Decizia civilă nr. 99/2013. Anulare proces verbal de contravenție
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ NR. 99/R/2013
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE R. -M. V.
Judecător B. G. Z.
Judecător A. M. Ion Grefier S. -I. Ș.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta SC P. G. S. împotriva sentinței civile nr. 11675 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat M. C. N., DP C.
, având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică atât la prima cât și la a doua strigare, se constată lipsa părților.
Procedura este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
T. ul, constată că sunt suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei și lasă cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 11675 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta SC P. G. S. în contradictoriu cu intimatul M. C.
N., DP C., si a fost menținut ca legal și temeinic procesul-verbal contestat-nr. 1771 din data de_ . S-a act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de constatare a contravenției nr. 1771 din data de_ dresat de intimatul M. C. N., DP C., s-a reținut în sarcina petentului săvârșirea faptei contravenționale de a desfășura activități de comerț stradal fără a deține abonament valabil pentru terenul ocupat domeniu public. Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001. Persoana juridică poate răspunde contravențional, potrivit art.5 din HCL nr.150/2009 ale cărei date se regăsesc în conținutul actului sancționator.
Instanța de fond a mai reținut că agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul
și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului. Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța a constatat că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu. Sub aspectul temeiniciei, instanța a reținut că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002). Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007). Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța de fond a mai reținut că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator. Petenta nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului- verbal pe care l-a semnat fără obiecțiuni. Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante. Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie
2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4
noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr.
270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia
nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006),
Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31
octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79
din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr.
279 din 26 aprilie 2007), Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã "nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de
către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest";. Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/_ și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta. La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr. 23470/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții. În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a
invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale. Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale. Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 - latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil. Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior. Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea
cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri. S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un
interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi
"condamnată"; doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată. Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele
atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44). În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție. Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat. În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții. De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza Albert c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României. De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o serie de reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție,
constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art.
6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza Haiducu și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte. Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor. Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o
importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Împotriva hotărârii instanței de fond a formulat recurs recurenta SC P. G.
S.
solicitând admiterea recursului si anularea procesului-verbal de contravenție ca netemeinic si nelegal.
În motivare, a susținut în esență că fapta contravențională nu exista intrucat subscrisa funcționează conform L. enței nr. RO1580L000029 pentru organizarea jocurilor de noroc Bingo organizate prin intermediul sistemelor rețelelor de televiziune, si e autorizata (Autorizație seria RO1580X002410) privind exploatarea jocurilor de noroc de tip bingo prin intermediul sistemelor rețelelor de televiziune, conform Deciziei nr. 1135/_ emisa de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia de autorizare a jocurilor de noroc.
A invocat prevederile OUG nr. 77/2009, privind organizarea si exploatarea jocurilor de noroc, așa cum a fost aceasta modificata prin Legea nr. 246/2010 (publicata in M.Of. 854/_ ) in vigoare din data de_ / art. 17 alin. 6 lit. i). In conformitate cu prevederile acestei legi, societatea P. G. S., a informat Primăria M. ui C. -N. in legătura cu inceperea activității prin adresa înregistrata la aceasta autoritate in data de_, la care au fost atașate copii după licența si autorizația de organizare a jocurilor de noroc bingo organizate prin intermediul sistemelor rețelelor de televiziune.
A susținut că a anunțat autoritatea locală din M. C. - instanțele din alte județe au anulat procesele verbale de contravenție. A mai arătat că dreptul de organizare deținut in baza legii si a autorizațiilor de exploatare vizează inclusiv activitatea de comercializare, ce se realizează prin toate modurile reglementate legal, astfel incat, prin prisma acestor susțineri era teoretic imposibil ca soluția primei instanțe sa fie una de respingere a plângerii contravenționale depuse de subscrisa. Instanța nu a dat aplicabilitate prevederilor art. 129 alin. 4 si alin. 5 din Codul de Procedura Civila, neexerdtandu-si rolul sau activ in aflarea adevărului si in același timp ingnorand prezumțiile de adevăr in cele susținute si necombatute prin plângerea contravenționala si notele de ședința depuse de subcrisa in susținerea plângerii.
A susținut, de asemenea, ca exista un alt motiv de nulitate al hotărârii atacate, anume lipsa in cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt si de drept care au format convingerea instanței (art. 261 alin. 1 pct. 5 CPC) anume, lipsește chiar motivarea hotărârii, fapt evident prejudiciabil pentru subsemnata.
În drept, art. 304 pct. 7 si pct. 9 C.proc.civ..
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările cauzei prin prisma criticilor recurentului, T. ul constată că recursul este fondat și îl va admite pentru următoarele considerente:
Prin procesul-verbal 1771/483/_ întocmit de P. C. C. -
N. recurenta petentă SC P. G. S. a fost sancționată contravențional cu amenda in cuantum de 1.000 lei, în baza art. 4 HCL 150/2009, reținându-se că la data de_, ora 13,20 a desfășurat activități de comerț stradal și tichete superbingo metropolis, pe B-dul 21 Decembrie 1989 în fața imobilului cu nr. 60, fără a deține abonament de comerț stradal sau contract de închiriere valabil pentru terenul ocupat.
Potrivit dispozițiilor art. 15 alin.6 lit. i din OUG 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc jocurile de noroc, în forma în vigoare la momentul constatării faptei contravenționale, "L. ența și autorizația de organizare a jocurilor de noroc bingo organizate prin intermediul sistemelor rețelelor de televiziune permit operatorului economic care le-a obținut să desfășoare activitatea pe întregul teritoriu al României, fără a fi necesară obținerea de autorizații, aprobări, taxe suplimentare, avize ori licențe din partea autorităților locale. Anterior începerii activității pe raza unei localități, operatorul economic autorizat în condițiile prezentei ordonanțe de urgență va informa, în termen de 5 zile anterior începerii activității, prin adresă, autoritatea administrației publice locale competente despre începerea activității, comunicându-i data începerii activității și transmițându-i copii după licența și autorizația de exploatare a jocurilor de noroc bingo organizate prin intermediul rețelelor de televiziune. Distribuția-vânzarea cartoanelor bingo se realizează prin toate formele permise de lege în materia vânzării-cumpărării. Vânzarea cartoanelor se va putea face prin personal propriu angajat, prin mandatari pe bază de comision, prin puncte de vânzare fixe (inclusiv sistem on-line) sau mobile;";
T. ul constată că recurenta petentă deține Autorizația de exploatare a jocurilor de noroc seria RO1580X002410 eliberată de Comisia de Autorizare a jocurilor de noroc din cadrul M. ului Finanțelor Publice pentru jocuri bingo organizate prin intermediul sistemelor rețelelor de televiziune (f.7 dosar fond), precum și licența seria RO1580L000029 emis de aceeași autoritate pentru același tip de jocuri de noroc. Totodată, tribunalul reține că aceasta și-a îndeplinit obligația de a informa Primăria Cluj-Napoca cu privire la începerea activității, comunicându-i data începerii activității și transmițându-i copii după licența și autorizația de exploatare a jocurilor de noroc bingo organizate prin intermediul rețelelor de televiziune, prin adresa înregistrată la autoritatea publică locală la data de_ sub nr. 31379/1.
În consecință, tribunalul reține că recurenta nu avea obligația de a obține alte autorizații din parte autorității locale și nici de a achita taxe suplimentare, legea specială, respectiv OUG 77/2009 modificată prin Legea
246/2010 nefăcând distincție cu privire la tipul de autorizații sau taxe de cu privire la beneficiarul licenței și autorizației este scutit a le obține sau suporta.
De asemenea, tribunalul constată reține forța juridică superioară a dispozițiilor OUG 77/2009 astfel cum a fost modificată prin legea 246/2010 raportat la dispozițiile HCL nr. 150/2009.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.3 raportat la art. 304 pct.9 C.proc.civ., va admite recursul declarat de recurenta SC P.
G. S. împotriva Sentinței civile nr. 11657/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N. pe care o va modifica în tot în sensul că va admite plângerea formulată de petenta SC P. G. S., va anula procesul-verbal de contravenție nr. 1771/483/_ si va exonera petenta de plata amenzii contravenționale în cuantum de 1000 lei.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta SC P. G. S. împotriva sentinței civile nr. 11675 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C.
-N. pe care o modifică în sensul că admite plângerea formulată de petenta SC
P. G. S., anulează procesului verbal nr. 1771/_ și exonerează petenta de plata amenzii contravenționale.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, R. -M. V. | Judecător, B. G. Z. | Judecător, A. M. Ion |
Grefier, S. -I. Ș. |
Red./Dact. RMV/ _
