Sentința civilă nr. 5978/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
cod operator 4204
SENTINȚA CIVILĂ nr. 5978
Ședința publică din _
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. H. - judecător
G. ier: E. -A. I. C.
Pe rol fiind soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Z. R., cu domiciliul în Sighetu Marmației, p-ța 1 Decembrie 1918 bl. 4 ap. 25 și cu domiciliu procesual ales C. -N., str. Mehedinți nr. 35 bl.04 sc. 4 et. 1 ap. 68, județul C., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. M., cu sediul în B. M., str. Dr. Gheorghe B. nr. 22A, județul
M., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Se constată că toate susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de_, când s-a dezbătut cauza, încheiere care face parte integrantă din hotărâre. Pronunțarea soluției a fost amânată pentru termenul din_ ,_ ,_ ,_ apoi pentru termenul de astăzi, când instanța în urma deliberării a pronunțat următoarea sentință.
T.
Deliberând asupra cererii de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea depusă la Oficiul poștal București nr. 15 la data de_, înregistrată pe rolul instanței la data de_ sub nr. de mai sus, reclamantul
Z. R. în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. M. a solicitat ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună în principal, anularea Deciziei de impunere din oficiu nr. 1026/72 din_, referitoare la obligațiile de plată la F.N.U.A.S.S, pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată, conform cu art. 1 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; în subsidiar, obligarea pârâtei la modificarea deciziei de impunere în următorul sens: a) anularea tuturor obligațiilor accesorii; b) constatarea prescripției obligațiilor fiscale datorate pe anul 2006;
constatarea lipsei oricăror obligații fiscale către F.N.U.A.S.S. începând cu_, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii se invocă următoarele motive de nelegalitate cu privire la actele atacate:
Necompetența Casei de A. de S. M. de a stabili obligații fiscale principale și accesorii
În acest sens se invocă necompetența de organ fiscal a pârâtei întrucât din modul de redactare al art. 261 din Legea nr. 95/2006 nu rezultă că are dreptul de a stabili obligații fiscale principale și accesorii către Fondul Național Unic de A. de S. (FNUASS), ci doar să elaboreze și să propună pentru executare silită creanțele reprezentând contribuția la asigurările de sănătate și obligațiile fiscale accesorii și să procedeze la executarea silită conform Codului de procedură fiscală. Reclamantul mai contestă și obligarea sa la plata majorărilor și penalităților de întârziere, accesorii pe care pretinde că nu le datorează întrucât nu s-a emis un titlu de creanță separat privind accesoriile și care produce efecte doar de la data comunicării către asigurat.
Nelegalitatea deciziei de impunere pentru nerespectarea dreptului la apărare
Deși, potrivit art. 43 alin. 2 lit. j Cod procedură fiscal, în cuprinsul actului administrativ fiscal este obligatorie înscrierea mențiunilor privind audierea contribuabilului, trebuie observat faptul că în cuprinsul deciziei de impunere nr. 1026/72 din_ nu există nicio mențiune referitoare la audiere. În fapt, reclamantul nu a fost niciodată audiat cu privire la chestiunile menționate în cuprinsul deciziei de impunere. Imperativitatea acestor mențiuni este accentuată și de prevederile art. 87 din Cod procedură fiscală care cere expres ca rigorile art. 43 sa fie aplicabile oricărei decizii de impunere, fie ea din oficiu sau nu.
Pentru ca exercitarea dreptului la apărare, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 9 Cod procedură fiscală, să fie efectivă, era necesar ca reclamantul să cunoască exact faptele concrete care îi sunt imputate și să poată răspunde în scris.
Mai exact, Codul de procedură fiscală a fixat, prin art. 9 alin. (1), regula potrivit căreia organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului, înaintea luării unei decizii, posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevate în luarea deciziei.
Nu sunt incidente niciuna dintre ipotezele prevăzute de art.9 Cod procedură fiscală care să înlăture obligativitatea ascultării contribuabilului.
În fundamentarea celor argumentate, se menționează că, Curtea de Justiție Europeană, prin hotărârea din_, afacerea C-349/07, Sopropé - Organizagoes de Calcado Lda c. Fazenda Pública, cu participarea Ministerio Público a confirmat că dreptul la apărare se numără printre principiile generale de drept comunitar recunoscute și protejate la nivel comunitar. Astfel, așa cum subliniau judecătorii comunitari în hotărârea amintită, rezultă din jurisprudența Curții că principiul respectării dreptului la apărare impune ca orice persoană împotriva căreia se intenționează să se adopte o decizie care îi cauzează prejudicii să fie în măsură să își expună în mod util punctul de vedere (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 1996, Comisia c. Lisrestal și alții, afacerea C-32/95 P, Culegere 1996, p. 1-5373, par. 21; Hotărârea din 21 septembrie 2000, Mediocurso c. Comisia, cauza C-462/98 P, Culegere 2000,
p. 1-7183, par. 36; Hotărârea din 12 decembrie 2002, Cipriani, afacerea C- 395/00, Culegere 2002, p. 1-11877, par. 51).
Se menționează că stabilirea unor obligații fiscale de plată de către un organ necompentent, poartă un caracter prejudiciabil intrinsec, a fortiori că acestea au fost și amplificate de către dobânzi, majorări de întârziere și penalități care la rândul lor nu au o justificare legală, de obligații fiscale prescrise și de obligații fiscale inexistente.
Se precizează că Decizia de impunere este emisă și cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar față de dreptul național, prevăzut de art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, ținând cont de invocarea jurisprudenței Curții referitor la situația fiscală contestată.
Nelegalitatea Deciziei de impunere din oficiu nr. 1026/72 din_ datorită nerespectării termenului și procedurii prevăzute de art. 83 și art. 67 Cod procedură fiscal.
În primul rând, nedepunerea declarațiilor fiscale în termenul stabilit de lege permite organului fiscal să procedeze din oficiu la stabilirea obligațiilor fiscale, prin estimarea bazei de impunere, în condițiile art. 67 Cod procedură fiscală.
Conform dispozițiilor art. 83 alin. 4 Cod procedură fiscală, stabilirea din oficiu a obligației fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarațiilor fiscale.
În conținutul Deciziei nr. 1026/72 din_ există mențiunea cu privire la îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 83 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, în pofida faptului că reclamantului nu i-a fost comunicată nici o înștiințare în acest sens (înștiințarea nr. 3633/467 din_, așa cum invocă C.A.S.), rămânând în sarcina organului fiscal să probeze îndeplinirea procedurii. Așadar, nefiindu-i opozabilă în lipsa comunicării, prevederile art. 67 din Codul de procedură fiscală nu pot fi considerate ca fiind aplicabile.
Nelegalitatea dobânzilor și penalităților de întârziere
Pentru că legea fiscală nu retroactivează, principiu constituțional fundamental consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României, dobânzile și penalitățile stabilite ca obligații fiscale accesorii pentru perioada avută în vedere de decizia de impunere sunt vădit nelegale, în contextul în care, în perioada_ și_, singurele obligații accesorii prevăzută de lege fiind majorările de întârziere.
Așadar, regimul penalităților de întârziere a fost reintrodus abia în_ prin OUG 39/2010, iar în temeiul Legii nr. 210/2005, începând cu 1 ianuarie 2006, singurele obligații accesorii recunoscute de lege fiind majorările de întârziere, stabilite în cuantum de 0.1% pe zi de întârziere, așa cum erau prevăzute ele la acea dată în conținutul art. 119-123 din Codul de procedură fiscală sub imperiul Legii nr. 210/2005.
Cum aplicarea retroactivă este inadmisibilă în materie fiscală, dobânzi și penalități de întârziere nu se pot naște decât referitoare la raporturi juridice fiscale născute după data de_ .
După 1 iulie 2010 însă, pentru reclamantul contribuabil, nu se mai pune problema plății unor obligații accesorii în general, din moment ce aceasta, nu a mai realizat venituri începând cu data de_ .
Chiar dacă s-ar admite că titlul de creanță contestat ar fi emis de către organul competent, cu respectarea art. 9 alin. 1, art. 43 alin. 2 lit. j) și art. 87 alin. 4 Cod procedura fiscală, curgerea majorărilor de întârziere ar fi oricum inopozabilă, datorită faptului că contribuabilului nu i s-a comunicat o decizie de impunere privind obligațiile fiscale principale datorate.
Obligațiile accesorii curg doar de la comunicarea deciziei de impunere, conținutul deciziei cu privire la obligațiile accesorii nefiindu-i opozabil și prin urmare contribuabilul nu poate fi obligat la plata majorărilor de întârziere. Dacă decizia de impunere nu poate fi opozabilă în lipsa comunicării, a fortiori nu putem concepe curgerea obligațiilor accesorii în lipsă de fundament legal. Mai mult, din interpretarea per a contrario a art. 86 alin. 6 Cod procedură fiscală, reiese faptul că obligațiile fiscale accesorii vor fi stabilite de asemenea prin decizie de impunere, separată. Cum o astfel de decizie de impunere cu privire la obligațiile accesorii lipsește, și aceste obligații nu există. Doar actul administrativ fiscal comunicat contribuabilului este opozabil acestuia cel mai devreme de la data comunicării sau la o dată ulterioară, arătată în cuprinsul actului (art. 45 Cod procedură fiscală). Abia din momentul îndeplinirii rigorilor cu privire la opozabilitate, se pot naște creanțe fiscale
accesorii.
Ca argument în favoarea faptului că orice obligații accesorii nu puteau să curgă decât după stabilirea printr-o decizie de impunere a obligațiilor principale, se invocă conținutul art. 86 alin. 6 și art. 110 alin. 3 lit. c), care să prevadă expres imperativitatea existenței unei decizii de impunere separată care să stabilească obligațiile accesorii, decizie care nu poate fi decât ulterioară deciziei de impunere cu privire la obligațiile fiscale principale.
Reclamantul mai invocă și următoarele cauze de nelegalitate cu privire la temeiul obligației fiscale stabilite în sarcina sa.
În primul rând, contribuabilul persoană fizică nu a realizat nici o categorie de venit în întreg decursul anului 2008, cu atât mai mult în decursul anului 2009, respectiv stabilirea unor obligații de plată către fondul F.N.U.A.S.S. este vădit ilegală. În acest sens, s-a atașat dovada încetării amiabile a Contractului de Agent, nr. 54 din_, care prevede la art. 1 momentul încetării acestuia ca fiind data de_ .
De asemenea, la un calcul matematic simplu, se poate observa ca obligațiile fiscale pentru anul 2006 sunt prescrise. În context, așa cum prevede art. 91 alin. 2 Cod procedură fiscală, termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel. Așadar, cum pentru obligațiile fiscale născute în 2006, termenul de prescripție începe să curgă în_, se constată că acesta, cu durata sa de 5 ani, s-a împlinit în data de_, iar lipsa diligenței organelor fiscale nu justifică dreptul acestora de a stabili obligații fiscale principale și accesorii în
baza unor creanțe fiscale prescrise, așa cum prevede expres art. 91 din Codul de procedură fiscală.
În drept se invocă art. 9, art. 43-45, art. 67, art. 83, 85-87, art. 205-209 din Codul de procedură fiscală republicat, cu modificările și completările ulterioare, art. 216 și art. 216 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, art. 105 Cod procedură civilă, art. 20 alin. 2 și art. 148 alin. 2 din Constituție, art. 6 și art. 1 din Convenția CEDO, C-349/07 CJE; art. 109, art. 112 și urm., și art. 242 alin. 2 din Cod procedură civilă, art. 1, 7-87, 11 din Legea nr. 554/2004.
În probațiune s-au depus înscrisurile invocate în cuprinsul cererii.
Pârâta C. de A. de S. M. a formulat la data de_ întâmpinare (filele 30- 36)
prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. În esență se susține că în perioada_ -_ reclamantul a realizat venituri din activități independente în baza unor contracte de agent și comision conform bazei de date comunicate în format electroni de către ANAF. Se mai arată prin întâmpinare că potrivit art.41 alin. 1 și 2 și art. 52 alin.1 lit. c.) din Codul fiscal (forma în vigoare în perioada_ -_ )intră în categoria veniturilor supuse impozitului pe venit pentru care reclamantul are obligația plății unei contribuții lunare către FNUASS potrivit art.257 alin.2 lit.
b) din Legea nr.95/2006 veniturile comerciale pe care acesta le-a realizat . Stabilirea corectă a obligațiilor fiscale, prin decizie de impunere, a fost efectuată potrivit art83 alin.4 din O.G. nr.92/2003 pe baza documentelor justificative puse la dispoziție de către reclamant după ce, inițial, s-au avut în vedere informațiile comunicate de către organele fiscale teritoriale întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de depunere a declarațiilor prevăzută de art.215 din Legea nr.95/2006 și O.G. nr.92/2003..
Legea nr. 95/2006, atribuie caselor de asigurări de sănătate dreptul de a aplica măsurile de executare silită, prevăzute de OG nr. 92/2003, iar art. 261 din același act normativ stipulează dreptul CNAS de a aproba norme metodologice pentru desfășurarea activității de executare silită. Aceste norme au fost aprobate prin Ordinul nr. 617/2006, ordin care consacră dreptul caselor de asigurări de sănătate de a emite decizii de impunere. Fiind atribuită legal această competență consideră că CAS M. a devenit organ fiscal în înțelesul OG nr. 92/2003. În perioada aplicabilității prevederilor OUG nr. 150/2002, reglementări privind competența caselor de asigurări de sănătate în colectarea contribuțiilor erau prevăzute și în Ordinul nr. 221/2005.
Referitor la susținerea reclamantului cu privire la nerespectarea dreptului la apărare în cazul emiterii deciziei de impunere din oficiu atacate, emisă ca urmare a nerespectării obligației fiscale de declarare și plată a contribuției la FNUASS, inclusiv în condițiile comunicării prin poștă, cu confirmare de primire, a înștiințării nr. 3633/467/0_, se apreciază că aceasta nu poate fi primită atâta vreme cât sunt evidente atât atitudinea culpabila a reclamantului față de sistemul de asigurări sociale de sănătate din România și față de bugetul acestui fond, cât și demersurile legale efectuate de către pârâtă în vederea recuperării creanțelor datorate fondului de către reclamant.
Mai mult, prin nota inserata la pct. 4.3 din decizia de impunere din oficiu atacată, s-a prevăzut posibilitatea corectării obligației de plata stabilite din oficiu (prin estimarea bazei de impunere), sub condiția depunerii de către reclamant a deciziilor de impunere emise de către organele fiscale din subordinea ANAF, precum și a dovezii privind data comunicării deciziilor de impunere anuale, pentru a avea cunoștința despre data expirării termenului de 60 de zile pentru care nu se calculează accesorii. Decizia de impunere din oficiu ar fi fost desființată potrivit art. 47 Cod procedură fiscală în momentul emiterii noii decizii de impunere.
Astfel, a fost estimată ca data (rezonabila) de comunicare a deciziilor de impunere anuale data de 31 iulie, accesoriile fiind calculate de la data de 30 septembrie până la data calculului contribuției,_ .
Respectarea de către pârâtă a termenului și procedurii prevăzute de art.
83 și art. 67 Cod procedura fiscală rezultă din înscrisurile anexate întâmpinării.
Înștiințarea nr. 3633/467/0_ a fost comunicata reclamantului la data de 2_ prin poștă, cu confirmare de primire.
Decizia de impunere din oficiu nr. 1026/72/_ a fost comunicată reclamantului tot prin aceeași modalitate prevăzuta de art. 44 alin. 2 din OG nr. 92/2003 (în forma actului normativ la data de_ ), respectiv prin poștă, cu confirmare de primire, la data de_ .
Se poate observa că între data comunicării înștiințării, 2_ și data emiterii deciziei de impunere din oficiu,_, au trecut nu doar 15 zile, ci mai mult de 8 luni.
Totodată, raportat la dispozițiile art. 67 Cod procedura fiscală, se apreciază că baza de date comunicată de către ANAF permite o rezonabilă estimare a bazei de impunere, reprezentând un mijloc legal de probă în determinarea situației fiscale corecte.
Referitor la prescrierea obligațiilor fiscale aferente anului 2006 la data emiterii deciziei de impunere din oficiu se arată următoarele:
În cazul reclamantului, având în vedere că veniturile din activitatea independentă au fost realizate în baza unor contracte de agent și de comision, sintagma "Diferențele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală" se referă la venitul net stabilit ca bază de impunere în anul următor celui în care s-au realizat veniturile, respectiv venitul net stabilit ca bază de impunere în anul 2007 pentru anul 2006, venitul net stabilit ca bază de impunere în anul 2008 pentru anul 2007 și venitul net stabilit ca bază de impunere în anul 2009 pentru anul 2008.
Din acest motiv, susținerea contestatorului în sensul că "obligațiile fiscale pentru anul 2006 sunt prescrise" este neîntemeiată, atâta vreme cât regularizarea veniturilor aferente anului 2006 sau stabilirea acestora (în funcție de natura lor) a fost efectuată de către organele fiscale din subordinea ANAF în anul 2007 pentru veniturile realizate în anul 2006.
Astfel, având în vedere că stabilirea obligațiilor de plată s-a făcut în anul 2012 pentru veniturile realizate în anul 2006, dar a căror baza de impunere a fost stabilită în anul 2007, prin decizia de impunere anuală emisă în cursul
anului 2007, raportat la dispozițiile art. 91 Cod procedura fiscală, se apreciază că la data de_ nu erau prescrise obligațiile de plata la FNUASS pentru aceste venituri.
Mai mult, modalitatea de calcul a contribuției la FNUASS la acea data conform S. ului Informatic Unic Integrat utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, atât la nivelul tuturor caselor județene de asigurări de sănătate, cât și la nivelul tuturor furnizorilor de servicii medicale aflați în relație contractuală cu aceste case, cuprindea regularizarea anului 2006. În cazul de față regularizarea anului 2006 se refera la veniturile realizate în acel an, dar a căror bază de impunere s-a stabilit în anul 2007 printr-o decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate în anul 2006. Se menționează că pentru veniturile din contracte de agent și de comision organele fiscale din subordinea ANAF nu emit decizie de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit pe venit.
Stabilindu-se baza de impunere în cursul anului 2007, termenul de prescripție prevăzut de art. 91 Cod procedura fiscala începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2008 și în concluzie, la data emiterii deciziei de impunere atacate
_ - obligațiile de plata la FNUASS pentru veniturile realizate în anul 2006, dar impuse în anul 2007, nu erau prescrise.
Referitor la contribuția la FNUASS stabilită pentru veniturile realizate în anul 2008 se arată următoarele:
Din extrasul din baza de date comunicata de către ANAF (Anexa 1) rezultă în mod evident că în anul 2008 reclamantul a realizat venituri NETE din activități independente după cum urmează:
în baza unui contract de agent în cuantum de 356 lei;
în baza unui contract de comision în cuantum de 6.505 lei. Referitor la contractul de agent nr. 171/_ încheiat între reclamant și SC Generali A. SA, se apreciază că acesta putea să înceteze doar la o dată ulterioară celei de_ (având în vedere notificarea înregistrata sub nr. 54/_ ) și nicidecum la o data anterioara,_, iar din extrasul depus de pârâtă în Anexa 1 rezultă în mod evident cuantumul și natura veniturilor realizate de către reclamant în anul 2008.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și probele de la dosar instanța reține următoarele :
Prin decizia de impunere nr. 1026/72 din data de_, emisă de către pârâtă, s-a stabilit obligația reclamantului de plată a contribuției la FNUASS la nivelul sumelor de 2.377 lei cu titlu de debit, 2.000 lei cu titlu de dobânzi și 357lei cu titlu de penalități (filele40-41).
Prin decizia nr.34/72 din data de 20.04.201 s-a respins de către pârâtă contestația formulată împotriva deciziei de impunere (f.53-56).
Decizia de impunere a fost întemeiată pe baza calculului efectuat potrivit desfășurătorului întocmit de pârâtă (f.42).
Potrivit acestuia, perioada avută în vedere a fost_ -_ .
Contribuția de asigurări sociale de sănătate având ca bază legală Legea nr. 95/2006 și OUG nr. 150/2002 reprezintă una din contribuțiile sociale obligatorii pe care le datorează categoriile de persoane enumerate de lege, între
care se încadrează și reclamantul, după cum rezultă din datele comunicate la solicitarea instanței, de către Administrația finanțelor publice a mun. B. M. prin adresa nr.16482/_ la care s-au anexat fișele fiscale ale reclamantului în care acesta figurează cu venituri obținute în baza unui contract de agent și de comision (filele 66-70) .
Instanța constată că reclamantul a realizat venituri din exercitarea unei activități independente în baza contractului de agent și de comision pentru care s-a stabilit de altfel și obligația de plată a impozitului pe venit conform deciziilor de impunere depuse la filele 66-70.
Potrivit art.41 și art.46 din Codul fiscal aceste venituri intră în categoria veniturilor supuse impozitului pe venit și pentru care are obligația plății unei contribuții lunare către FNUASS potrivit art.258 alin.2 lit.b) din Legea nr.95/2006. În acest sens sunt și dispozițiile cuprinse la punctul 21 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr.44/2004 în care se prevede că "sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din fapte de comerț de către persoane fizice sau asocieri fără personalitate juridică, din prestări de servicii, altele decât cele realizate din profesii libere, precum și cele obținute din practicarea unei meserii"; iar între principalele activități care constituie fapte de comerț sunt enumerate";activități al căror scop este facilitarea încheierii de tranzacții comerciale printr-un intermediar, cum ar fi: contract de comision, de mandat, de reprezentare, de agent de asigurare și alte asemenea contracte";, indiferent de perioada pentru care a fost încheiat contractul.
Prevederile art. 208 din Legea nr. 95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Chiar dacă reclamantul nu a beneficiat în mod voluntar de asigurările publice de sănătate, instanța constată că acesta are, în temeiul legilor organice care au reglementat sistemul de asigurări sociale de sănătate, obligativitatea de a contribui la fondul național de asigurări de sănătate indiferent de opțiunea de a nu accesa sistemul public de sănătate.
Pe de altă parte, instanța mai reține că drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru, așa cum stipulează art. 217 din Legea nr. 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicare a acestuia. Ca atare, nerecunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora ele se calculează, ar contraveni principiului ,,nemo censetur ignorare legem";. Obligația de plată se naște la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare. Prin urmare, nu se poate admite că reclamanta ar putea fi ținută numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă, de luare în evidență, iar calitatea de asigurat se dobândește în baza legii, independent de orice formalitate.
Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că obligativitatea asigurării și contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem și anume, principiul solidarității (deciziile_ /_ ).
Obținerea calității de asigurat prevăzută de art.259 alin.7 din Legea nr. 95/2006 se referă doar la raporturile dintre CAS și asigurat, neavând relevanță asupra obligativității plății contribuției. Prin urmare, organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea nr. 95/2006, Casele de A. de S. au abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului și a majorărilor de întârziere aferente în condițiile O.G. nr. 92/2003.
Nu subzistă nici cauza de nulitate întemeiată pe absența calității de organ fiscal a pârâtei. Casele de asigurări de sănătate au competența de a emite decizii de impunere din oficiu în temeiul art. 216 din Legea nr. 95/2006 și art. 35 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007. Potrivit acestor texte de lege în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor de creanță (devenite ulterior executorii), în condițiile și cu respectarea prevederilor cuprinse în OG nr. 92/2003.
În mod neîntemeiat a invocat reclamantul prescripția obligațiilor fiscale aferente anului 2006 .În acest sens, instanța reține că veniturile din activitatea independentă au fost realizate în baza unor contracte de agent și de comision. Întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația legală de a depune declarațiile prevăzute de lege la pârâtă regularizarea veniturilor aferente anului 2006 sau stabilirea acestora (în funcție de natura lor) a fost efectuată de către organele fiscale din subordinea ANAF în anul 2007 pentru veniturile realizate în anul 2006. Baza de impunere pentru veniturile aferente anului 2006 a fost stabilită în anul 2007, prin decizia de impunere anuală emisă la data de_ (f.66), termenul de prescripție prevăzut de art. 91 Cod procedura fiscală, se apreciază că la data de_ nu erau prescrise obligațiile de plata la FNUASS pentru aceste venituri.
Stabilindu-se baza de impunere în cursul anului 2007, termenul de prescripție prevăzut de art. 91 Cod procedura fiscala începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2008 și s-ar fi împlinit la_, ulterior emiterii deciziei de impunere atacate la data de_ prin care s-au stabilit obligațiile de plata la FNUASS pentru veniturile realizate în anul 2006, dar impuse în anul 2007.
Instanța mai constată că nu sunt fondate nici apărările reclamantului în sensul că în anul 2008 nu a realizat venituri impozabile pentru care datorează contribuția la FNUASS conform art.41 și art.46 din Codul fiscal și art.258 alin.2 lit.b) din Legea nr.95/2006 .
Administrația finanțelor publice a mun. B. M. a comunicat prin adresa nr.16482/_ deciziile de impunere emise la data de_ (f.69,70) prin care s-a stabilit că reclamantul a realizat în anul 2008 venituri din activități independente în baza unui contract de agent, respectiv de comision în cuantum de 356 lei și 6.505 lei.
Reclamantul nu a contestat aceste decizii de impunere în procedura reglementată TITLUL IX din Codul de procedură fiscală, legalitatea acestora fiind exclusă controlului instanție de contencios administrativ în acest cadru procesual.
În al doilea rând instanța apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că încetarea contractului de agent nr. 171/_ încheiat cu SC Generali A. SA a intervenit la data de_ în baza notificării înregistrata sub nr. 54/_ (f.24-25), în condițiile în care din evidențele ANAF rezultă în mod evident cuantumul și natura veniturilor realizate de către reclamant în anul 2008.
În ceea ce privește obligația de plată a accesoriilor instanța reține că atât OUG nr. 150/2002 cât și Legea nr. 95/2006 fac trimitere, în ceea ce privește consecințele neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului de asigurări de sănătate, la dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Potrivit art. 119 Cod procedură fiscală, în forma sa în vigoare începând cu data de 1 iulie 2010, pentru neachitarea la termenul de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.
Atât în formula sa actuală, cât și în variantele anterioare ultimelor modificări, OG nr. 92/2003, atunci când face referire la dobânzi, penalități sau majorări de întârziere nu condiționează nașterea obligației de plată a debitorului, în ceea ce privește aceste accesorii ale debitului principal, de obligația autorității fiscale de a încunoștiința contribuabilul cu privire la obligația sa de plată a creanței.
Obligația de plată a contribuției contestatorului la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate era stabilită în mod neechivoc atât în dispozițiile OUG nr. 150/2002 cât și, mai apoi, în Legea nr. 95/2006. De altfel, contestatorul nu atacă actele emise de intimat în partea ce privește creanța principală.
Dreptul de informare prevăzut de art. 222 din Legea nr. 95/2006 nu condiționează în niciun fel dreptul agentului fiscal de a pretinde contribuabilului contribuția datorată și de a percepe dobânzile, penalitățile de întârziere sau majorările de întârziere, care se calculează conform termenelor și procentelor stabilite de Codul de procedură fiscală la care, așa cum am mai arătat, face trimitere atât OUG nr. 150/2002 cât și Legea nr. 95/2006.
Reclamantul nu s-a conformat art. 215 alin. 3 din Legea 95/2006 care stabilește în sarcina persoanelor fizice care realizează venituri din activități independente obligația de a depune la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declarații privind obligațiile față de fond.
În aceste condiții pârâta a emis decizia de impunere având în vedere situația veniturilor comunicată de către organul fiscal și a calificat veniturile realizate de către reclamant în baza contractelor civile de prestări servicii ca venituri asimilate veniturilor realizate din exercitarea unei activități independente .
Obligația de plată a contribuției s-a determinat în temeiul art.46 alin.1și art.52 alin.1 lit. d din Codul Fiscal coroborat cu art.257 alin.3 din Legea 95/2006 .
Reclamantul nu poate opune propria sa culpă care decurge din nerespectarea obligației prevăzute în art.257 alin.7 teza finală prin care se stabilește în mod expres în sarcina asiguraților obligația virării contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile prevăzute în art.257 alin. (2) lit. b din Legea nr.95/2006.
În consecință, reclamantul datorează contribuție la FNUASS pentru perioada în care a realizat venituri din activități independente.
În ceea ce privește obligația de plată a accesoriilor instanța reține că Legea nr. 95/2006 face trimitere, în ceea ce privește consecințele neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului de asigurări de sănătate, la dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Atât în formula sa actuală, cât și în variantele anterioare ultimelor modificări, OG nr. 92/2003, atunci când face referire la dobânzi, penalități sau majorări de întârziere nu condiționează nașterea obligației de plată a debitorului, în ceea ce privește aceste accesorii ale debitului principal, de obligația autorității fiscale de a încunoștința contribuabilul cu privire la obligația sa de plată a creanței.
Reclamantul nu a invocat calculul eronat al accesoriilor, apărarea sa în ceea ce privește obligația de plată a acestor sume fiind că nu se datorează întrucât a contestat obligația de plată principală a contribuției la FNUASS, pe care instanța a respins-o pentru motivele expuse anterior.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sunt nefondate criticile invocate de către reclamant, instanța va respinge contestația.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de către reclamantul Z. R., cu domiciliu procesual ales C. -N., str. Mehedinți nr. 35 bl.04 sc. 4 et. 1 ap. 68, județul C.
, în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. M., cu sediul în B.
M., str. Dr. Gheorghe B. nr. 22A.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. H. E. -A. I. C.
Red. M.H./_
Tehnored. E.A.I.C./_ /4ex.
