privire la procedura de stabilire/calcul a contribuțiilor și majorărilor/penalităților de întârziere, de natură a face posibilă, în mod rezonabil, orientarea conduitei reclamantului, nu se poate reține în cauză că nu ar fi respectată în cauză exigența motivării.
Totodată, art.111 alin.(1) Cod procedură fiscală stabilește: ,,Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează"", iar art.119 Cod procedură fiscală prevede că "(1 ) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
Potrivit art.141 (2) din Cod procedură fiscală "Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".
Majorările de întârziere în materie fiscală se particularizează prin aceea că ele curg din ziua imediat următoare scadenței obligației fiscale, de drept, cu excluderea posibilității de renunțare la ele și nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului, excepție de la regimul juridic al evaluării legale a daunelor-interese din dreptul comun și sunt neplafonate, calculându-se și datorându-se până în ziua încasării sumei inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere.
Așadar, neachitarea acestor contribuții la scadență determină ope legis obligativitatea suportării majorărilor de întârziere, determinat de particularitățile titlurilor de creanță fiscală ce reprezintă venituri ale bugetului general consolidat.
Concluzionând, cu privire la apărările formulate de reclamant, tribunalul subliniază caracterul obligatoriu al contribuției la plata asigurărilor sociale de sănătate, libertatea contractuală fiind stabilită în acest caz doar în privința alegerii entității asigurătoare de către asigurat, iar în lipsa existenței unei manifestări de voință din partea asiguratului, asigurarea obligatorie acționând în temeiul legii speciale, asupra tuturor veniturilor impozabile obținute atât din salarii, cât și din activitatea independentă.
Raportat la considerentele de fapt și de drept expuse anterior, cu sublinierea că sunt verificate cerințele impuse pentru creanță de a fi certă, lichidă și exigibilă, prin însuși conținutul titlurile de creanță atacate care sunt conforme cu art.43 și 46 Cod pr. fiscală, tribunalul, în temeiul art.218 cu referire la art.209 alin.4 C.pr.fiscală, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acțiunea.
În temeiul art.274 C.pr.civ., față de soluția adoptată, se va respinge, în consecință, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. F. P. N. , invocată de Direcția Generală a F. P. B. -N., ca neîntemeiată.
Admite excepția inadmisibilității petitului de restituire a sumei de 448 lei invocată de
Direcția Generală a F. P. B. -N.
, cu sediul în B., str. 1 Decembrie, nr. 6-8, jud. B.
-N. .
Respinge acțiunea în contencios administrativ și fiscal, ulterior completată, formulată de contestatorul T. D. , domiciliat în loc. Salva, nr.554, jud. B. -N. în contradictoriu cu intimatele C. Județeană de A. de S. B. -N. , cu sediul în B., str. G., nr.5, jud. B. -N. și A. F. P. N. , cu sediul în N., Piața Unirii, nr.2A, jud. B. -
N. .
Respinge, în consecință, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 2 iulie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. E. L. M. DP
Red/dact: DEL/HVA
_ /4 ex
