Decizia civilă nr. 997/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 997/2013
Ședința publică din data de 28 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. | L. | R. | ||
JUDECĂTORI: A. | A. | M. | ||
A. | M. | C. | ||
G.: M. | V. | -G. |
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta- reclamantă SC 2M P. T. S., împotriva sentinței civile nr. 1808 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., în contradictoriu cu intimata- pârâtă D. G. A F. P. M., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților litigante.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată în recurs. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recurenta- reclamantă SC 2M P. T. S. a solicitat judecarea cauzei în lipsă și a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 2 lei și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei pentru recurs.
Intimata- pârâtă D. G. a F. P. M. a depus la dosar întâmpinare și a solicitat judecarea cauzei în lipă.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și timbrat.
Curtea, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentinta civila nr. 1808/2012 pronuntata de catre T. M. s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC 2M P. T. S. împotriva pârâtei A. - D. G. a F. P. M. . S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor judiciare.
In considerentele acestei sentinte se retine ca reclamanta avea ca obiect de activitate "comerț cu ridicata de componente și echipamente electronice și de telecomunicații";.
În perioada august 2007-septembrie 2008, reclamanta a înregistrat în contabilitate un nr. de 82 facturi fiscale provenite de la 16 societăți
comerciale, obiectul acestora fiind elemente folosite în realizarea obiectului de activitate.
De menționat că aceste facturi au fost achitate de reclamantă în numerar.
În urma verificărilor efectuate de pârâtă în colaborare cu Garda Financiară s-a stabilit că nici una din cele 16 societăți comerciale nu au înregistrat cele 82 de facturi fiscale în contabilitate, mai mult s-a constatat că 5 dintre acestea nu funcționează la sediul indicat, 6 societăți comerciale nu au avut relații comerciale cu reclamanta și facturile nu le aparțin, 3 societăți comerciale nu au desfășurat activitate de la înființare și până la data controlului.
În urma acestor constatări pârâta, considerând că este vorba de operațiuni juridice fictive, care, fiind înregistrate ca și cheltuieli deductibile din venitul impozabil și diminuându-l, au generat atât achitarea unui impozit pe profit diminuat cât și rambursarea de TVA, a emis decizia de impunere nr. 2025/_ .
Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație de către reclamantă, contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 1717/_ emisă de pârâtă.
Ținând cont de aceste aspecte, instanța apreciază că problema ce urmează a fi dezlegată este aceea de a stabili dacă respectivele facturi constituie documente justificative din punct de vedere al decontării TVA, al diminuării venitului impozabil cu cheltuieli deductibile și implicit al impozitului pe profit.
Premisele de la care se va pleca în soluționarea acestei probleme sunt următoarele:
Spre deosebire de raporturile de drept comercial ca ramură a dreptului privat, cele de drept fiscal ca ramură de drept public, se impun a fi analizate în considerarea tuturor principiilor ce caracterizează dreptul public.
În acest sens, este posibil ca un fapt sau act juridic, deși considerat perfect valabil din punct de vedere al raporturilor civile sau comerciale născute între doi particulari, să nu aibă aceeași forță probantă în ceea ce privesc raporturile particularului cu statul, acestea din urmă, impunându-se a fi analizate cu altă măsură, cea dată de poziția dreptului public în ierarhia sistemul juridic.
Astfel, potrivit art. 19 alin. 1 din Legea 571/2003 profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.
De asemenea, potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii 571/2003, veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile prevăzute în Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal.
Potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal se subliniază că "nu sunt deductibile", între altele, "cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor".
De asemenea, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar potrivit alin. (2) documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.
În același spirit, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare de la 1 iunie 2002, se statuează că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei", menționându-se în continuarea aceluiași alineat, prin reglementările de la lit. a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat.
Mai mult, în cuprinsul art. 29 din aceeași lege s-au instituit obligații pentru "persoanele impozabile care realizează operațiuni taxabile și/sau operațiuni scutite de drept de deducere", specificându-se, la lit. a) și b) de la punctul B, modul cum ele trebuie să consemneze "livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate și să completeze în mod obligatoriu" anumite date, precum și că "persoanele plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora", cu sancțiunea pierderii "dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente", dacă nu au fost respectate cerințele de înregistrare în contabilitate "în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane lei inclusiv".
În acest registru, respectiv urmărind supremația dreptului comunitar, la analiza deductibilității TVA-ului și a diminuării venitului impozabil prin scăderea cheltuielilor deductibile se va ține cont de principiile dreptului comunitar în materie, printre care se numără principiul preeminenței fondului asupra formei, care are în vedere evitarea situației în care lipsa analizei adecvate a raporturilor comerciale și a relațiilor economice pe care contribuabilul se bazează, dar și o viziune formalistă și astfel limitată asupra textelor de lege aplicabile, conduc la adoptarea unor concluzii și la luarea unor măsuri nelegale.
Reiese de aici că în analiza făcută în vedere stabilirii dreptului de deducere și a celorlalte consecințe, se va acorda prioritate fondului relațiilor comerciale și mai ales realității acestora.
Or, analizând întreaga procedură și ansamblul operațiunilor comerciale ale reclamantei în urma cărora a procedat la deducerea cheltuielilor și a TVA-ului, respectiv achiziționarea de bunuri de la 16 societăți comerciale care nu au niciuna un obiect de activitate conex cu cel al reclamantei, și pe baza unui număr de 82 de facturi fiscale din care niciuna nu a fost înregistrată în contabilitățile respectivilor comercianți, achitate toate în numerar pe bază de chitanță și nu prin decontare și mai ales faptul că toate facturile cuprind sume sensibil sub pragul de 5000 RON, conduce instanța la concluzia că operațiunile comerciale în cauză denotă un mod de operare al reclamantei ce împiedică încadrarea acestora ca și cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri ce diminuează profitul impozabil și să genereze o restituire de TVA.
Nici apărarea reclamantei potrivit căreia soluția dată în materie penală ar obliga la o anumită soluție nu poate fi reținută în cauză, atâta timp cât cele două demersuri vizează aspecte complet diferite, respectiv pe de o parte
existența elementelor constitutive ale infracțiunii de eveziune fiscală și pe de altă parte îndeplinirea condițiilor pentru diminuarea venitului impozabil și deducerea TVA-ului, neexistând elemente care să conducă la concluzia unei interdependențe între cele două instituții de drept.
Astfel, instanța apreciază, în acest caz concret și cu luarea în considerare a tuturor detaliilor cauzei, că operațiunile comerciale pe care își întemeiază reclamanta poziția, chiar dacă în materie penală nu s-a reținut existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni, din punctul de vedere al dreptului fiscal nu pot fi reținute ca generând scutirea reclamantei de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC 2M P. T. S. solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată
.
În motivele de recurs se arată că sentința atacată ca fiind nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece contrar celor reținute de instanța de fond, din probele administrate în cauză și raportat la temeiurile de drept invocate, în speță se impunea admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, întrucât motivele invocate au fost întemeiate, clar expuse și argumentate de reclamantă în acțiune a dedusă judecății. Prin urmare, instanța de fond a analizat necorespunzător elementele care impun aplicarea regulilor de drept incidente, iar din modul cum a redactat hotărârea rezultă clar că instanța de fond nu a aplicat corect legea.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a apreciat că soluția dată în materie penală nu poate fi reținută în cauză, întrucât cele două demersuri vizează aspecte complet diferite, pe de o parte existența elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală și pe de altă parte îndeplinirea condițiilor pentru diminuarea venitului impozabil și deducerea TVA-ului, neexistând elemente care să ducă la concluzia unei interdependențe între cele două instituții de drept. Instanța de fond a apreciat că, problema ce trebuia dezlegată a fost aceea de a se stabili dacă cele 82 de facturi fiscla emise de 16 societăți comerciale, constituie documente justificative din punct de vedere al decontării TVA, al diminuării venitu lui impozabil cu cheltuieli deductibile și implicit al impozitului pe profit, concluzionând că, potrivit art. 146 lit. a din Legea 57112003 privind Codul Fiscal, reclamanta nu poate deduce taxa pe valoare adăugată provenind din cele 82 de facturi fiscale, iar în conformitate cu prev. art. 21 alin. 4 lit. f din Codul Fiscal, cheltuielile nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, întrucât facturile în speță nu îndeplinesc calitatea de documente justificative legal întocmite, având în vedere că operațiunile economice înscrise în aceste documente nu au avut loc.
Invederează instanței faptul că, prin Rezoluția din_, pronunțată în dosarul penal nr. 1480/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, s-a dispus neânceperea urmăririi penale față de administratorul
s.e. 2M P. T. S.R.L., d-nul Mihali D. pentru inftactiunea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005 și încetarea urmăririi penale pentru infracțiunea prev. de art. 6 din Legea 241/2005 în temeiul art. 242 și art. 11 pct. 1 lit. c cod proc. penală, raportat la art. 10 lit. I I cod proc. penală. Pentru a dispune aceste măsuri, procurorul de caz a apreciat că, cheltuielile înregistrate în evidenta contabilă a reclamantei. au la bază operatiuni reale materialele (folosite fiind efectiv livrate acestei societăti și (olosite pentru desfășurarea obiectului de activitate și orin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii de evaziune fiscală. lipsind latura obiectivă.
Invederează instanței faptul că, conform prev. art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 24112005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, fapta săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale care constă în evidentierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.
Cum este astfel posibil să nu existe o interdependență între infracțiunea de evaziune fiscală și îndeplinirea condițiilor pentru diminuarea venitului impozabil și deducerea TVA-ului, când pentru cercetarea ambelor aspecte premisa este stabilirea realității operațiunilor, așa cum însuși instanța menționează în cuprinsul sentinței la fila nr. 4 penultimul alineat: " in analiza făcută in vederea stabilirii dreptului de deducere și a celorlate consecințe, se va acorda prioritate fondului relațiilor comerciale și mai ales realității acestora. "" dar spre stupoarea noastră, tocmai acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanța de fond la pronunțarea sentinței în prezenta cauză.
Menționează expres faptul că, în condițiile în care, în urma cercetării penale efectuate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare a stabilit prin Rezoluția din_ că cele 82 de facturi fiscale se regăsesc
înregistrare în evidențele contabile ale reclamantei, având atașate recepțiile pentru fiecare caz în parte, precum și bonuri le de consum întocmite pentru materialele în cauză, iar produsele cu care s-a aprovizionat reclamanta sunt necesare activității sale, fiind cuprinse în anexele la contractele încheiate în perioada respectivă, și mai mult, facturile menționate în actul de control întocmit de către Garda Finanicară comportă toate datele necesare privind identificarea firmei cu referire la denumire, nr. de înregistrare la ORC, cod fiscal, capital social, adresă, cont bancar, cod IBAN, nu se poate reține că operațiunile consemnate în facturile fiscale emise de societățile în cauză nu sunt reale.
Consideră că instanța de fond nu putea trece peste concluziile urmăririi penale efectuată de organe specializate și nu putea reține unilateral și în contradicție totală cu acestea că, operațiunile efectuate de reclamantă nu sunt reale raportat la faptul că cele 16 societăți comerciale nu au niciuna obiect de activitate conex cu cel al reclamantei, iar facturile emise nu au fost inregistrare în contabilitățile respectivelor societăți, acestea fiind achitate toate în numerar pe bază de chitanță.
Relevant în speță nu este faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare a constatat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, ci faptul că Parchetul a constatat că, cheltuilelile Înregistrate În evidenta contabilă a reclamantei au la bază operatiuni reale, produsele cu care s-a aprovizionat reclamanta au fost necesare acivitătii sale, aspecte constatate după administrarea probei cu
expertiza fiscală efectuată de expertul contabil Mărieș T., ce a avut ca obeictiv realitatea pe linie fiscală a constatărilor făcute de Garda Financiară
M., expertul lămurind astfel împrejurări de fapt, așa cum se prevede prin art. 201 alin. t din codul de proc. civilă.
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere concluziile raportului de experiză, întrucât concluziile acestuia sunt rezultatul unor raționamente precise și verificabile. Practica judiciară a statuat că: "Raportul de expertiză nu trebuie omis când constatările expertizei nu sunt combătute prin nicio altă probă de către partea adversă, iar concluziile sale finale și temeiurile pe care au fost fondate fac convingerea că exprimă un punct de vedere corect. "
Aspectul cel mai important este că, toate facturile care au fost excluse de la deductibilitatea TV A, îndeplinesc condițiile de document justificativ, pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, iar din punct de vedere al deductibilității TV A, cele 82 de facturi îndeplinesc cerințele impuse de art. 155 alin. 5 din legea 571/2003 și de art. 6 din Legea 82/1991. Art. 6 din Legea 82/1991, Legea Contabilității prevede: " alin. 1: orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrări lor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ". Art. 146 alin. 1 lit. a din Legea 571/2003, precizează: " Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa pe valoare adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i- au fost prestate ori urmează sa-i fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu cu factură fiscală, care cuprinde informațiile prev. la art. 155 alin. 5 și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoare adăugată. "
Prin urmare, toate facturile îndeplineau condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerate documente justificative în baza cărora se face înregistrarea în contabilitate a operațiunilor comerciale, facturile fiind complete și aveau toate datele corecte ale fumizorului. Cu privire la dreptul de deducere aferent facturilor emise de cele 16 societăți, precizăm că există dovada certă a operațiunilor de achiziție, realitatea tranzacției cât și a plății acestora.
Un aspect care nu a fost luat În seamă de către instanța de fond a fost și faptul că, contestația reclamantei Împotriva Deciziei de impunere nr. 2025/_ și Înregistrată sub nr. 2502911_ Ia DGFP MM a fost suspendată raportat la faptul că, reprezentanții Gărzii Financiare prin adresa nr. 602283/_ au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare cu privire la evidențierea În actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operatiuni reale, ori evidentierea altor operatiuni fictive, infracțiuni prevăzute de Legea 241/2005.
Astfel, prin Decizia nr. 223/_ a DGFP MM s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, apreciind că, Între constatările organelor de inspecție fiscală, măsurile dispuse prin decizia de impunere nr. 2025/_ emisă de Activitatea de I. Fiscală În baza raportului de inspecție fiscală Încheiat la data de_ și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reprezentantul reclamantei, există o strânsă interdependentă de care depinde solutionarea cauzei supusă judecătii. Ulterior, soluția dată după reluarea analizei contestației, a fost de-a dreptul hilară și greu de acceptat atâta vreme cât s-a dispus suspendarea soluționării contestației pe motiv că se fac cercetări penale care tratează aceleași probleme, pentru ca În final să nesocotească dezlegarea dată de organele de cercetare penală.
Prin urmare, este inadmisibil ca instanța de fond cu toate că însuși intimata în procedura administrativă a apreciat că există o interdependență între soluția care se va da pe latură penală și contestați a formulată de reclamantă, să concluzioneze că nu există nicio legătură între cercetarea penală efectuată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare și acțiunea dedusă judecății.
Temeiul de drept al soluției de suspendare a contestației a fost art. 214 alin 1 lit. a din OG nr. 92/12993 republicată, care prevede că organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată,
soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înraurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Prevederea mai sus menționată a fost consacrată de către legiuitor tocmai pentru a evita pericolul constatării săvârșirii unei infracțiuni de către societatea vizată de controlul fiscal sau de societăți cu care aceasta are raporturi de natură comercială iar stabilirea caracterului infracțional al faptei săvârșite are o influență hotarâtoare asupra stabilirii obligațiilor bugetare constatate prin procesul verbal incheiat de organele de inspecție fiscală, Astfel fiind, chiar
intimata a constatat că în speță există o stransă legatură între stabilirea datoriilor bugetare și statuarea caracterului infracțional al faptei săvârșite, iar prioritatea de soluționare revine organelor penale.
Dar, reluând soluționarea contestațrei, prin Decizia nr. 17l7/_, Biroul Soluționare Contestații a respins-o ca neîntemeiată reținând că aceasta datorează sumele stabilite în sarcina sa prin decizia de impunere.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 14 ianuarie 2013, D.
G. a F. P. M. solicită respingerea recursului promovat și menținerea sentinței recurate
, ca fiind legală și temeinică, invederând faptul că recurentul și-a întemeiat și motivat recursul în cea mai mare parte cu privire la soluția dată în materie penală, iar aceasta nu obligă la o anumită soluție în prezenta cauză, întrucât cele două demersuri vizează aspecte complet diferite, inexistentă elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. Aceasta nu înseamnă îndeplinirea condițiilor pentru diminuarea venitului impozabil și deducerea TVA-ului, neexistând elemente care să conducă la concluzia unei interdependente între cele două instituții de drept..
Analizind recursul formulat prin prisma motivelor invocate si a dispozitiilor legale incidente in materie Curtea apreciaza ca aceste este nefondat pentru urmatoarele considerente
:
In ceea ce priveste solutia data in dosarul penal nr.1480/P/2009 a Parchetului de pe langa Judecatoria B. M. aceasta consta in incetarea urmariri penale fata de d-l Mihali D. Constantin pentru infractiunea prevazuta de art. 6 din Legea 241/2005 si neinceperea urmaririi penale fata de aceeasi persoana pentru infractiunea prevazuta de art. 9 lit c din Legea 241/2005 .
Conform art. 22 C.pr.pen in procesul civil autoritate de lucru judecat are doar o hotarare judecatoreasca si nu si o ordonanta a procurorului .
Ca atare chiar daca exista ordonanta procurorului sus mentionata existenta ei nu impiedica instanta investita cu solutionarea actiunii in contencios fiscal sa faca propria analiza cu privire la legalitatea deciziei atacate putind ca in baza acestei analize si a probelor pe care se intemeiaza sa ajunga la o concluzie contrara celei retinute in ordonanta .
In aceste conditii solutia data in dosal penal si mai sus mentionata nu produce nici un efect in speta urmind ca in propria analiza sa se aiba in vedere in masura in care le apreciaza ca fiind pertinente si concludente si probele ce au fost administrate in acest dosar penal.
In decizia atacata in speta se retine ca recurenta a inregistrat in contabilitatea sa in cursul anilor 2007 si 2008 un numar de 82 de facturi fiscale reprezentind produse electrice emise de 16 societati comerciale si achitate cu chitante in numerar .Intrucit a existat suspiciunea ca aceste operatiuni sunt fictive s-a procedat la realizarea unor verificari incrucisate.
Asa cum rezulta din dosarul intocmit cu ocazia inspectiei fiscale Garda Financiara a Municipiului Bucuresti si alte organe fiscale au comunicat urmatoarele in urma verificarilor facute: 3 din cele 16 societati nu au desfasurat activitate de la infiintare si pana in prezent iar facturile nu au fost emise de aceste societati ;alte 6 societati nu au emis aceste facturi neavind relatii contractuale cu recurenta ;alte 5 din cele 16 societati nu functioneaza la sediul social declarat ; o societate se afla in lichidare inca din_ iar a 16 societate si-a schimbat denumirea si nu desfasoara activitate
.
In urma acestor verificari incrucisate si a rezultatelor acestor verificari s-a concluzionat ca cele 82 de facturi sunt fictive intrucit in realitate nu au fost emise de societatile comerciale emitente ,societati care sa fi si livrat marfa respectiva si incasat pretul conform chitantelor in numerar eliberate.
Conform art. 19 din Legea 571/2003 profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.
Conform art. 21 alin. 1 din Legea 571/2003 pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.
Conform art. 21 alin. 4 lit f nu sunt cheltuieli deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;
Conform art. 6 din HG 831/1997 in vigoare in anii 2007 si 2008, data emiterii facturilor si inregistrarii acestora in contabilitatea recurentei reclamante asa cum rezulta si din raportul de expertiza contabila din dosarul penal procurarea si utilizarea de formulare tipizate cu regim special de inseriere si numerotare din alte surse decat cele prevazute in prezenta hotarare sunt interzise. Operatiunile consemnate in aceste formulare nu pot fi inregistrate in contabilitate, iar bunurile care fac obiectul tranzactiilor respective sunt considerate fara documente legale de provenienta.
In acelasi sens sunt si prevederile art. 6 din Legea 82/1991 conform carora orice operatiune economico-financiara efectuata se consemneaza in momentul efectuarii ei intr-un document care sta la baza inregistrarilor in contabilitate, dobandind astfel calitatea de document justificativ
Avind in vedere textele de lege sus mentionate rezulta ca organul fiscal statuind ca cele 82 de facturi nu au fost emise de cei inscrisi ca si emitenti a considerat ca aceste facturi ce reprezinta formulare tipizate cu regim special de inseriere si numerotare au fost folosite intr-un mod interzis de lege respectiv de altcineva decit societatea inscrisa ca si emitent al acestora iar operatiune pe care o consemneaza nu este astfel una reala.In aceste conditii aceste facturi nu reprezinta un document legal de provenienta respectiv un document justificativ si in consecinta in temeiul art. 21 alin. 4 lit f din Legea 571/2003 cheltuielile aferente acestor facturi nu sunt deductibile .
In dosarul penal concluzia procurorului in sensul ca aceste facturi redau cheltuieli reale se intemeiaza pe imprejurarea ca materialele inscrise in aceste facturi au fost efectiv livrate recurentei si folosite de aceasta in realizarea obiectului de activitate .
Chiar si in ipoteza in care s-ar retine ca materialele au fost livrate recurentei si folosite de aceasta in desfasurarea activitatii ei in dosarul penal nu s-a administrat nici o proba pentru a stabili ca livrarea s-a efectuat de la societatile emitente ,probe care ar fi infirmat astfel rezultatele verificarilor incrucisate efectuate de catre organele fiscale .
In aceste conditii chiar daca recurenta reclamanta a primit efectiv aceste bunuri si le-a folosit in activitatea sa aceste imprejurari nu dovedesc faptul ca formularele tipizate cu regim special de inseriere si numerotare au fost utilizate in mod legal si reflecta o livrare facuta de emitentul facturii pentru a putea fi inscrise in contabilitate si reprezenta un document justificativ in sensul art. 19 si 21 alin. 1 din Legea 571/2003.
Nici in fata primei instante si nici in cererea de recurs recurenta nu critica si nu administreaza probe care sa combata constatarile facute de organele fiscale in sensul ca facturile fiscale nu emana de la cele 16 societati pentru motivele indicate de organul fiscal pentru fiecare societate in parte ci sustine ca atata vreme cit bunurile i-au fost livrate si folosite in activitatea sa operatiunile sunt reale .Insa asa cum s-a aratat deja nici in dosarul penal si nici in prezentul dosar nu s-a dovedit de catre recurenta reclamanta ca facturile aferente acestor marfuri au fost emise intr-adevar de catre societatile comerciale inscrise ca furnizor si livrarea marfii de acestea pentru a nu retine incidenta textelor de lege sus mentionate .
In expertiza efectuata in dosarul penal se arata doar ca cele 16 societati comerciale sunt inregistrate si au depus bilantul pe anul 2007 dar aceasta constatare nu contrazice rezultatul verificarilor efectuate de organul fiscal si mai sus expuse ,expertul neverificind si contabilitatea acestor 16 societati comerciale .Totodata in acest dosar penal s-au depus doar actele contabile ale recurentei reclamante si nu si acte din contabilitatea celor 16 societati comerciale pentru a putea statua ca aceste facturi au fost intr-adevar emise de acestea iar livrarea s-a facut intr-adevar de aceleasi societati.
In concluzie chiar daca asa cum rezulta din expertiza efectuata in dosarul penal reclamanta recurenta s-a aprovizionat cu produsele inscrise in cele 82 de facturi si le-a folosit in activitatea sa ,documentele justificative folosite in acest sens au fost utilizate de altcineva decit cel care le putea folosi in mod legal si ca atare aceste nu reprezinta documente justificative fiind incident in privinta impozitului pe profit art 21 alin. 4 lit f din Legea 571/2003 care considera sumele inscrise in asemenea facturi ca si cheltuieli nedeductibile.
In ceea ce priveste deducerea TVA-ului aferent celor 82 de facturi instanta retine ca art. 146 din Legea 571/2003 prevede ca pentru exercitarea dreptului de deducere al taxei persoana impozabila trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură care cuprinde informatiile prevazute la art. 155 alin. 5 .
In speta asa cum s-a aratat deja cele 82 de facturi sunt facturi fictive care nu au fost emise de catre societatile comerciale indicate ca si emitente ale acestor facturi .Totodata in baza art. 6 din Legea 82/1991 si 6 din HG 831/1997 aceste acte nu sunt documente justificative si nu pot fi inscrise in contabilitate .
In aceste conditii este evident ca aceste facturi fiind fictive nu contin informatiile prevazute de art. 155 alin. 5 din Legea 571/2003 intrucit aceste informatii pot fi cuprinse doar de o factura emisa in mod real de catre chiar
societatea inscrisa ca fiind emitenta acestora .Totodata aceste facturi nu sunt aferente unei livrari de bunuri realizate de catre chiar societatea indicata ca si emitent al actului intrucit asa cum se retine din verificarile incrucisate realizate de organele fiscale societatile inscrise ca si emitente fie nu au desfasurat activitate ,fie nu au avut relatii contractuale cu reclamanta recurenta si nu au emis aceste facturi ,fie nu au fost gasite la sediul social
,si-au schimbat denumirea ,nu mai putea emite acte in mod legal fiind in insolventa .
In aceste conditii si avind in vedere cele retinute in privinta dosarului penal si a probelor administrate in acest dosar la impozitul pe profit se poate concluziona ca si din punct de vedere al TVA-ului cele 82 de facturi nu sunt documente legale de provenienta ,fiind fictive si astfel nu cuprind mentiunile legale obligatorii prevazute de art. 155 alin. 5 C.pr.civ si nu atesta o livrare de bunuri realizata de catre chiar societaile inscrise ca si emitente a acestor facturi .
Ca atare in temeiul acestor texte de lege respectiv art. 146,155 salin. 5 din Legea 571/2003,art. 6 din Legea 82/1991 ,art. 6 din HG 831/1997 in forma in care se prezentau la data inscrierii acestor facturi in contabilitate respectiv anii 2007,2008 reclamanta nu este indreptatita la deducerea TVA- ului aferent celor 82 de facturi .
In acelasi sens s-a pronuntat si ICCJ printr-o solutie de recurs in interesul legii nr. V/2007.
In ceea ce priveste motivul de recurs vizind imprejurarea ca contestatia fiscala a fost suspendata in temeiul art. 214 din OG 92/2003 este necesar a se preciza in primul rind ca aceasta suspednare este o facultate rezervata organului competent sa solutioneze contestaia care poate sau nu sa uzeze de aceste prevederi legale .
In masura in care a uzat de aceste prevederi legale evident ca acesta urmeaza a tine cont si de solutia data in dosarul penal format dar nici o prevedere legala nu obliga acest organ ca solutia data contestatiei fiscale sa fie in concordanta cu solutia data in dosarul penal decit in cazul incidentei art. 22 C.pr.pen .In rest organul competent sa solutioneze contestatia si evident si instanta sunt libere sa faca propria apreciere asupra probelor administrate si sa aplice prevederile fiscale incidente fara a fi ingradite in aceasta judecata de solutia data in dosarul penal .In aceste conditii imprejurarea ca in speta s-a facut aplicarea art. 214 C.pr.fiscala este lipsita de orice efect juridic asupra solutiei finale data contestatiei in masura in care art. 22 C.pr.pen nu este incident in speta.
Avind in vedere toate considerentele mai sus expuse Curtea in temeiul art. 304 indice 1 C.pr.civ ,art. 312 C.pr.civ va respinge recursul ca nefondat si va mentine sentinta recurata ca fiind legala si temeinica .
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamant SC 2M P. T. S. împotriva sentinței civile nr.1808 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M. pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||||
S. | L. R. A. | A. | M. | A. | M. | C. |
G.
M. V. G.
red.AAM/AC 2 ex. - _
