Sentința civilă nr. 6948/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr._ *
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Sentinta civila Nr. 6948/2013 Ședința publică din 19 aprilie 2013
Completul compus din:
Judecator :M. -F. B.
Grefier:I. -M. P.
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal având ca obiect obligația de a face formulată de reclamanta O. V. în contradictoriu cu pârâta D. G. a F.
P. a J. C. .
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință constatându-se că mersul dezbaterilor și concluziile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 5 aprilie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru data de azi,19 aprilie 2013
INSTANTA
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului C., reclamanta O. G.
F. în contradictoriu cu pârâta D. G. a F. P. a jud.C., a solicitat instanței să dispună anularea, în parte, a deciziei de soluționare a contestației nr.1126/_ emisă de pârâtă, anularea, în parte, a deciziei de impunere nr.7548 /_ și a raportului de inspecție fiscală nr.7548/_, ambele emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 27.688 lei achitată prin ordinul de plată nr.1/_, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei de 27.688 lei, calculată de la data de_ și până la data restituirii efective, respectiv a dobânzii prevăzute de OG nr.9/2000 pentru perioada_ -_, cu cheltuieli de judecată.
În principiu, argumentele principale invocate de reclamanta in sustinerea actiunii sale se circumscriu următoarelor probleme juridice:
inexistența unei "persoane impozabile" identificate în persoana reclamantei și inexistența unei "activități economice" corespondente, la nivelul anilor 2008 - 2009, care să genereze obligația de plată a TVA pentru tranzacțiile efectuate;
dacă s-ar aprecia că ne aflăm totuși în prezența unei "activități economice" și a unei "persoane impozabile", aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la dreptul de deducere și cota redusă de 5% în materie de TVA;
dacă s-ar aprecia că ne aflăm în prezența unei "activități economice" și a unei "persoane impozabile", stabilirea greșită a majorărilor de întârziere în sarcina recurentei.
Cadrul juridic național consacrat taxei pe valoarea adăugată a cunoscut o evoluție în perioada 2004 - 2009, cu referire in principal la modificările aduse textelor cuprinse în Codul fiscal (Legea nr. 57112003) și Normele metodologice ale Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004).
Trebuie precizat faptul că în aceeași perioadă o parte a modificărilor legislative au fost efectuate ca urmare a obligațiilor asumate de România în faza de pre-aderare la Uniunea Europeană (2004 - 2006) și după data aderării (2007 - 2009), acelea de receptare a acquis-ului comunitar. Reglementările comunitare relevante sunt Directiva a șasea în materie de TVA (Directiva 77 /388/CEE din 17 mai 1977 privind armonizarea legislații lor statelor membre referitoare la cifra de afaceri - sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza comună de impozitare), în vigoare până la 31 decembrie 2007, respectiv Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată.
Analizând reglementările naționale aplicabile în România, în perioada 2004 - 2009 (art. 127 C. fisc, și normele metodologice corespondente), se poate constata că determinarea sferei noțiunii de "persoană impozabilă" a cunoscut o anumită evoluție, după cum urmează. Astfel, pentru perioada pre-aderării la Uniunea Europeană (2004 - 2006), textele comunitare cuprinse în Directiva a șasea în materie de TVA nu erau, formal, obligatorii pentru statul român și nu se impuneau nici atenției particularilor. Prin urmare, singurele dispoziții relevante care trebuie avute în vedere sunt cele ale art. 127 C. fisc, și normele metodologice asociate. În acest sens, trebuie precizat că dispozițiile art. 127 alin. 2 C. fisc, prevedeau faptul că reprezintă o "activitate economică" exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în sensul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Totuși, legislația română permitea, în această perioadă, excluderea expresă din sfera "activităților economice" a vânzărilor de locuințe proprietate personală efectuate de către persoane fizice sau a altor bunuri folosite de către acestea pentru scopuri personale, conform art. 1511pct. 2 din Normele metodologice.
În aceste condiții, având în vedere formula legislativă menționată, în practic toate vânzările de locuințe sau terenuri proprietate personală, efectuate de persoane fizice în perioada 2004 - 2006, sunt excluse din rândul "activităților economice" menționate de art. 127 alin. 2 C. fisc. Acest lucru conduce și la concluzia că persoanele fizice care au efectuat asemenea livrări de bunuri în perioada 2004 - 2006 nu aveau calitatea de "persoane impozabile" și, prin urmare, nu aveau obligația de a se înregistra ca plătitori de TVA și nici obligația de a colecta TVA.
Regulile destinate determinării "persoanelor impozabile" din legislația fiscală națională nu au cunoscut modificări semnificative în perioada 2007 - 2009, ulterioară aderării la Uniunea Europeană. Textul art. 127 C. fisc. a rămas neschimbat, fiind adusă doar o minimă modificare normelor metodologice (art. 1521pct. 3). Astfel, printr-o formulă eliptică s-a indicat că excepția de la regula existenței unei "activități economice" (situația în care se vând locuințe proprietate personală sau alte bunuri folosite în scopuri personale) devine regulă atunci când "se constată că activitatea respectivă este desfășurată in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, in sensul art. 127 alin. 2 C. fisc.
În perioada 2007 - 2009 nu a existat nicio normă juridică detaliată care să explice ce înseamnă obținerea de venituri cu caracter de continuitate.
Vânzarea terenurilor și construcțiilor de către persoanele fizice înregistrate ca "persoane impozabile" constituie, din punct de vedere al TVA, "livrări de bunuri". Prin urmare, orice persoană impozabilă care efectuează o livrare de bunuri - considerată drept operațiune impozabilă
- are obligația de a colecta TVA în cota determinată potrivit legii și de a vira TVA colectată la bugetul de stat, în termenele prevăzute de lege. Pe de altă parte, există anumite operațiuni, expres prevăzute de lege, care sunt scutite de TVA, chiar dacă sunt efectuate de "persoane impozabile" determinate conform art. 127 C. fisc.
Ca urmare a incidenței dispozițiilor fiscale în vigoare în anul 2007 [art. 141 alin. 2 lit. f) C. fisc. și normele metodologice cuprinse în art. 1821pct. 37], elementele care trebuie avute în vedere sunt următoarele:
Potrivit regulii generale, descrise în prima frază a art. 141 alin. 2 lit. f) C. fisc., livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți dintr-o construcție și a terenului pe care este construită aceasta, precum și livrarea oricărui teren erau scutite de TVA. Practic, din analiza textului menționat rezultă faptul că erau scutite de impozitate atât livrările efectuate de "persoane impozabile", cât și livrările ocazionale efectuate de persoane care nu aveau calitatea de "persoane impozabile" .
Conform celei de-a doua fraze din art. 141 alin. 2 lit. f) C. fisc., de la această regulă se instituia o excepție: constituie operațiune impozabilă livrarea unei construcții noi, a unei părți dintr-o construcție nouă sau a unui teren construi bile, efectuată de o persoană impozabilă care și- a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. Condițiile de aplicare ale excepției necesită o scurtă analiză:
Noțiunile utilizate de norma fiscală sunt explicitate de Codul fiscal: teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare; construcție înseamnă orice structură fixată în sau pe pământ; este considerată construcție nouă aceea construcție care a fost livrată cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcției sau a unei părți a
acesteia, după caz, în urma transformării; este de asemenea considerată construcție nouă orice construcție transformată astfel încât structura, natura ori destinația sa au fost modificate sau, dacă nu există modificări, există totuși o construcție nouă atunci când costul transformări lor, exclusiv taxa, se ridică la minimum 50% din valoarea de piață a construcției, exclusiv valoarea terenului, ulterior transformării.
Sunt considerate operațiuni impozabile doar livrările de construcții noi sau terenuri construibile efectuate de "persoane impozabile", nu și livrările cu caracter ocazional.
În fine, o condiție extrem de importantă pentru incidența excepției este aceea ca persoana impozabilă să-și fi exercitat sau să fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere, total sau parțial, pentru achiziția, transformarea sau construcția unui imobil.
Pe fondul cauzei, o primă chestiune care trebuie discutată vizează faptul că în cadrul inspecției fiscale desfășurate în anul 2010 s-au aplicat raporturilor juridice fiscale din perioada 2008 - 2009 norme juridice în vigoare doar de la_ . Practic, întreaga interpretare a stării de fapt s-a făcut prin prisma noilor reguli din 2010.
În ceea ce o privește pe reclamanta, apreciază că organele fiscale nu pot aplica reguli edictate și previzibile de la 1 ianuarie 2010 retroactiv, unor situații juridice din anul 2008.
Prin aceasta are loc o încălcare a principiului securității juridice.
În doctrină s-a spus că noțiunea de "securitate juridică" evocă, cel puțin pentru juriști, chestiuni familiare precum retroactivitatea, teoria aparenței, legalitatea incriminării și a pedepsei sau chiar obscuritatea textelor de lege ". În esență, ceea ce caracterizează acest principiu este faptul că el trebuie să protejeze cetățeanul "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze.
S-a sugerat în context că o noțiune mai potrivită decât cea de "securitate juridică" ar fi cea folosită de doctrina olandeză - Rechtzekerheid - "fiabilitatea dreptului";.
Inițial, securitatea juridică și-a găsit expresia clasică în neretroactivitatea legii, consacrată de pildă în art. 2 din Codul civil Napoleon (1804): "Legea nu dispune decât pentru viitor; ea nu are niciun efect retroactiv". Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate situațiile apărute în practică, a fost invocat principiul securității juridice". Practic, exigențele acestui principiu nu se limitează la interzicerea retroactivității legii, ci ele sunt mult mai largi și implică:
Accesul la legislația aplicabilă și previzibilitatea acestei legislații. Cu alte cuvinte, contribuabilul trebuie să aibă în primul rând acces la reglementările care îi sunt aplicabile, pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. În acest context, în dreptul european se vorbește despre o veritabilă publicitate în materie fiscală"", care este de natură să întărească considerabil securitatea juridică în acest domeniu și să amelioreze raporturile dintre administrația fiscală și cetățeni.
Pe de altă parte, legea aplicabilă trebuie să fie previzibilă. Contribuabilul are în mod indubitabil dreptul de a fi informat în avans asupra consecințelor actelor pe care le efectuează, într-o manieră care să-i permită să se comporte în deplină cunoștință de cauză. Sub acest aspect, trebuie admis că adagiul "Nimeni nu poate invoca necunoașterea legii" este din ce în ce mai greu de aplicat în condițiile unei inflații legislative evidente în materie fiscală, dublată de un vocabular care ar putea fi uneori caracterizat drept ezoteric. Simplu spus, contribuabilul trebuie să cunoască legislația de așa manieră încât să poată acționa preventiv.
Obligația administrației fiscale de a-și defini în mod clar exigentele și de a-și respecta angajamentele luate.
În fine, există o anumită marjă de incertitudine generată și de puterea de interpretare a legii de către instanțele de judecată, precum și de evoluția jurisprudenței acestor instanțe. Mai ales într-un "domeniu favorit" al insecurității juridice, materia fiscală, o jurisprudență unitară, solidă, argumentată, este cu atât mai importantă".
Principiul securității juridice a fost consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european. Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiție Europeană a indicat faptul că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare. Pentru ca principiul securității juridice să fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situație de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane, Curtea a indicat faptul că o măsură comunitară trebuie să fie certă, neechivocă, iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează.
Pentru materia fiscală prezintă o importanță deosebită o constatare a Curții de Justiție Europene asigurarea securității juridice trebuie observată cu mai mare strictețe în cazul regulilor susceptibile să producă consecințe financiare, astfel încât cei vizați de aceste reguli să cunoască precis întinderea obligațiilor impuse de asemenea reguli.
Legislația fiscală română relevantă în materie de TVA nu respectă principiul securității juridice în perioada 2007 - 2009. Așa cum s-a arătat, formularea eliptică a normelor metodologice care ar fi trebuit să expliciteze textul Codului fiscal nu-i oferă contribuabilului nici cea mai mică idee asupra a ceea ce înseamnă "obținerea de venituri cu caracter de continuitate" în concepția legiuitorului român sau a legiuitorului comunitar. Textul art. 127 C. fise. nu este un text cert, neechivoc, previzibil, prin lectura căruia contribuabilii să cunoască exact consecințele financiare ale comportamentului lor și întinderea obligațiilor fiscale în materie de TVA care le revin.
În plus, trebuie observat faptul că organele fiscale din România nu au luat niciun fel de măsuri pentru a se asigura interpretarea acestui text de lege. Astfel, Comisia fiscală centrală din cadrul Ministerului F. P. ar fi avut posibilitatea emiterii unei decizii interpretative cu privire la această chestiune, care ar fi urmat să fie publicată în "Monitorul Oficial", devenind însă previzibilă.
Pe cale de consecință, încălcarea principiului securității juridice ar fi suficientă, pentru ca o instanță (națională sau comunitară) să decidă faptul că nu constituie "activități economice" livrările de construcții și terenuri efectuate în perioada 2007 - 2009.
Totodată reclamanta a invocat și nulitatea inspecției fiscale, pe motivul că durata inspecției fiscale a depășit termenul de 3 luni prevăzut de art.104 al.1 din Codul de procedură fiscală.
Pârâta D. G. a F. P. a J. C. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a arătat că reclamanta a desfășurat o activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că intră in categoria persoanelor impozabile, conform prevederilor art.127 alin.1 și 2 Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare, astfel că susținerile reclamantei potrivit cărora nu face parte din categoria persoanelor impozabile sunt lipsite de fundament legal.
Prin sentința civilă nr.4533/_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului
C.
, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta O. V. în contradictoriu cu pârâta D.
G. a F. P. a J. C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, in esență, dată fiind amploarea tranzacțiilor cu imobile efectuate de către reclamantă și faptul că a fost depășit plafonul de
35.000 euro prev. de art.152 al.1 și al.6 din Legea nr.571/2003, organul de inspecție fiscală activitatea desfășurată are caracter de continuitate, fiind o operațiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, confor aart.126 al.1, art.127 al.1,2 din Legea nr.571/2003 și a dispozițiilor HG nr.44/2001 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003.
Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs reclamanta O. V. iar prin decizia civilă nr.1702/_ pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel C., s-a admis recursul declarat de reclamanta O. V. împotriva sentinței civile nr.4533/_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C., care a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că instanța de fond nu a analizat toate motivele și argumentele prezentate de reclamantă, decisive in economia procesului, astfel că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Curtea de Apel a dispus ca in rejudecare, instanța de fond va urmări să respecte toate regulile în materia motivării hotărârilor judecătorești aplicate la specificul și complexitatea litigiului pendinte, urmând a analiza apoi și celelalte critici și motive de recurs pe care le va socoti ca argumente de fond în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ *.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei reclamanta a arătat că raportul de inspecție fiscală, decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației sunt emise de către un organ fiscal necompetent, ceea ce atrage nulitatea actelor și că din actele depuse la dosarul cauzei de pârâtă atestă, cel puțin într-o primă fază, efectuarea unei inspecții fiscale de către Administrația F.
P. a Municipiului C. -N., ceea confirmă faptul că pârâta nu a avut niciodată competența să efectueze o inspecție fiscală în privința reclamantei.
Prin concluzii scrise, reclamanta a solicitat, în principal, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, și anume anularea în întregime a deciziei de soluționare a contestației, a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 27.688 lei cu dobânda aferentă, iar în subsidiar, anularea în parte a actelor susmenționate și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 11.497 lei cu dobânda aferentă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că din lucrările dosarului rezultă că toate probele au fost colectate fraudulos, anterior datei începerii inspecției fiscale și că susține toate argumentele referitoare la inexistența cadrului juridic național care să stea la baza soluției fiscale adoptate de pârâtă și concretizate in obligații fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată.
Totodată, reclamanta a contestat legalitatea probelor care au stat la baza concluziilor raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, precum și concluziile pârâtei și ale expertului referitoare la inexistența sau limitarea dreptului de deducere TVA al unei persoane considerate de aceștia drept o persoană impozabilă.
Analizand fondul cauzei dupa casarea cu trimitere instanta reține urmatoarele:
Prin Decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual și/sau într-o formă de asociere nr.7548/_, au fost reținute în sarcina reclamantei ca obligații fiscale suplimentare suma totală de 27.688 lei, reprezentând debit suplimentar-23.721 lei și majorări de întârziere-3.967 lei la sursa TVA, stabilite în urma încheierii Raportului de inspecție fiscală întocmit la data de_ .
Raportul de inspecție fiscală în baza căruia a fost stabilită obligația fiscală suplimentară s-a întocmit în urma efectuării unei inspecții fiscale inopinate care a avut ca obiectiv verificarea modului de înregistrare în evidența fiscală și contabilă a activității desfășurate de reclamantă, precum și modul de determinare, declarare și virare a obligațiilor datorate bugetului de stat pentru perioada_ -_ .
Astfel, s-a constatat că reclamanta împreună cu O. D. el, Bondor D. I., Salomie R.
,O. Nicolae V., O. G. și Salomie B. A. au efectuat începând cu anul 2007 activități economice cu caracter de continuitate prin angajarea unor costuri pentru construirea a patru imobile cu câte 33 de apartamente.
După finalizarea lucrărilor de construire și luarea în folosință au fost înstrăinate către terțe persoane un număr de 122 de apartamente din cele 132 construite, în valoare totală de 10.902.275 lei.
Din autorizațiile și contractele de vânzare-cumpărare prezentate organului de inspecție fiscală, a reieșit că reclamanta este coproprietar în cotă de 7 % asupra imobilelor construite și înstrăinate, rezultând o valoare a tranzacțiilor efectuate de către aceasta în sumă de 763.159 lei.
Pe lângă apartamentele menționate mai sus, au fost înstrăinate în cursul anilor 2008 și 2009 un număr de 23 de locuri de parcare și 2 terenuri.
Tranzacțiile efectuate în lunile august și septembrie 2008 (92 apartamente și 17 locuri de parcare ) sunt în sumă totală de 9.562.291 lei, din care cota parte de 7 % ce revine reclamantei este în sumă de 669.340 lei.
Tranzacțiile efectuate în anul 2009 (24 apartamente și 5 locuri de parcare ) sunt în sumă totală de 2.365.396 lei, din care cota parte de 7 % ce revine reclamantei este în sumă de 165.578 lei.
În cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă și fiscală judiciară de către domnulert contabil -consultant fiscal Grama Cornel, având ca obiective:
determinarea datei la care reclamanta ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de TVA
Determinarea obligațiilor fiscale principale și accesorii reprezentând TVA ale reclamantei pentru perioada care a făcut obiectul inspecției fiscale, respectiv_ - _
Determinarea dreptului de deducere de TVA recunoscut reclamantei pentru perioada care a făcut obiectul inspecției fiscale.
Prin raportul de expertiză contabilă și fiscală s-a concluzionat cu privire la Obiectivul nr.1, că reclamanta avea obligația înregistrării din punct de vedere TVA până la data de_, urmând să devină plătitoare de TVA de la data de_ . În ceea ce privește Obiectivul nr.2, s-a reținut că obligațiile fiscale principale și accesorii reprezentând TVA ale reclamantei pentru perioada ce a făcut obiectul inspecției fiscale, respectiv_ -_ sunt în sumă de 16.191 lei, din care TVA
este în sumă de 13.624 lei și majorări pentru neplata la scadență a TVA, calculate până la data de_, sunt în sumă de 2.567 lei.
În privința Obiectivului nr.3 s-a reținut că reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru TVA deductibilă și în consecință expertul nu este în măsură să determine dreptul de deducere al TVA-ului.
Constatările raportului de expertiză comparativ cu constatările autorității fiscale sunt următoarele: total obligații de plată constatate de autoritatea fiscală sunt in sumă de 27.688 lei, iar cele constatate prin raportul de expertiză sunt în sumă de 11.172 lei obligatii principale si 2.218 lei obligatii accesori. Intructa reclamanta a achitat suma de 23.721 lei la data de_ expertul a concluyionat ca aceasta datoreaza bugetului de stat suma de 14.298 lei.
Prin completarea raportului de expertiză contabilă și fiscală s-a reținut că reclamanta nu deține facturi de achiziție bunuri și servicii, în original, utilizate în scopul edificării imobilelor vândute, așa cum prevede art.155 alin.5 C. fiscal, astfel că nu are dreptul de deducere a TVA-ului, menționându-se că susține constatările Raportului de expertiză, concluziile acestuia rămânând nemodificate.
Pentru o analiza profunda a cauzei de fata este necesar a fi avute in vedere modificarile succesive ale Codului fiscal intervenite de-a lungul celor cinci ani ai perioadei supuse inspectiei fiscale si care nu au fost avute in vedere de organele de inspectie.
Astfel, pentru perioada pre-aderării la Uniunea Europeană (2004 - 2006), textele comunitare cuprinse în Directiva a șasea în materie de TVA nu erau, formal, obligatorii pentru statul român, singurele dispoziții relevante care trebuie avute în vedere sunt cele ale art.126, art 127 C. fisc, și normele metodologice asociate.
In perioada 2007 - 2009, ulterioară aderării la Uniunea Europeană, textul art. 127 C. fiscal a rămas neschimbat, fiind adusă doar o modificare normelor metodologice (art. 1521pct. 3) in sensul precizarii că excepția de la regula existenței unei "activități economice" (situația în care se vând locuințe proprietate personală sau alte bunuri folosite în scopuri personale) devine regulă atunci când "se constată că activitatea respectivă este desfășurată in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, in sensul art. 127 alin. 2 C. fisc.
In conformitate cu dispozitiile art 126 din Codul fiscal o operatiune este considerata impozabila din punct de vedere al TVA doar daca este realizata de o persoana impozabila.In conformitate cu prevederile art 127 alin 1 din Codul fiscal " este considerata persoana impozabila orice persoana care desfasoara, de o maniera independenta si indiferent de loc, activitati economice de natura celor prevazute la alin 2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activitati";.
Asadar, un prim aspect necesar a fi analizat vizeaza notiunea de ";persoana impozabila";.
Initial, argumentarea in drept folosita de autoritatile fiscale in calificarea persoanelor fizice ca persoane impozabile a constat in invocarea primului paragraf al art. 127 alin. (2) C.fisc., referitor la activitatile comerciantilor. Este adevarat ca, potrivit regulilor generale comerciale, achizitia de bunuri in scopul revanzarii acestora constituie fapta de comert. Este la fel de adevarat ca, urmarind exclusiv regulile Directivei Europene a carei traducere fidela o reprezinta Codul fiscal, temeiul legal invocat ar trebuie sa fie corect si suficient.
Ceea ce a fost insa neglijat a fost prevederea expresa din Codul comercial roman care scoate din sfera faptelor de comert vanzarea de imobile. În scopul protejarii taranilor romani (in majoritate analfabeti la 1887) de activitatile speculatorii, Codul comercial al lui Cuza a prevazut ca numai vanzarea de marfuri si producte constituie fapte de comert, si nu cea de bunuri imobile. Cu alte cuvinte, in favoarea persoanelor juridice care vand terenuri sau constructii, opereaza ope legis o prezumtie relativa de necomercialitate.
De asemenea, a fost omisa introducerea in Codul fiscal a unei definitii a comerciantului, din perspectiva legii fiscale.Prin urmare, incadrarea de catre organele fiscale a persoanelor fizice care au efectuat tranzactii imobiliare ca si comercianti si atribuirea din acest considerent a calitatii de persoana impozabila nu poate fi primita din punct de vedere juridic. Si aceasta pentru ca dispozitii moderne de drept fiscal fac trimitere la norme juridice vechi de 150 de ani.
Până la apariția noului Cod civil, patrimoniul de afectațiune nu era clar definit, tranzacțiile imobiliare nefiind tratate de vechiul cod civil ca fapte de comerț. Trecerea de la vechiul cod civil la noul cod civil lărgește aspectul comercial al tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoane fizice, în sensul unei activități economice, mai aproape de legislația fiscală europeană. Abia după intrarea
în vigoare a Codului civil putem vorbi de obligații fiscale legate de patrimoniul de afectațiune, așa cum de fapt OUG 125/2011 la art. 48 inclusiv la normele metodologice le-a și modificat.
Modificările Codului civil cu aplicabilitate din 2011, respectiv cele fiscale prin OUG 125/2011, în urma cărora dispare noțiunea de comerciant, persoana fizică rămânând obligată pentru activitățile economice, cu mecanismele de protejare a patrimoniului de afectațiune, trebuie să clarifice noțiunea de activitate economică, respectiv rolul art. 771comparat cu art 46 Cod fiscal. Pe de alta parte, Legea nr. 571/2003 (Codul Fiscal) nu a reglementat expres până la 0_ obligativitatea persoanelor fizice care înstrăinează imobile din patrimoniul personal de a plăti TVA-ul aferent acestor operațiuni. Doar prin OUG 109/2009 s-a introdus art 1271, "Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme."; iar prin HG 1620/2009 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 (care introduce o nouă normă 3.1, cea veche devenind 3.7 de la 0_ ), se produce alinierea legislației românesti (chiar dacă este impropriu ca Norma să modifice Legea) la cea
europeană prin clarificarea expresiei "orice tip de tranzacții";:
În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanță cu principiul de bază al sistemului de TVA potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacții, indiferent de forma lor juridică, astfel cum se menționează în constatările Curții Europene de Justiție în cazurile C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM).
In sustinerea punctului de vedere autoritatile fiscale au invocat decizia Curtii Europene in cazul van Tiem: in virtutea asigurarii principiului neutralitatii TVA, termenul "exploatare a bunurilor"; ar trebui interpretat in sensul cuprinderii tuturor acelor tranzactii, indiferent de forma lor juridica, prin care se urmareste obtinerea de venituri generate de respectivele bunuri, pe o baza continua.Chiar si in aceasta situatie, nu trebuie ignorate doua aspecte:
tipul spetelor in care Curtea Europeana insasi a inteles sa se prevaleze de decizia din cazul van Tiem ;
faptul ca nu se poate vorbi despre exploatarea unui bun daca aceasta presupune insasi consumarea sa prin vanzare.
Analizand jurisprudenta europeana se poate constata ca decizia van Tiem
a fost invocata de Curtea Europeana ca fiind aplicabila mutadis mutandis doar in cazuri in care se discuta despre: inchirieri (a se vedea C-230/94 Renate Enklerreferitor la inchirierea unei caravane si C- 23/98 referitor la inchirierea unui imobil), despre concesiuni (a se vedea C-174/06 COGEP), despre acordari de imprumuturi (a se vedea C-142/99 Floridienne
, in sensul considerarii acordarii de imprumuturi ca exploatare a capitalului detinut, in vederea obtinerii de dobanzi, cu caracter de continuitate) sau despre drepturi de folosinta sau alte drepturi in rem (a se vedea C-326/99 Goed Wonen
, referitor la dreptul de uzufruct).
Or, in toate aceste cazuri, bunurile corporale, actiunile, imobilele sau capitalul ramaneau in proprietatea celui care le exploata si nu se "consumau"; prin instrainarea acestora.
Însasi Curtea Europeana a apreciat ca judecata din Van Tiem nu este aplicabila in cazul C 80/95 Harns and Helm(precizand ca achizitia de obligatiuni in baza carora urmeaza a se obtine dobanzi pe o anumita perioada de timp nu poate fi considerata exploatare a bunurilor) sau in cazul C-442/01 Kaphag (in care a precizat ca achizitia de actiuni in baza carora urmeaza a se incasa in timp dividende nu reprezinta exploatare a bunurilor).
În cazul C-60/90 Polysar, in care era vorba despre activitatile unei societati holding de achizitie si vanzare de actiuni, reluand judecata din van Tiem referitoare la exploatarea bunurilor, Curtea Europeana si-a reformulat concluziile, precizand ca termenul "exploatare"; trebuie considerat a se aplica tuturor operatiunilor, oricare ar fi forma lor juridica, prin care se urmareste obtinerea de venituri din bunurile in cauza pe o baza continua. "Nu rezulta din decizia van Tiem ca simpla achizitie si detinere a actiunilor unei companii ar trebui privita ca activitate economica conferind de drept detinatorului statutul de persoana impozabila. Simpla achizitie a participatiei in alta entitate nu echivaleaza cu exploatarea unei proprietati in scopul obtinerii din aceasta de venituri pe o baza de continuitate pentru ca orice dividend ce poate fi generat de acea detinere este rezultatul simplei detineri a dreptului de proprietate";.
Si mai clar, in cazul C-77/01 EDM Mineiro in care se punea problema calificarii din perspectiva TVA a unor operatiuni repetate de achizitie si revanzare de actiuni, Curtea Europeana a precizat ca simpla achizitie si revanzare de titluri negociabile nu poate fi
asimilata exploatarii unui bun destinat a produce venituri cu caracter de continuitate, singura remuneratie pentru astfel de tranzactii constand intr-un posibil profit la vanzarea titlurilor negociabile.
Aceasta decizie este importanta din mai multe perspective: in primul rand spune ca exploatarea vizeaza un bun destinat obtinerii de venituri cu caracter de continuitate (si nu i se poate atribui o astfel de destinatie unui bun care face obiectul revanzarii) si, in al doilea rand, face distinctia dintre activitatile de exploatare (prestari de servicii prin natura lor) si activitatile comerciale de revanzare (livrari de bunuri, prin definitie).
Concluzionand: conform regulilor europene de TVA, tranzactiile imobiliare repetate ar constitui activitati economice taxabile de tipul activitatilor desfasurate de comercianti, si nu a activitatilor de exploatare; conform regulilor juridice, la incadrarea ca activitati comerciale a vanzarilor de imobile avem o problema de legislatie interna si cel putin o problema de procedura.Din aceasta perspectiva, in cauza va putea fi retinuta doar calitatea de persoană fizică a reclamantei și nu de comerciant/persoană taxabilă, aceasta neîndeplinind acte de comerț din cele reglementate de art. 3 Cod Comercial, pentru care există obligația de plată a TVA înainte de 2010.
In alta ordine de idei, art 141 alin 2 lit f din Codul fiscal este un articol special care trebuie citit prin prisma modificarilor in timp aduse Codului, in conditiile in care fiecare perioada fiscala trebuie analizata in raport de legislatia in vigoare la data efectuarii tranzactiei. In cauza autoritatea fiscala a reclasificat aplicarea TVA la constructiile noi pentru perioada 2005-2008 cu toate ca OUG nr 106/2007 a intrat in vigoare la data de_, in opinia instantei nefiind posibila retroactivitatea reancadrarii inainte de 2008.
Art 141 alin 2 lit f din Codul fiscal, in redactarea in vigoare pana la data de_ prevedea ca sunt scutite de la plata TVA:";livrarea catre orice persoana a unei constructii, a unei parti a acesteia si a terenului pe care este construita, precum si a oricarui alt teren.Prin exceptie, scutirea nu se aplica pentru livrarea unei constructii noi, a unei parti a acesteia sau a unui teren construibil, daca este efectuata de o persoana impozabila care si-a exercitat ori ar fi avut dreptul sa-si exercite dreptul de deducere total sau partial, pentru achizitia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.";Citirea corecta a conditionalului din teza a doua a textului, adica a exceptiei la scutire, arata ca scutirea nu se aplica celor care au calitatea de persoana impozabila si au exercitat sau ar fi avut dreptul sa-si exercite dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adaugata.
Apare cu necesitate, asadar, a stabili in ce masura reclamanta avea un drept efectiv de deducere anterior datei de_ .
Parata a sustinut in cauza de fata ca atat timp cat reclamanta nu a solicitat inregistrarea ca platitor de TVA pana la finalizarea inspectiei fiscale aceasta nu are dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor achizitionate.
Punctul de vedere al paratei a fost sustinut si de consultantul fiscal care a intocmit raportul de expertiza in cauza de fata ,care a completat in sensul ca reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru TVA deductibilă și în consecință expertul nu este în măsură să determine dreptul de deducere al TVA-ului.
Instanta, in dezacord cu opinia exprimata de parata,precum si concluziile raportului de expertiza retine ca, de principiu, dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 si următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului si nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operatiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 15 iulie 2010, Pannon Gép Centrum, C-368/09, punctul 37 si Hotărârea din 1 martie 2012, Polski Trawertyn, 280/10, la punctele 40 și 47 ).
Hotărârea din 21 octombrie 2010, Nidera Handelscompagnie, C385/09, punctul 48:
"48. Desigur, persoanele impozabile au de asemenea obligatia de a declara când încep, când isi modifică sau când încetează activiatile, conform măsurilor adoptate în acest scop de statele membre, si aceasta în temeiul articolului 213 din Directiva 2006/112. Cu toate acestea, Curtea s a pronuntat deja în sensul că o asemenea dispozitie nu permite în niciun caz statelor membre, în cazul neprezentării unei declaratii, să reporteze exercitarea dreptului de deducere până la începutul efectiv al realizării obisnuite a operatiunilor taxate sau să priveze persoana impozabilă de exercitarea acestui drept (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa si altii, C 110/98-C 147/98, Rec., p. I 1577, punctul 51).
Regimul juridic al TVA este unul unitar, in conținutul său intrand nu numai obligații (de calcul, de reținere și de virare la bugetul de stat) dar și drepturi, cum ar fi dreptul de a deduce
TVA aferentă operațiunilor prin care s-a obtinut obiectul material al vanzărilor, ulterior calificate de către DGFP ca fiind operațiuni economice ce generează obligația de plată a TVA-ului. Or, in acest sens, in practica a Curții de Justiție a Comunității Europene s-a statuat că este deductibil și TVA-ul plătit de subiectul fiscal, chiar inainte de indeplinirea formalităților de inregistrare in scop de TVA. CJUE a mai statuat in Cauza 90/02 Bockemühl, punctele 51 si 52, și elemente cu privire la faptul că organele fiscale nu pot impune cerința suplimentară a posesiei unei facturi pentru a permite deducerea, in conformitate cu art. 22 alin (3) din a șasea directivă.
Pe de alta parte,
prin Ordinul ANAF nr. 1415/2009 (publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 591 din 26 august 2009, intrat în vigoare la data de 28 august 2009) s-a introdus pentru prima data in formularistica ANAF, in raport cu persoanele fizice :"Raportul de
I. Fiscală"; si "Declarația de impunere privind TVA";. Ordinul ANAF nr. 357/2007 (act normativ anterior), nu prevedea la Capitolul 3 "constatări privind TVA";.
Apoi, prin Ordinul ANAF nr. 1706/2008 (care modifică Ordinul nr. 330/2007, care, la randul său, modifică Ordinul nr. 914/2005), emise in materia impozitului pe venit, s-au introdus deciziile de impunere privind venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, fără ca aceste acte normative să facă referire la TVA.
Asadar, pana la data adoptarii Ordinului ANAF 1415/2009, in controlul persoanei fizice problema TVA-ului nu prezenta interes.
Momentul reâncadrării unei tranzacții in sensul uneia care incumbă obligația de plata de TVA se face conform legii, respectiv in temeiul art. 153 alin. (6) și (7) Cod fiscal. Acestea prevăd obligatia organului fiscal de a înregistra automat contribuabilii pe care îi consideră plătitori de TVA, conform art. 78 Cod procedura fiscală, in Registrul contribuabililor. În baza alin. 3) din textul normativ citat"Datele registrului contribuabililor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu corespund stării de fapt reale și vor fi comunicate contribuabililor."; Deși reglementată cu caracter de principiu in Codul de procedură fiscală, executivul a ințeles să edicteze norme (adică legislație secundară) pentru această operațiune abia la data de 28 aprilie 2012, prin Ordinul nr. 1786.
Teza paratei in sensul că ar fi existat obligația inregistrării in scop de TVA anterior edictării acestei legislații secundare nu poate fi respectata in lipsa detalierii conduitei prin norme metodologice. In concret, dacă "intenția de a desfășura o activitate economică"; ar fi considerată punctul de naștere a obligației de iregistrare in scop de TVA, atunci ANAF avea obligația încadrării ca plătitori de TVA conform art. 153 Cod fiscal.
Codul de procedură fiscală prevede la art. 23 alin. 1 că nașterea creanțelor și obligațiilor fiscale intervine în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, care se corelează cu art. 134 alin. 3 din Codul fiscal:";Exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei";.Obligația de a plăti TVA este după data inregistrării ca plătitor de TVA conform art. 153 alin. 7. Dacă coroborăm și prevederile alin. 1 lit. b), ANAF are obligația imperativă a unui termen clar de inregistrare din oficiu, respectiv: dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau depășit acest plafon.formularul de notificare și modelul de decizie privind inregistrarea din oficiu, in scopuri de TVA, au fost introduse prin art. 2 al Ordinului nr. 1786, adică după data de 28 aprilie 2010:
"Se aproba modelul si continutul urmatoarelor formulare:
Notificare privind inregistrarea, din oficiu, in scopuri de TVA, prevazuta in anexa nr. 2;
Decizie privind inregistrarea, din oficiu, in scopuri de TVA, prevazuta in anexa nr. 3;";
Art. 4 al Ordinului nr. 1786/2010 mai aduce o precizare extrem de importantă a termenului de la care se consideră valabila inregistrarea din oficiu:
"Inregistrarea, din oficiu, ȋn scopuri de TVA a unei persoane impozabile se consideră valabilă ȋncepand cu prima zi a lunii următoare celei ȋn care s-a comunicat persoanei impozabile decizia privind inregistrarea, din oficiu, in scopuri de TVA.";
Coroborand art. 153 alin. 7 cu obligația ANAF de la alin. 1 lit. b) de declarare din oficiu la termen, dar și cu Norma nr. 66 alin. 1 lit a) se poate concluziona că dacă organele fiscale nu isi indeplinesc obligația legală de inregistrare din oficiu la termen, atunci valabilitatea inregistrării nu produce efecte decat după comunicarea deciziei privind inregistrarea. Persoana impozabilă care nu are cunoștință că a depășit plafonul nu poate fi trasă la răspundere, pentru neandeplinirea unei
obligații exprese a organelor fiscale de a inregistra din oficiu, la termen, deoarece administrația fiscală dispunea de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă a depășit plafonul și nu poate să impună condiții suplimentare persoanei impozabile datorate propriei ineficiențe. In baza art. 60 alin. 2 din Codul de procedură fiscală organele fiscale pot accesa on-line baza de date a instituțiilor prevăzute la alin. (1), pentru informațiile stabilite pe bază de protocol. Menționăm că in baza art. 254 alin. 5 Cod fiscal orice persoană care dobândește, construiește sau înstrăinează o clădire are obligația de a depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii. Prin aceste două mențiuni se dovedește că administrația fiscală dispunea de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă a depășit plafonul, in timp real, cu indeplinirea termenelor de la art. 153 coroborate cu art. 4 al Ordinului nr. 1786/2010.
Instanta va retine,de asemenea, ca nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA la momentul exigibilității taxei pentru persoanele fizice care sunt considerate cu caracter retroactiv ca fiind persoane impozabile este o conduita apta sa determine incalcarea principiului proporționalității consacrat de deciziile Curții Europene."Statele membre trebuie astfel, conform principiului proporționalității, să recurgă la mijloace care, deși permit să se atingă în mod eficient obiectivul de luptă împotriva fraudei și a evaziunii fiscale, aduc cât mai puțin atingere obiectivelor și principiilor stabilite prin legislația Uniunii, precum principiul fundamental al dreptului la deducerea TVA-ului.
O plată tardivă a TVA-ului nu poate fi, în sine, asimilată unei fraude, care presupune, pe de o parte, că operațiunea în cauză, în pofida respectării condițiilor prevăzute de dispozițiile relevante din Directiva TVA și a legislației naționale care transpune această directivă, are drept rezultat obținerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivului urmărit prin aceste dispoziții și, pe de altă parte, că dintr-un ansamblu de elemente obiective rezultă că scopul esențial al operațiunii în cauză este obținerea unui avantaj fiscal";
.
Pe de alta parte, este de netagaduit dreptul statului de a percepe taxe si impozite, in baza unor legi reale, disponibile intr-o redactare accesibila contribuabilului cu pregatire medie.Este de asemenea, de natagaduit dreptul oricarei persoane de a fi prozejaza de abuzul de drept al autoritatii. Acest conflict intre protectia unui drept privat si apararea unui interes public este cazul judiciar tipic in care principiul proportionalitatii este cel care deceleaza.In contextul in care culpa pentru inexistenta unei legislatii fiscale corespunzatoare apartine autoritatilor, stabilirea retroactiva a unor sarcini fiscale apare ca o masura administrativa care incalca principiul proprotionalitatii. In acest sens este si Decizia Curții Europene în cauza C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski, extrem de relevantă în ceea ce privește proporționalitatea sancțiunilor instituite de statele membre în materie fiscală:"În această privință, este util să amintim că, în lipsa unei armonizări a legislației comunitare în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație, statele membre sunt competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Acestea sunt totuși obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității"; (parag. 29).
Este cert ca în perioada 2007-2009 nu au existat dispoziții exprese ale legislației fiscale care să reglementeze tratamentul fiscal din perspectiva TVA al acestor operațiunilor economice de natura celor desfasurate de reclamanta iar administrația fiscală nu a efectuat în toată această perioadă niciun demers de impunere a contribuabililor sau de mediatizare a presupuselor obligații fiscale astfel ca măsura administrativă ulterioară a statului român de a solicita TVA retroactiv și majorări de întârziere care depășesc cuantumul debitului principal este de natura a incalca principiul proportionalitatii la care instanta a facut mai sus referire.
Mai mult decat atât, orice aplicare retroactivă a unor norme de interpretare în materie fiscală este contrară principiului certitudinii impunerii consacrat de art. 3 lit. b Cod fiscal care presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.De asemenea se incalca principiul eficienței impunerii consacrat de art. 3 lit. d din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal care presupune asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.
In ce priveste motivul de nulitate al raportului de referitor la nerespectarea dispozitiilor legale imperative care reglementeaza competenta de realizare a inspectiei fiscale instanta constata ca acest argument a fost invocat doar prin concluziile scrise, prin urmare nu a fost pus in discutia contradictorie a partilor, astfel ca nu se va proceda la analiza sa.
Pentru toate considerentele mai sus expuse instanta va admite actiunea formulata de reclamanta O. V. in contradictoriu cu parata D. G. a F. P. a J. C. si va dispune anularea Deciziei nr.126/_ emisă de pârâtă în soluționarea recursului administrativ precum si a Deciziei de impunere nr.7548/_ și a Raportului de inspecție fiscală întocmite de pârâtă.
In conditiile in care reclamanta a facut dovada achitarii sumei de 27.688 lei in baza deciziilor a caror nelegalitate a fost constatata in cauza de fata instanta va dipune obligarea pârâtei la a restiui reclamantei suma de 27.688 lei, precum și dobânda fiscală calculată la această sumă, începând de la plata plății_ și până la achitarea efectivă.
In temeiul art 274 Cod procedura civila instanta va obliga parata sa plateasca reclamantei cheltuiei de judecata în cuantum de 4857,44 reprezentand taxa de timbru, timbru judiciar mobil, onorariu expert fiscal, onorariu avocatial, justificate prin inscrisurile de la dosar
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII HOTARASTE
.
Admite actiunea formulata de reclamanta O. V. cu domiciliul procesual ales la sediul cabinet avocat Costas Cosmin Flavius din A., str A., nr 3, jud A. in contradictoriu cu parata
D. G. a F. P. a J. C. cu sediul in C. -N., Piata A. iancu, nr 19, jud C. .
Dispune anularea Deciziei nr 126/_, a deciziei de impunere nr 7548/_ si a raportului de inspectie fiscala nr 758/_ .
Obliga parata sa restituie reclamantei suma de 27.688 lei achitata prin OP nr 1/_ si dobanda fiscala calculata la aceasta suma incepand cu data de_ si pana la restituirea efectiva.
Obliga parata sa plateasca reclamantei cheltuieli de judecata in cuantum de 4857,44 lei. Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica din 19 aprilie 2013.
Judecator | Grefier | ||
M. -F. | B. | I. -M. | P. |
Red.tehnored MFB/ 4 ex/_
