Sentința civilă nr. 1811/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1811/2013
Ședința publică din data de 15 Octombrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: D. E. L. GREFIER: M. DP
Pe rol fiind soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul B.
A.
în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. B. -N.,
având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Cauza s-a judecat în fond las data de 01 octombrie 2013, concluziile reprezentanților părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din
prezenta sentință.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată;
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul B. A., în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. B. -N., a solicitat anularea deciziei nr. 13/_ prin care a fost respinsă contestația inițială împotriva deciziilor nr._ și nr._ referitor la obligații accesorii la plata contribuției de sănătate și să se dispună suspendarea actelor administrative atacate până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.
În motivare s-a arătat că reclamantul a contestat deciziile de impunere emise de CAS BN - decizia nr._ prin care i s-a solicitat achitarea sumei de 2234 lei reprezentând contribuții la fondul de sănătate pentru perioada cuprinsă între anii 2007-2010, respectiv decizia nr._ privind accesorii la sold în cuantum de 2335 lei. Au fost invocate in susținerea acestor contestații 6 puncte incidente, raportat la dispozițiile legii speciale, cât și a legii de drept comun, iar în urma analizei efectuate de biroul de contestații din cadrul CAS BN, s-a decis respingerea acestei contestații, eliberându-se în acest sens decizia nr. 13/2013. Având în vedere procedura specială prev. de dispozițiile codului fiscal si a procedurii fiscale, s-a uzat de aceasta procedura prealabila dispusa de lege, astfel încât, este în termen de a ataca și decizia de respingere.
Această decizie, este de asemenea nelegală și netemeinică, prin respingerea celor două contestații împotriva celor două decizii d e impunere, deoarece prin analiza criticilor aduse, au dat o altă interpretare dispozițiilor art. 379 Cod de proc. civ., aplicabil în cauză la data respectivă, în sensul că au nesocotit în totalitate caracterul cert, lichid și exigibil al creanței principale. S-a făcut vorbire în motivarea decizie, că contestatorul este cel în culpă, că nu a mers să declare veniturile la CAS BN, dar și-a îndeplinit această obligație prin depunerea în termen a declarațiilor la ANAF, ocazie cu care ele au devenit publice. Se pune întrebarea, ce rol mai avea încheierea protocolului nr. 5282/95896/2007, între cele două instituții și nu cumva dispoziția legala prev. de art. 215 din Legea nr. 95/2006 modif. era inaplicabilă sau mai mult căzută în desuetudine.
Raportat la aceste acte de informare, încheiate de cele două instituții menționate mai sus, se consideră că petentul a îndeplinit obligația de a depune actele fiscale în termen, dar personalul din cadrul CAS BN, la confortul unui birou luminos, au neglijat în totalitate aceste informări și nu s-au sinchisit a da curs atribuțiilor de serviciu, în a verifica actele și a informa persoanele de obligația de plată. Oare, dacă nu ar fi venit criza financiară mondială, aceste obligații se mai încasau sau s-ar fi prescris.
Se consideră că suma veniturilor anuale realizate de contestator, prin norma de venit impusă, având în vedere că a desfășurat o activitate d e taximetrie, a fost în termen comunicată, astfel că plata accesoriilor din data, așa zisă a exigibilității lor, este una nelegală.
Au fost încălcate drepturile și principiile conferite de CEDO la un proces echitabil, sub aspectul actelor premergătoare sesizării instanței, în sensul că, deciziile fiscale au fost emise în data de_, ultima zi în care CAS BN, mai avea calitate de a recupera sumele și au fost comunicate după 6 luni.
Confortul și dezinteresul unor funcționari publici, plătiți din banii contribuabililor, a condus la aceasta situație oarecum nereală, deoarece dacă aplicarea legii nr. 95/2006 ar fi fost imediată și normele de aplicare a legii ar fi fost emise conform legii, creanțele ar fi fost recuperate imediat.
O alta critică adusă deciziei atacate este aceea că, prin sintagma "informare", in sensul codului fiscal si a actelor administrativ fiscale, creanța, din grupa căreia face parte si cea contestata se înțelege, "înștiințare" nicidecum, așa cum organul emitent l-a catalogat ca fiind o informare in mass media. Din categoria acestor informări sunt cele emise de Agenția de meteorologie nicidecum, de ordonatorii de credite, așa cum le-a definit legea specială.
In lipsa unei înștiințări corecte, se consideră, că intimata este în eroare și culpă totală, astfel că, se impune admiterea contestației și eventual, obligarea petentului la plata creanței principale în cuantum de 2234 lei.
Se mai critică această decizie și sub aspectul îngrădirii dreptului de opțiune (a alege ) a contestatorului, în sensul că putea să aleagă o alta casă de sănătate și să încheie contract cu aceasta, dar legiuitorul a impus contractul dar a lăsat la latitudinea persoanelor cu cine să semneze contractul și dacă vor să aibă calitatea de asigurat. Nici azi, după 7 ani de la aplicarea acestei legi, nu se știe care este pachetul de bază al serviciilor oferite și ce conține acel contract de asigurat. Limitările legislative și incoerența legislației, nu pot atrage după sine sancțiuni de natură pecuniară a cetățenilor. În lipsa acestui pachet minim, astfel cum acesta a fost definit prin legea specială, perceperea unei contribuții este total nelegală, astfel că emiterea deciziilor este una prematură. Inoperabila.
Pe cale de consecință, în raport cu cele menționate mai sus, se mai invocă în susținerea contestației, prematuritatea emiterii deciziilor de impunere, lipsa obiectului contractului de asigurat și nelegala percepere a contribuției în lipsa unui acord expres. Sancțiunea, neplății acestor contribuții este una singura, nu dobândește persoana, calitatea de asigurat, dar are alternativă pe piața românească, a contracta servicii mai bune și complete la privați, care au fost autorizați de Ministerul Sănătății.
Fondul de solidaritate, de care se face vorbire în legea specială, în fapt nu subzistă, deoarece asemenea fonduri se înființează cu ocazia unor calamități naturale, situații de urgență dar sistemul de sănătate nu este în această situație, și nici destinația acestor fonduri nu poate fi pentru a acorda servicii medicale unor persoane, deoarece aceste servicii se asigură prin programe sociale distincte.
Nu sunt concret prezentate în deciziile atacate și nici în cea mai sus atacată, perioadele concrete pentru care se percep aceste contribuții, fiind consemnat doar_, fără a detalia calitatea sau specificația contribuției, raportat la venitul determinat, norma fixă de venit, norma anuală de venit sau alt tip de venit.
Nu a fost nici până azi verificat, dacă contestatorul nu a avut cumva calitatea de angajat în acea perioadă, sau dacă a realizat efectiv venituri, situație în care dubla impunere s-ar impune a fi analizată.
Este foarte interesant, cum CAS BN, a înțeles să comunice deciziile de impunere, care au fost emise în luna iunie, respectiv_, au fost depuse în plic, ulterior în cursul lunii noiembrie 2012, conform comunicării s-a întocmit înștiințarea, apoi după încă o lună s-a trimis la poștă. Care a fost celeritatea în acest caz, unde mai putea respecta contestatorul termenul de 60 zile de la data emiterii actului administrativ fiscal de a depune acte în recalcularea creanței fiscale.
O altă critică, adusă deciziei atacate este aceea, că nu s-a menționat niciunde dacă s-a luat în calcul la soluționarea contestației, caracterul de titlu de creanță al deciziilor sau nu, și dacă mai ales decizia nr._ are îndeplinit acest caracter, cu raportare directă la cele menționate mai sus.
Nici unul din motivele invocate în respingerea contestației nu subzistă în această cauză dedusă judecații, situație în care se impune admiterea prezentei contestații și anularea ei în totalitate alături de admiterea contestației inițiale și anularea titlurilor executorii.
Sub aspectul subsidiarului, se solicită suspendarea punerii în aplicare a prezentelor decizii, până la soluționarea definitivă a cauzei, având în vedere că prejudiciul produs în dauna
contestatorului este iminent, real și nu s-ar putea repara imediat, ci după eventual mai multe faze procesuale care se pot întinde pe o perioadă nedefinită de ani de zile.
În drept, s-au invocat disp. art. 112, 242 alin. 2, 274 Vechiul Cod de proc. civ., Legea nr.
95/2006, art. 205, 207 Codul de proc. fiscală, OG 92/2003, OUG nr. 150/2002, OUG nr. 30/2011.
Pârâta C. de A. de S. B. -N.
a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea contestației.
În motivare, cu privire la cererea de suspendare, s-a arătat că în materie fiscală dispozițiile art. 14,15 din legea nr.554/2004 se completează cu prevederile art.215 alin.2 din Codul de procedură fiscală, astfel încât, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai după depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Din analizarea acestui text de lege, rezultă că depunerea cauțiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunității suspendării actului administrativ, si ca această condiție, impusă imperativ de lege trebuie îndeplinită anterior dispunerii măsurii suspendării.
Suspendarea executării unui act administrativ fiscal este o măsura excepționala care nu poate fi dispusă decât în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente - cazuri care prin prisma art.14,15 din L.554/2004 reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă grava a activității ce i s-ar produce reclamantului în cazul unei executări imediate.
In raport cu aceste prevederi legale, contestatorul nu are niciun argument aparent valabil de nelegalitate a actelor administrative contestate care să justifice cererea de suspendare și nu a adus nicio probă concretă din care să rezulte existența celor două condiții menționate anterior pentru a justifica în mod credibil înfrângerea principiului caracterului executoriu al actelor administrative.
Astfel, conform art. 2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Condiția existenței unui caz bine justificat ar fi îndeplinită în situația în care in speța se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În speța de față, argumentele prezentate de către contestator se refera la inexistenta unui contract de asigurare încheiat cu CAS B. -N., nefiind îndeplinită în acest caz - consideră reclamantul - calitatea de asigurat, lipsa caracterului cert, lichid si exigibil al creanței, nelegalitatea emiterii deciziei de impunere in lipsa declarațiilor cu veniturile realizate, invocând totodată aspecte legate de forma deciziilor emise.
Insa aceste critici sunt neîntemeiate, având in vedere ca, inexistenta calității de asigurat, prin prisma lipsei unui contract de asigurare, in condițiile in care reclamantul nu dovedește ca se afla eventual in evidenta unei alte Case de asigurări de sănătate din subordinea ANAF unde a plătit contribuțiile la Fondul de asigurări sociale de sănătate - sunt nefondate văzând chiar si numai prevederile art.208(3) din L.95/2006 care stipulează: "asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar...", participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate fiind prevăzuta la lit. e de la acest alineat.
Apoi, invocarea lipsei caracterului cert, lichid si exigibil al creanței este neîntemeiata, in considerarea chiar si numai a faptului că, în decizia 15883.1/_ la pct.2 se evidențiază natura veniturilor realizate pentru care se calculează contribuția (venituri din activități independente), acestea fiind furnizate de către ANAF pe baza de protocol, pentru intervalul 2007 - 2010, din moment ce debitorul nu-și îndeplinise obligația declarativa menționata la art.215 din L.95/2006 - aspect pe care el însuși o precizează in acțiune.
La pct.3 din decizie se menționează atât contribuția estimată, procentul aplicat cât și scadența obligației de plată, așa încât - prin raportare la prevederile art.257(2) lit. b, coroborat cu art.257 (5) lit. b din lege, contestarea caracterului cert, lichid si exigibil al creanței este neîntemeiată și nu poate fi primită drept temei al cererii de suspendare, nefiind dovedită existența unui caz bine justificat care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității și temeiniciei actului administrativ contestat care să justifice cererea de suspendare.
In ceea ce privește paguba iminentă, conform art. 2 alin.(1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. In cauză nu este îndeplinită nici această condiție, ținând cont de faptul că plata contribuției la asigurările sociale de sănătate, fiind o contribuție legală, care se circumscrie în cadrul obligației generale a cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, nu poate fi privită ca o pagubă.
Pentru toate aceste motive se solicită respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.
Pe fond,
se arată că, in sistemul asigurărilor sociale de sănătate, contribuțiile reprezintă venituri publice, se cuvin bugetului general consolidat, fiind prevăzute ca anexa la legile bugetare anuale. Reglementarea legală a organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede obligația generală a persoanelor asigurate și a angajatorilor (persoane juridice și persoane fizice) de a plăti contribuția, în raport cu veniturile realizate, la fondul de asigurări de sănătate, având calitatea de asigurat toți cetățenii români cu domiciliul în țară, toți aceștia având obligația plății contribuției de asigurare, în raport cu veniturile pe care le realizează.
Legea instituie nu doar dreptul cetățenilor de a beneficia de serviciile sistemului public de sănătate dar si obligația acestora de a contribui la Fond. Persoanele exceptate de la plata acestei contribuții sunt prevăzute la art.213, "astfel ca in afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintită - se arată în considerentele unor decizii ale Curții Constituționale (nr. 1240/2010, nr. 1304/2009), neachitarea contribuției la asigurările de sănătate fiind justificata doar în aceste situații, din imposibilitatea obiectivă a păturilor defavorizate material de a îndeplini această obligație, nu pe ignorarea lor, cum este cazul în speță.
Contestatorul deși se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art.257(2) lit. b din L.95/2006, pentru care plata contribuției este obligatorie, nu și-a îndeplinit această obligație, conduită în raport de care este în culpă și nu poate avea caracter exonerator ci dimpotrivă sancționator. Nimic nu îl împiedică pe acesta să opteze pentru una din casele de asigurări de sănătate aflate în subordinea CNAS, însă neexprimarea acestei opțiuni, nu poate să conducă la concluzia pretinsă, în sensul că nu are calitate de asigurat fiindcă nu a încheiat contract.
Răspunzând unor critici asemănătoare, Curtea Constituțională reține că, prin Decizia nr. 128 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 8 mai 2012, a constatat că dispozițiile Legii fundamentale, garantând prin art. 34 dreptul la ocrotirea sănătății, nu consacră și existența unui drept fundamental al persoanei la alegerea furnizorului serviciilor medicale. Desigur, textul constituțional nu interzice o astfel de opțiune, însă stabilește că "Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". Prin urmare, dreptul cetățenilor la servicii medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate se face doar în condițiile stabilite prin lege. Cetățenii pot beneficia și de serviciile altor furnizori de servicii medicale, dar în afara acestui sistem.
Totodată, prin Decizia nr. 705 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 31 octombrie 2007, ori Decizia nr. 1.011 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea a statuat că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie, astfel că obligația de contribuție la acest sistem reprezintă de fapt o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor".
Prin urmare calitatea de asigurat si obligația plații contribuției de asigurări sociale de sănătate rezulta exclusiv din lege si nu din contract.
Or, in speța contestatorul tocmai refuza îndeplinirea unei obligații legale, aceea de a plati contribuțiile instituite de însăși legea, deși face parte din categoria celor obligați la plată în virtutea art.257(2) lit. b în calitate de persoana care a realizat venituri din activitate independenta, după cum rezultă din informațiile transmise de ANAF aferent intervalului 2007-2010.
A condiționa obținerea calității de asigurat de opțiunea persoanei, dacă să plătească sau nu contribuția, înfrânge toate dispozițiile legale precum și interpretarea acestora în conformitate cu voința legiuitorului și principiile constituționale la care s-a referit, contestându-se astfel însăși puterea legala a unor texte de lege, care consacră la modul imperativ obligativitatea plății
contribuțiilor la Fond încă de la primele reglementari, prin L. 145/1997, OUG. 150/2002 și ulterior L.95/2006, în care se prevede obligativitatea plății contribuției și pentru o perioada anterioară, în sarcina celor care aveau aceasta obligație dar nu au îndeplinit-o ( art.259(7) lit. b și (8)).
Prin urmare, afirmațiile sale cu privire la nelegala percepere a contribuției în lipsa unui acord expres (exprimate la pag.3) și prematuritatea emiterii deciziilor de impunere ca premiza a anularii actelor de impunere, nu pot fi primite fiindcă ar însemna că autoritățile publice să nu-și poată îndeplini atribuțiile cu care au fost în mod legal investite.
Neplata voluntară a obligației instituita de lege în sarcina debitorului a condus la demararea acțiunilor specifice colectării sumelor cuvenite la FNUASS, actele de executare silită emise inițial, fiind anulate în Recursul reclamantului, în dosarul_ al Judecătoriei B., potrivit deciziei civile 460/2011 depus de către acesta, pe motiv că necomunicându-se în mod legal titlul de creanța- decizie de impunere, contribuabilului i s-a suprimat dreptul de a contesta actul administrativ fiscal, emiterea actelor de executare in aceste condiții fiind nelegala. In privința calității de asigurat, instanța de control judiciar a apreciat ca aceasta analiza poate fi făcuta numai in cadrul unei contestații asupra titlului de creanța introdusa potrivit art.205 si urm. C.P.fiscala. In consecința actele de executare au fost anulate, insa procedura de urmărire a fost reluata ulterior respectându-se totodată si termenul de prescripție prevăzut la art.91 C.P.fiscala.
Astfel, CAS BN prin Compartimentul de specialitate a emis conform art.35 din Ordin 617/2007, noi acte de urmărire împotriva debitorului, emițând decizia de impunere 15883.1/_ privind contribuțiile principale si nr. 15883.3/_ referitoare la obligații de plata accesorii, pe baza datelor transmise pe baza de Protocol, fiindcă debitorul, nici de aceasta data nu-și îndeplinise obligația declarativă menționată la art.215 din lege, pentru sumele de plată a căror scadență legală a expirat, neachitate, deși aceste aspecte au făcut obiect al discuțiilor contradictorii in chiar dosarul_ .
In privința datei de emitere a deciziilor contestate, din chiar scriptele depuse de către contestator, rezulta data emiterii ca fiind_ și nu_ care reprezintă data de referința a soldului aflat în debit întrucât potrivit OUG nr.125/2011, ANAF prin autoritățile fiscale teritoriale a preluat in administrare situația soldurilor contribuțiilor stabilite până de data de 30 iunie 2012 și neîncasate până la aceeași dată, conform art. V (4) lit. b. Iar potrivit art. V(7) din actul normativ, decizii de impunere continua sa fie emise și după data de_, pana cel târziu la data de_ pentru sumele datorate pana la_ .
Împotriva acestor decizii s-a adresat cu contestație administrativă, înregistrată sub numărul 465/_ care a fost soluționata de Compartimentul administrare contribuții, creanțe prin decizia 13/_ de respingere a contestației, nefiind găsite întemeiate niciunul din criticile formulate care au vizat lipsa calității de asigurat fără un contract cu CAS B. -N., lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, precum și aspecte formale ale deciziei de impunere.
In ceea ce privește argumentul din acțiune invocat la pag.4 în sensul că nu s-a verificat dacă contestatorul a avut cumva calitatea de angajat, acest argument nu are relevanță deoarece potrivit art.257(3) din legea 95/2006 " In cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a) - d), alin. (21) și (22) și la art. 213 alin. (2) lit. h), contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri". Rezultă că obligația plății contribuției la FNUASS subzistă chiar și în ipoteza cumulării calității de salariat cu aceea de persoana ce realizează venituri din activitate independenta.
In privința aspectelor de formă contestate prin argumentele de la pag.4, în sensul că nu sunt concret prezentate în deciziile atacate perioadele concrete pentru care se percep aceste contribuții, contrar afirmațiilor, în decizie se precizează pentru fiecare an în parte, venitul care a reprezentat baza de calcul, procentul de contribuție aplicat, contribuția datorată, scadentă obligației de plată, intervalul de timp pentru care au fost calculate majorările de întârziere. Prin urmare nici aceste motive ale acțiunii nu sunt întemeiate.
In drept, s-au invocat disp. art.205 NCPC, art.208, 215, 257, 259 din L.95/2006; Ordin 617/2007 al CNAS.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține pe fondul cauzei următoarele:
Constatându-se că obligația de declarare și de virare a contribuțiilor la FNUASS nu a fost îndeplinită de reclamant, s-a procedat de către C. de A. de S. B. -N. la emiterea deciziilor de impunere nr.15883.1/_ și nr.15883.3/_ pentru contribuția restantă de 2234
lei, aferentă perioadei_ -_, plus majorări/penalități de întârziere - 2335 lei, aferente perioadei_ -_, total: 4569 lei, în baza veniturilor transmise de către ANAF prin Protocolul nr.5282/95896/_ - file 34, 47-51 dosar, fiind necontestat că, în intervalul 2007- 2010, debitorul a realizat venituri din activități independente.
Prin contestația administrativă adresată Casei de A. de S. B. -N. și înregistrată sub nr.465/_, reclamantul a invocat, în esență, aceleași motive pe care și-a întemeiat acțiunea de față.
Prin decizia nr.13/_ C. de A. de S. B. -N. a respins ca neîntemeiată contestația promovată, reținându-se că debitorul face parte din categoria persoanelor care, obținând venituri din activitate independentă, are obligația suportării contribuțiilor aferente acestor venituri, iar calculul sumelor datorate pentru perioada 2007-2010 s-a realizat în conformitate cu art.257 alin.2 lit. b din Legea nr.95/2006, prin aplicarea unei cote de 6,5% - anul 2007, sem. I 2008, anul 2009 și 5,5% - sem. II din 2008, 2010, asupra veniturilor stabilite din activități independente, pe baza normei de venit, calculându-se și accesorii conform art.120 și 120 ind.1 din OG nr.92/2003. În soluționarea contestației, s-a constatat că debitorul nu avea veniturile din activitatea independentă declarate la casa de asigurări de sănătate, conform art.215 și 219 din Legea nr.95/2006 și că, în aceste condiții, în mod corect și legal s-au avut în vedere veniturile transmise de către autoritatea fiscală teritorială pe baza de protocol ca bază de calcul a contribuțiilor care se cuvin FNUASS, pentru perioada 2007-2010, în acest sens fiind înscrisul depus la fila 34 dosar, contestatorul nefăcând dovada unei alte situații de fapt decât cea reținută de C. de A. de S. B. -N. și nici dovezi privind plata obligațiilor către o altă casă de sănătate.
Indubitabil, reclamantul se încadrează în categoria persoanelor fizice ce au realizat venituri din activități independente, iar în această calitate avea obligația să plătească contribuții la FNUASS, în termenele prevăzute de lege, până în data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru, conform art. 257 (2) lit. b coroborat cu art.213 alin.(2) lit. h și art.257 alin.(3) din Legea nr. 95/2006, respectiv cu art.8(1) din Ordinul nr.617/2007 al CNAS ("contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru").
Tribunalul reține că potrivit prevederilor art. 208 alin.(3) lit. e) din Legea nr.95/2006, cu modificările și completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, unul din principiile sale fiind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, art.211 din același act normativ prevede că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Prin urmare, calitatea de asigurat la sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitate de cetățean român și domiciliul în România. Astfel, în considerarea principiului solidarității menționat la art. 208 alin.(3) lit. b), toți trebuie să contribuie la constituirea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au beneficiat sau nu de servicii medicale de la acest sistem. Altfel spus, cei care sunt sănătoși și nu au nevoie de servicii medicale contribuie la acest fond în funcție de veniturile lor, fiind solidari și ajutând pe cei care au nevoie de servicii medicale ale căror costuri nu le-ar putea acoperi în sistem privat sau în sistem individual.
În acest sens, sunt și prevederile art.213 alin.(4) din actul normativ menționat, potrivit cărora categoriile de persoane care nu sunt exceptate potrivit alin. (1) și (2) de la același articol au obligația să se asigure în condițiile art.211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi, aceasta fiind practic o obligație legală ce decurge din calitatea de cetățean român cu domiciliul în țară. Această prevedere dă forță principiului liberei alegeri a casei de asigurări de sănătate, contribuabilul fiind liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări de pe cuprinsul țării, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare.
Apoi, C. de asigurări de sănătate este obligată să colecteze sumele cuvenite fondului în cadrul termenului de prescripție fiscală, care este de 5 ani, conform art.91 Cod procedură fiscală. Nu se poate invoca vreo culpă din partea Casei că nu a întreprins mai repede măsuri de colectare, cât timp reclamantul care avea obligația de declarare/virare impusă de lege, nu și-a îndeplinit aceste obligații și cât timp instituția pârâtă se încadrează în termenul de prescripție extinctivă.
Tribunalul reține că titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art.32 alin. (4) din Ordinul nr.617/2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Potrivit art.110 alin.3 Cod proc. fiscală, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscală" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Totodată, art.111 alin.(1) Cod procedură fiscală stabilește: ,,Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează"", iar art.119 Cod procedură fiscală prevede că "(1 ) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
Potrivit art.141 (2) din Cod procedură fiscală "Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".
Majorările de întârziere în materie fiscală se particularizează prin aceea că ele curg din ziua imediat următoare scadenței obligației fiscale, de drept, cu excluderea posibilității de renunțare la ele și nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului, excepție de la regimul juridic al evaluării legale a daunelor-interese din dreptul comun și sunt neplafonate, calculându-se și datorându-se până în ziua încasării sumei inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere.
Așadar, neachitarea acestor contribuții la scadență determină ope legis obligativitatea suportării majorărilor de întârziere, determinat de particularitățile titlurilor de creanță fiscală ce reprezintă venituri ale bugetului general consolidat.
Se impune a se menționa că potrivit art. 257 alin.1, alin.2 lit. a și b, alin.3 din Legea nr.95/2006, persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 213 alin.(1), contribuția stabilindu-se sub forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit, veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit, iar în cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a) - e), contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri.
Concluzionând, cu privire la apărările formulate de reclamant, tribunalul subliniază caracterul obligatoriu al contribuției la plata asigurărilor sociale de sănătate, libertatea contractuală fiind stabilită în acest caz doar în privința alegerii entității asigurătoare de către asigurat, iar în lipsa existenței unei manifestări de voință din partea asiguratului, asigurarea obligatorie acționând în temeiul legii speciale, asupra tuturor veniturilor impozabile obținute atât din salarii, cât și din activitatea independentă.
Raportat la considerentele de fapt și de drept expuse anterior, cu sublinierea că baza de calcul este reprezentată de veniturile din activitățile independente desfășurate de reclamant, conform datelor furnizate de autoritatea fiscală competentă( reclamantul nefăcând dovada unei situații fiscale diferite până la momentul soluționării contestației), fiind verificate cerințele impuse pentru creanță de a fi certă, lichidă și exigibilă, prin însuși conținutul titlurile de creanță atacate care sunt conforme cu art.43 și 46 Cod pr. fiscală, executarea silită declanșată în dosarul execuțional nr.7043/_ fiind desființată doar pe motivul nerespectării procedurii de comunicare a actelor administrativ-fiscale, potrivit prev. art.44 alin.2 lit. a - d C.pr. fiscală, tribunalul, în temeiul art.218 cu referire la art.209 alin.4 C.pr.fiscală, va respinge ca nefondată acțiunea.
În conformitate cu ptrevederile art.453 C.pr.civ., față de soluția adoptată, se va respinge, în consecință, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul B. A.
,
domiciliat în B., str. R., nr. 22, ap. 74, jud. B. -N., CNP 1., în contradictoriu cu
pârâta C. de A. de S. B. -N. , cu sediul în B., str. G., nr. 5, jud. B. -N., ca nefondată.
Respinge, în consecință, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de recurs se depune la
Tribunalul B. -N., sub sancțiunea nulității, conform art.490 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Pronunțată astăzi, 15 octombrie 2013, prin punerea soluției la dispoziția părților, conform art.396 alin.2 Codul de procedură civilă.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. Emilian L. M. DP
Red/dact: DEL/HVA
_ /4 ex
