Sentința civilă nr. 9/2013. Suspendare executare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9/2013
Ședința publică din data de 8 ianuarie 2012 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. L. RUS GREFIER: M. VA. I-G.
S-a luat în examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C. N. în contradictoriu cu pârâta D. G. a F. P. a J. C., având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. 44948/1 din_, emisă de D. G. a F. P. a J. C. .
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantului C. N., avocat Costaș Cosmin Flavius din Baroul Arad, cu delegație la dosar, lipsă fiind pârâta D. G. a F. P. a J. C. .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată, fond. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Acțiunea formulată este legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru în valoare de 10 lei, achitată cu chitanța aflată la filele 51 din dosar și timbru judiciar de 3 lei.
Reclamantul C. | N. | a solicitat judecarea cauzei în lipsă. |
Reclamantul C. | N. | a depus la dosar copia recipisei de consemnare a |
cațiunii nr.771868/1 emisă de CEC Bank C., la data de_, originalul fiind depus la Registrul de valori al instanței, și chitanța nr.57639211/1, emise de Cec Bank C., la data de_, care atestă achitarea cauțiunii în valoare de 40.000 RON, originalul fiind depus la Registrul de valori al instanței.
Pârâta D. G. a F. P. a J. C. a depus la dosar întâmpinare și documentația care a stat la baza emiterii actului atacat.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Reprezentantul reclamantului C. N., avocat Costaș Cosmin Flavius, întrebat fiind de către instanță, arată că nu solicită rediscutarea cauțiunii.
Nefiind cereri de formulat și excepții de ridicat, Curtea în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în dezbaterea cererii.
Reprezentantul reclamantului C. N., avocat Costaș Cosmin Flavius solicită admiterea cererii de suspendare a deciziei de impunere nr.44948/1 din_, emisă de D. G. a F. P. a J. C. până la soluționarea pe fond a acțiunii, având ca obiect anularea actului. Fără cheltuieli de judecată în acest stadiu procesual.
În ceea ce privește starea de fapt, arată că la data de_, a fost încheiat procesul-verbal de inspecției fiscale generale față de reclamant, însă din acest proces-verbal rezultă că a fost vorba de o inspecție parțială, privind T.V.A.-ul datorat pentru tranzacțiile derulate în perioada asupra căreia s-a dispus efectuarea inspecției.
În urma acestor controale D. G. a F. P. a J. C. a întocmit raportul de inspecție fiscală nr.44948/_, în baza căreia a emis decizia de impunere, stabilindu-se în sarcina reclamantului obligații de plată constând în 416.149 lei TVA pentru o serie de tranzacții imobiliare în perioada_ -_, 430.974 lei cu titlu de dobânzi și majorări de întârziere și 62.420 lei cu titlu de penalități de întârziere.
Apreciază că în cauză este îndeplinită condiția de admisibilitate a suspendării a deciziei de impunere, prev. de art. 14 alin. 1 din Legea nr.554/2004, având în vedere că înaintea formulării acestei cereri de suspendare, în data de_, a depus, în temeiul art. 205 și urm. Cod procedură fiscală, o contestație la D. G. a F. P. a J. C., prin care a solicitat revocarea decizei de impunere nr. 44948/_ .
De asemenea, arată că potrivit art. 14 alin. 1 din legea contenciosului administrativ, precum și jurisprudența în materie cererea de suspendare a executării actului contestata este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite cele două condiții, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, arată că potrivit art. 2 alin. 1 lit. t așa cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007, prin cazuri justificate se înțeleg împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție a considerat ca fiind îndeplinită această condiție atunci când din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică, evidentă asupra legalității actului administrativ. Întrucât actul administrativ se bucură de o prezumție de legalitate, are caracter executoriu. În măsura în care cel interesat răstoarnă această prezumție de legalitate prin dovada unor motive de nelegalitate, prezumția de legalitate fiind dărâmată, caracterul executoriu nu își mai are rațiunea, fiind contrar principiului securității juridice.
În acest sens, susține că actul administrativ fiscal a fost emis de un organ fiscal necompetent, respectiv de către D. G. a F. P. a J. C. care a efectuat inspecția fiscală și a emis decizia de impunere.
Reclamantul este un contribuabil a cărui situație fiscală se află în competența de administrare a Administrației F. P. C. -N., împrejurare față de care consideră că acest organ fiscal are competența exclusivă pentru efectuarea unei eventuale inspecții fiscale și emiterea unei decizii de impunere.
Potrivit art. 99 alin. 1 din O.G. nr.92/2003, competența de efectuare a inspecției fiscale aparține ANAF, compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice locale sau altor autorități competente potrivit legii.
Articolul 99 alin. 2 teza I din Codul de procedură fiscală prevede că
"Competența de exercitare a inspecției fiscale pentru ANAF și unitățile sale subordonate se stabilesc prin ordin al președintelui ANAF";, însă în privința repartizării competenței de efectuare a inspecției fiscale în cadrul ANAF, nu există niciun ordin al președintelui ANAF, care să producă efecte juridice în acest sens.
Ordinul nr.375 din_, invocat de D. G. a F. P. a J.
C. nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, astfel că acesta nu produce niciun efect juridic.
Potrivit dispozițiilor art. 32 și urm. Cod.procedură fiscală competența aparține acelui organ fiscal în a cărui administrare se află contribuabilul. În acest
sens, prin administrarea impozitelor și taxelor se înțeleg inclusiv operațiunile de verificare și tipul inspecției fiscale.
Invocă ca practică judiciară decizia nr.3799 din_ a Înaltei Curți de C. și Justiție prin care s-a reținut că în cadrul sistemului autorităților fiscale operează o repartizare a atribuțiilor, o delimitare a competenței diferitelor organe fiscale prin norme de competență materială și teritorială și că prevederile art. 32 C.proc. fisc. nu pot fi interpretate în sensul că ANAF are ea însăși competența de a efectua orice act de administrare a creanțelor fiscale. Conform art. 17 din același act normativ, pe lângă ANAF din sistemul organelor fiscale mai fac parte unitățile sale teritoriale și compartimentele de specialitate ale autorităților publice locale, fiecare dintre acestea având capacitatea de drept public, în exercitare propriilor atribuții prevăzute prin acte normative.
În concluzie, solicită să se aibă în vedere că în lipsa unor acte normative speciale, competența în privința oricărui act administrativ a creanțelor fiscale în care se include inspecția fiscală, se va determina potrivit normelor generale și că în speța de față organul fiscal competent a gestiona situația fiscală a reclamantului, era competent să efectueze și inspecția fiscală și să emită decizia de impunere.
De asemenea, apreciază că potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală și a jurisprudenței naționale și CEDO dreptul la apărare a reclamantului a
fost încălcat, având în vedere că acesta nu a fost audiat în calitate de contribuabil și fiscul a procedat la o colectare nelegală a probelor, întrucât s-au făcut înaintea inspecției.
În ceea ce privește calcularea T.V.A.-ului retroactiv pentru tranzacțiile efectuate în perioada 2007-2009, arată că acest calcul a fost făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție, având în vedere că în această perioadă nu existau norme clare și precise care să stabilească obligația impunerii cu T.V.A. a tranzacțiilor imobiliare.
Înainte de 1 ianuarie 2010, dispozițiile Codului fiscal în materie T.V.A. nu permiteau un răspuns clar cu privire la faptul dacă se impozitează tranzacțiile imobiliare. Astfel, potrivit art. 127 alin. 1 Cod fiscal, în vigoare și înainte de 2010
"Este considerată o persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități de natura celor prevăzute la alin. 2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități"; Potrivit art. 127 alin. 2 Cod fiscal "În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv extractive și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate";.
Ultima teză a art. 127 alin. 2 Cod fiscal lasă loc interpretării potrivit căreia tranzacțiile imobiliare ar fi operațiuni supuse T.V.A. În normele metodologice, art. 127 alin. 2 Cod fiscal a fost detaliat astfel:"; În sensul art. 127 alin. 2 Cod fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din cânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. 2 Cod fiscal";.
Acest cadru normativ era în vigoare până la data de 1 ianuarie 2010 și, practic problema impunerii T.V.A. în cazul tranzacțiilor imobiliare se rezolva prin raportare la art. 127 alin. 1 și 2 Cod fiscal și la norma metodologică mai sus menționată.
Solicită să se aibă în vedere că în în perioada 2007-2009 în evidențele
A.N.A.F. nu a existat nicio persoană fizică înregistrată în scopuri T.V.A. pentru tranzacții imobiliare, nu existau texte de lege, respctiv norme metodologice clare și certe, care să stabilească obligația T.V.A. pentru tranzacții imobiliare, metodele și termenele de plată și că niciun organ fiscal și nicio instanță nu a considerat, în perioada 2007-2009, că art. 127 alin. 2 Cod fiscal impunea obligativitatea plății TVA pentru tranzacțiile imobiliare derulate de persoane fizice.
Principiul securității juridice în dreptul fiscal, presupune, că contribuabilii să poată înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată influența deciziile lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
În acest sens face trimitere la o speță similară, respctiv cauza Serkov c. Ucraina din_ în care un contribuabil și-a achitat toate obligațiile fiscale ce îi reveneau potrivit dreptului național, dar totuși, potrivit unei legi în vigoare, acesta nu datora T.V.A. pentru tranzacțiile efectuate, ci era supus unui impozit unic, global, acesta acoperind toate sarcinile fiscale. Fără nicio previzibilitate, organul fiscal și-a modificat modul de interpretare a legislației în vigoare și a considerat că, pentru tranzacțiile trecute, acesta datora și T.V.A.
Cu alte cuvinte, exista o legislație care fusese interpretată mulți ani de zile ca stabilind în sarcina unor categorii de contribuabili o singură sarcină fiscală, după care, brusc organele fiscale dau o altă interpretare acelei legislații și solicită contribuabililor în mod retroactiv plata TVA. Față de aceste elemente, Curtea Europeană a sancționat drastic conduita agenților statului ucrainean, considerând că acelui particular i s-a violat drastic dreptul de proprietate.
Cadrul normativ intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010 nu poate fi aplicat retroactiv.
În ceea ce privește aplicarea reglementărilor în materie T.V.A. tranzacțiilor efectuate în perioada 2010-2011 invocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza, Jaroslaw Slaby c. Minister Finansow în care Curtea a refuzat să considere că efectuarea unor tranzacții în mod continuat, repetitiv, precum și parcelarea, pregătirea unor terenuri în vederea vânzării, nu constituie o activitate economică ce cade sub incidența impunerii cu T.V.A. și s-a stabilit că asmenea activități se pot circumscrie gestionării patrimoniului personal, neimplicând o activitate economică.
În ce privește privește prevenirea unei pagube iminente solicită să se aibă în vedere că creanța fiscală stabilită prin decizia dee impunere se ridică la un cuantum de 909.543 lei, sumă care i-ar afecta serios situația patrimonială.
Mai arată că actul administrativ nu a fost executat, s-au luat măsuri asigurătorii, precum și faptul că a formulat contetstație la executare care a fost respinsă în primă instanță și admisă de Tribunalul Cluj.
De asemenea, consideră că atribuțiile judecătorului într-o cerere de suspendare sunt aceleași ca și ale judecătorului care soluționează ordonanța președințială.
C U R T E A
Prin cererea de suspendare formulată de reclamantul C. N. în contradictoriu cu pârâta D. G. a F. P. a J. C., s-a solicitat suspendarea deciziei de impunere nr. 44948/1 din_, emisă de D. G. a F. P. C., până la soluționarea pe fond a acțiunii având ca obiect anularea actului.
Reclamantul consideră prezenta cerere a fi legală și temeinică, în ambianța art. 14 din Legea nr. 4/2004, pentru următoarele motive:
În fapt, in data de_, a fost încheiat procesul-verbal de începere a inspecției fiscale generale față de reclamant; din lectura procesului-verbal rezultă însă că este vorba de o inspecție fiscală parțială, privind T.V.A.-ul datorat pentru tranzacțiile derulate In perioada asupra căreia s-a dispus efectuarea inspecției.
În urma controalelor efectuate, D. G. a F. P. C. a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 44948/_, în baza căruia a emis decizia de impunere nr. 44948/1 din_ . Prin decizia de impunere s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații de plată constând în: 416.149 lei T. V .A. pentru o serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada_ -_, și 430.974 lei cu titlu de dobânzi și majorări de întârziere, respectiv 62.420 cu titlu de penalități de întârziere. Prin urmare, s-a stabilit în sarcina reclamantului o creanță fiscală totală de 909.543 lei.
Având în vedere situația de fapt expusă anterior, consideră reclamantul că cererea de suspendare a deciziei de impunere, întemeiată pe art. 14 din legea nr. 554/2004 este admisibilă, legală și întemeiată, pentru următoarele argumente:
1. Admisibilitatea cererii de suspendare
Cu privire la admisibilitatea cererii de suspendare a deciziei de impunere, legea contenciosului administrativ impune condiția ca, în prealabil, particularul să fi sesizat organul emitent al actului -sau organul ierarhic superior- pentru revocarea actului.
În acest sens, înaintea formulării prezentei cereri de suspendare, în data de_, reclamantul a depus, în temeiul art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, o contestație la D. G. a F. P. Sălaj, prin care reclamantul a solicitat revocarea deciziei de impunere nr. 44948/1 din_ (act ce face obiectul prezentei cereri de suspendare).
Contestația a fost înregistrată în data de_, sub numărul de înregistrare 48998, și este atașată prezentei cereri. În acest context, condiția de admisibilitate cerută de art. 14 alin. 1 din legea nr. 554/2004 este îndeplinită.
. Condițiile cererii de suspendare sunt îndeplinite.
Art. 14 alin.1 din legea contenciosului administrativ, precum și jurisprudența unanimă dezvoltată în jurul acestui text de lege, au consacrat două condiții de fond pentru ca instanța să dispună suspendarea executării actului administrativ înainte de sesizarea instanței cu acțiunea în anulare a acelui act: existența unui caz bine justificat, și prevenirea unei pagube iminente.
Considera reclamantul că aceste două condiții sunt îndeplinite, prin raportare la suspendarea deciziei de impunere nr. 44948/1 din_ .
Existența unui caz bine justificat.
Potrivit art. 2 alin. I lit. t, așa cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, prin cazuri justificate se înțeleg împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție a considerat această condiție ca fiind îndeplinită atunci când din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică, evidentă, vădită asupra legalității actului administrativ. Întrucât actul administrativ se bucură de o prezumție de legalitate, are caracter executoriu. În măsura în care cel interesat răstoarnă această prezumție de legalitate prin dovada unor motive de vădită nelegalitate, prezumția de legalitate fiind dărâmată, caracterul executoriu nu își mai are rațiunea, fiind contrar principiului securității juridice.
Așa cum s-a remarcat deja în doctrină și în jurisprudență, pentru a proba existența unui caz bine justificat - deci a unor dubii serioase cu privire la legalitatea actului administrativ, atât particularul, cât mai ales instanța, trebuie să se rezume la o judecată sumară a fondului, evitând astfel o adevărată judecată de fond. Cu alte cuvinte, în judecata cererii de suspendare, similar unei
ordonanțe președințiale, instanța pipăie fondul, și nu îl judecă. În acest sens, au fost prezentate mai jos, elementele care creează o îndoială serioasă, vădită, în privința legalității deciziei de impunere nr. 4494811 din_ .
Actul administrativ fiscal a fost emis de un organ fiscal necompetent. Inspecția fiscală a fost efectuată de către D.G.F.P. C., același organ fiscal fiind și emitentul deciziei de impunere. Cu toate acestea, din analiza legislației relevante în vigoare, acest organ fiscal nu avea competența de efectuare a inspecției fiscale, și nici de a emite decizia de impunere.
În acest sens, reclamantul este contribuabil a cărui situație fiscală se află în competența de administrare a Administrației F. P. C. -N. . Raportat la acest aspect, consideră că acest organ fiscal are competența exclusivă pentru efectuarea unei eventuale inspecții fiscale, și emiterea unei decizii de impunere.
Potrivit art. 99 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, competența de efectuare a inspecției fiscale aparține ANAF, compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice locale, sau altor autorități competente potrivit legii.
Art. 99 alin. 2 teza I din C.proc.fisc., "Competența de exercitare a inspecției fiscale pentru ANAF și unitățile sale subordonate se stabilesc prin ordin al președintelui ANAF. " Or, în privința repartizării competenței de efectuare a
inspecției fiscale în cadrul ANAF, nu există niciun ordin al președintelui ANAF, care să producă efecte juridice în acest sens.
Astfel, ordinul nr. 375 din_, invocat de D.G.F.P. nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, astfel încât acesta nu poate produce niciun efect juridic. În acest context, în lipsa unei legislații secundare care să reglementeze competența de efectuare a inspecției fiscale, interpretând a fortiori rationae principiul lex speciali derogat generali, rezultă că se vor aplica dispozițiile normative generale.
Aceste dispoziții sunt art. 32 și urm. din C. proc. fisc., potrivit cărora competența va aparține acelui organ fiscal în a cărui administrare se află contribuabilul. În acest sens, prin administrarea impozitelor și taxelor se înțeleg
inclusiv operațiunile de verificare, de tipul inspecției fiscale - art. 1 alin. 3 lit. b C. proc. fisc.
Nu se va insista asupra acestor argumente, întrucât aceasta ar însemna să intrăm în chestiuni de fond, astfel încât vor sublinia doar acele aspecte ce creează o îndoială serioasă asupra legalității deciziei de impunere. D.G.F.P. C. nu a identificat niciun act normativ publicat în Monitorul Oficial, care să îi confere competența - originară sau de legată - de a efectua inspecția fiscală, și de a emite decizia de impunere în cazul de față. În lipsa unui asemenea act normativ, singura concluzie este aceea a necompetenței D.G.F.P. C. . Segunda facie, în lipsa unei norme speciale, inspecția fiscală, ca de altfel orice operațiune privitoare la situația fiscală a reclamantului, trebuia întreprinsă de Administrația F. P.
C. -N., acesta fiind organul fiscal competent.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3799 din 02._ :
În cadrul sistemului autorităților fiscale operează însă o repartizare a atribuțiilor, o delimitare a competenței diferitelor organelor fiscale prin norme de competență materială și teritorială.
Prin urmare, prevederile art. 32 C. proc. fisc. nu pot fi interpretate în sensul că ANAF are ea însăși competența de a efectua orice act de administrare a creanțelor fiscale. Conform art. 17 din același Cod pe lângă ANAF din sistemul organelor fiscale mai fac parte unitățile sale teritoriale, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, fiecare dintre acestea având capacitate de drept public, în exercitarea propriilor atribuții prevăzute prin acte normative" ".
Inclusiv din această jurisprudență a Înaltei Curți de C. și Justiție rezultă faptul că, în lipsa unor acte normative speciale, competența în privința oricărui act de administrare a creanțelor fiscale în care se include inspecția fiscală, potrivit aceleiași decizii a Înaltei Curți - se va determina potrivit normelor generale. Deci, în prezenta cauză, organul fiscale competent a gestiona situația fiscală a reclamantului, era competent să efectueze și inspecția fiscală, respectiv să emită decizia de impunere.
Viciul necompetenței este un viciu de ordine publică -el poate fi invocat inclusiv din oficiu, de către instanță, în orice stadiu al litigiului- astfel încât sancțiunea atașată acestui viciu este nulitatea absolută. Decizia de impunere fiind lovită de nulitate absolută, aceeași sancțiune se impune -din interpretarea extensivă a art. 18 alin. 2 din legea nr. 554/2004- și operațiunii administrative- inspecția fiscală- ce a stat la baza emiterii acestui act.
Aplicarea reglementărilor legale În materie de T.V.A. în mod retroactiv, cu încălcarea art. 15 alin. 2 Constitutie, pentru tranzactiile efectuate în perioada 2007-2009.
Înainte de 1 ianuarie 2010, dispozițiile Codului Fiscal în materie de T.V.A. nu permiteau un răspuns clar -sau afirmativ- la chestiunea de ști dacă se impozitează tranzacțiile imobiliare.
Potrivit art. 127 alin. 1 din C. fisc., în vigoare și înainte de 2010, "Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități de natura celor prevăzute la alin. 2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități". Potrivit art. 127 alin. 2 C. fisc., "in sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate".
Practic, ultima teză a art. 127 alin. 2 C. fisc., lasă loc interpretării potrivit căreia tranzacțiile imobiliare ar fi operațiuni supuse T.V.A. În normele metodologice, art. 127 alin. 2 C. fisc. a fost detaliat astfel: "in sensul art. 127 alin.
(2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzare a locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin.
(2) din Codul fiscal".
Acest cadru normativ era în vigoare până la data de 1 ianuarie 2010, și, practic, problema impunerii T.V.A. În cazul tranzacțiilor imobiliare se rezolva prin raportare la art. 127 alin. 1 și 2 din C. fisc., și la norma metodologică antecitată întrucât nu ne aflăm în cadrul unei judecăți de fond a litigiului, ci doar a unei cereri de suspendare a unui act administrativ fiscal, astfel nu vor fi reiterate viciile de nelegalitate ale deciziei de impunere, ci vor fi prezentate, succint, argumentele de drept care fac acea decizie vădit nelegală:
bl. Inaplicabilitatea normei metodologice
Față de cadrul normativ antecitat mai sus, organul fiscal s-ar putea apăra, susținând - precum a și făcut-o în cadrul raportului de inspecție fiscală- că art.
127 alin. 2 C. fisc. - în vigoare în perioada 2007-2009- prevedea foarte clar aplicarea T.V.A. în cazul exploatării bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Prin urmare, cheia pentru aplicarea T.V.A. în cazul vânzării de imobile este ca acele vânzări să aibă un caracter de continuitate. Ce înseamnă însă aceste caracter de continuitate al tranzacțiilor? În lipsa unei definiții în Codul fiscal, singura formă de interpretată
putea fi dată de legislația comercială (cu predilecție Codul comercial): au caracter de continuitate acele tranzacții efectuate ca fapte de comerț. Totuși, nu există nicio reglementare de acest fel în legislația comercială, ba mai mult, Codul comercial nu califică vânzarea de terenuri ca fiind o faptă obiectivă de comerț.
Prin urmare, singura soluție era adoptarea, În temeiul art. 5 din C. fisc., a unei legislații secundare (norme metodologice, ordine, instrucțiuni), acestea având, potrivit art. 5 alin. 1 teza finală C. fisc., scopul declarat al aplicării unitare a Codului fiscal.
Totuși, norma metodologică prin care se interpretează noțiunea de exploatare a bunurilor corporale sau necorporale în scopul de venituri cu caracter de continuitate sună astfel:
- obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzare a locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal. Rezumând, practic norma metodologică definește noțiunea de exploatare a unui bun corporal cu caracter de continuitate ca fiind acea situație în care activitatea respectivă este desfășurată in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate in sensul art. 127 alin. 2 din C.fisc.
În loc să se reușească limpezirea textului de lege, se ajunge la reiterarea acestuia, în mod tautologic, fără a se lămuri nimic. În această manieră, considerăm că norma metodologică nu este în măsură să interpreteze acest text de lege, prin urmare singura concluzie este aceea că, în contextul normativ existent în perioada 2007-2009, nu existau norme clare și precise care să stabilească obligația impunerii cu T.V.A. a tranzacțiilor imobiliare.
b2. Încălcarea principiului certitudinii impunerii
Potrivit art. 3 lit. b C. fisc., impozitarea este guvernată de principiul certitudinii, "prin elaborarea de norme clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și ințelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale".
Or, norma metodologică antecitată nu respectă acest principiu al certitudinii, prin aceea că nu lămurește în niciun fel art. 127 alin. 2 C. fisc., nu stabilește nici modalități nici termene de plată. De asemenea, sunt învederate următoarele aspecte, ce nu țin de fondul cauzei, ci conturează doar vădita nelegalitate a deciziei de impunere: în perioada 2007-2009, niciun organ fiscal nu a efectuat niciun demers din care să reiasă o interpretare a textelor de lege în vigoare în sensul impozitării cu T.V.A. a tranzacțiilor imobiliare. De asemenea, în evidențele A.N.A.F. nu a existat nicio persoană fizică înregistrată în scopuri de
pentru tranzacții imobiliare.
Luând în considerare aceste elemente, și anume:
în 2007-2009 nu existau texte de lege, respectiv norme metodologice clare și certe, care să stabilească expressis verbis obligația de plată a T.V.A. pentru tranzacții imobiliare, metodele și termenele de plată;
niciun organ fiscal și nicio instanță nu a considerat, în perioada 2007- 2009, că art. 127 alin. 2 C. fise. impunea obligativitatea plății T.V.A pentru tranzacțiile imobiliare derulate de persoane fizice;
Consideră că se poate lesne concluziona că existe serioase dubii asupra legalității deciziei de impunere nr. 44948/1 din_ ; desigur, instanța de fond va fi cea care va tranșa problema, dar elementele reiterate anterior -elemente ce
nu au legătură cu fondul cauzei creează o prezumție serioasă de nelegalitate a actului administrativ fiscal.
b3.Principiul securității juridice. Încălcarea dreptului de proprietate, consacrat de art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului Principiul securității juridice în dreptul fiscal, presupune, așa cum corect se consacră în art. 3 lit. b teza finală din C. fisc., astfel încât contribuabilii să poată înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată influența deciziile lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Într-o speță identică sub aspect juridic cu cea de față, adusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în anul 2011, Curtea a ajuns la unele concluzii a căror simplă reiterare aruncă, serioase dubii asupra legalității impunerii ce s-a efectuat în prezenta cauză de către D.G.F.P. C. .
Astfel, în cauza Serkov c. Ucraina, din 0_, un contribuabil și-a achitat toate obligațiile fiscale ce îi reveneau potrivit dreptului național; totuși, potrivit unei legi în vigoare, acesta nu datora T.V.A. pentru tranzacțiile efectuate, ci era suspus unui impozit unic, global, acesta acoperind toate sarcinile sale fiscale. Fără nicio previzibilitate, organul fiscal și-a modificat modul de interpretare a legislației în vigoare, și a considerat că, pentru tranzacțiile trecute, acesta datora și T.V.A.
Cu alte cuvinte, exista o legislație care fusese interpretată mulți ani de zile ca stabilind în sarcina unei categorii de contribuabili o singură sarcină fiscală, după care, brusc organele fiscale dau o altă interpretare acelei legislații, și solicită contribuabililor În mod retroactiv plata T.V.A.
Față de aceste elemente, Curtea Europeană a sancționat drastic conduita agenților statului ucrainean, considerând că acelui particular i s-a violat grosier dreptul la proprietate.
Spețele fiind identice sub aspect juridic, reiterarea unora din argumentele Curții Europene va fi suficientă pentru a proba serioasele dubii asupra legalității impunerii efectuate față de reclamant de către D.G.F.P. C. :
CEDO a statuat că stabilirea unei obligații de plată a T.V.A. pentru afaceri trecute este, neîndoielnic, o ingerință în dreptul la proprietate (parag. 32 al hotărârii);
Curtea a precizat că orice ingerință în dreptul la proprietate trebuie să fie în condițiile prevăzute de lege. Or, noțiunea de lege trebuie interpretată în conformitate cu celelalte dispoziții ale Convenției, și cu jurisprudența CEDO, fiind necesar să fie vorba de o lege accesibilă, precisă și previzibilă (parag.34 al hotărârii);
în cauza Serkov, contribuabilul a demarat o serie de afaceri fără a plăti T.V.A., existând în acest sens o interpretare unitară a legislației -inclusiv la nivelul Curții Supreme- potrivit căreia nu datora T.V.A (parag. 37); brusc, această interpretare s-a modificat, și particularul a descoperit brusc că datorează T.V.A. pentru toate tranzacțiile anterioare (parag. 37);
contribuabilul, în momentul perfectării acelor tranzacții, a avut neîndoielnic în vedere că nu datora T.V.A., astfel că schimbarea bruscă a practicii În sens contrar, fără a se motiva în vreun fel această schimbare, afectează grav principiul legalității și proprietății (parag. 40);
o asemenea lipsă de claritate a legii, Într-o chestiune atât de importantă precum T. V.A., precum și schimbarea drastică de interpretare a acelei legi, În sensul stabilirii unor obligații fiscale retroactive, este o gravă Încălcare a dreptului la proprietate (parag. 42 și 44).
Desigur, aplicarea concretă a acestei judențe și în prezenta cauză va fi datoria instanței de fond. Dar, din moment ce am arătat că, într-o speță identică cu cea de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o gravă
violare a dreptului la proprietate, consideră că este îndeplinită condiția cazului bine justficiat, necesară suspendării actului administrativ: fără a atinge fondul, am arătat că există dubii serioase asupra legalității impunerii efectuate de
D.G.F.P. C. .
b4. Cadrul normativ intrat în vigoare în 1 ianuarie 2010 nu poate retroactiva.
În fine, trebuie precizat că art. 127 alin. 2 ind. 1 C. fisc., potrivit căruia "Situatiile in care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", nu se poate aplica retractiv, cu privire la tranzacțiile efectuate în perioada 2007-2009. Desigur, nici acest text de lege, nici normele metodologice care îl însoțesc nu lămuresc în mod neechivoc problema, dar pentru prezenta ipoteză, este suficientă constatarea că nu s-ar putea apl ica retroactiv aceste texte, altminteri s-ar încălca flagrant art. 15 al in. 2 Constituție.
Aplicarea reglementărilor în materie de T.V.A. tranzacțiilor efectuate În perioada 2010-2011.
Și în privința impunerii efectuate asupra tranzacțiilor derulate în anii 2010-2011, se va evita analiza chestiunilor de fond, întrucât acestea vor face obiectul judecății de fond. Prin urmare, consecvenți jurisprudenței ICCJ, vor fi reliefate doar unele aspecte "de suprafață" care răstoarnă prezumția de legalitate a impunerii efectuate de D.G.F.P. C. .
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C- 180/10 și C-181/10, Jaroslaw Slaby c. Minister Finansow, și E. n Kuc, Halina Jeziorska-Kuc c. Dyrektor Izby Skarbowe] w Warszawie
Chestiunea juridică dedusă judecății în afacerea Slaby este similară cu cea din prezenta speță. În esență, problema ridicată era următoarea: un teren este covertit, printr-o schimbare a planurilor urbanistice, din teren cu caracter agricol, în teren construibil; drept urmare, proprietarul își parcelează terenul și încheie o serie de tranzacții imobiliare, ridicându-se
Întrebarea dacă trebuie sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a refuzat să considere că efectuarea unor tranzacții în mod continuat, repetitiv, precum și parcelarea, pregătirea unor terenuri În vederea vânzării, nu constituie, a fortiori, o activitate economică ce cade sub incidența impunerii cu T.V.A.(parag. 35-38). Dimpotrivă, Curtea de Justiție a stabilit că asemenea activități se pot cicumscrie foarte bine gestionării patrimoniului personal, neimplicând deci o activitate economică. În aceste condiții, esențial este a se determina în ce măsură statul membru a transpus sau nu art. 12 alin. 1 din Directiva 20061112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, privind sistemul comun al T.V.A.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Directiva 20061112/CE, statele membre considera că intră sub incidența dispozițiilor în materie de T.V.A. orice persoană care desfășoară tranzacții cu caracter ocazional, în special vânzări de terenuri construibile, clădiri Gnainte de prima ocupare și terenurile aferente.
Cu alte cuvinte, potrivit jurisprudenței recente a CJUE, este irelevant caracterul de continuitate al tranzacțiilor, fiind esențial a se determina în ce măsură statul a transpus art. 12 alin. I din Directiva 20061112/CE. Față de aceasta, se impun următoarele constatări: primafacie, toate argumentele aduse de organul fiscal pentru emiterea deciziei de impunere sunt invalidate de jurisprudența CJUE. Segunda facie, nici în decizia de impunere, nici în raportul de inspecție fiscală, D.G.F.P. C. nu face referire la transpunerea în dreptul român a art. 12 alin. 1 din Directiva 2006/112/CE. În această ambianță, singurul criteriu relevant pentru aplicarea T.V.A. nu a fost luat în calcul de
organul fiscal, ceea ce, fără orice judecată de fond, atrage dubii serioase asupra legalității deciziei de impunere.
Paguba iminentă
În privința acestei condiții necesare pentru dispunerea suspendării potrivit art. 14 din legea contenciosului administrativ, învederează faptul că, creanța fiscală stabilită prin decizia de impunere nr. 4494811 din_, se ridică la un cuantum de 9. lei. În acest context, consideră că se poate creiona o prezumție simplă, potrivit căreia plata acestei sume de bani i-ar afecta extrem de serios situația patrimonială.
De asemenea, tranzacțiile asupra cărora se impune T.V.A.-ul s-au derulat în anii 2007- 2011, însă cele mai mari impuneri s-ar face asupra sumelor realizate în anii 2007-2009. Or, este din nou lesne a creiona prezumția simplă că fondurile bănești obținute atunci au fost, în mare, cheltuite, astfel că, după 3-5 ani de zile, a fi obligat la plata unei sume de 9. lei este o sarcină mult prea oneroasă pentru stadiul patrimonial actual în care se află.
uni
În ceea ce privește stabilirea cauțiunii, solicită stabilirea unei cauțiuni orientată spre minim și care să nu depășească 1% din valoarea obiectului cererii (9.100 RON), având în vedere în principal jurisprudența convențională relevantă.
Astfel, în ceea ce privește cuantumul sumelor de bani pretinse ca o condiție sine qua non a accesului la justiție consacrat de art. 6 par. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat faptul că nu există un "barem" oferit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la care să se aprecieze dacă restrângerea accesului la justiție este sau nu admisibilă.
Judecătorii de la Strasbourg raportează caracterul rezonabil al obstacolelor financiare privind accesul la justiție la situația financiară a reclamantului", șansele de succes ale acțiunii sale, stadiul procesual în care intervine restricția, scopul în care este impusă restricția, garanțiile procedurale de care se bucură reclamantul sau evoluția ulterioară a legislației. De asemenea, Curtea ia în considerare și importanța litigiului, apreciind că în anumite situații statele-părți la Convenție ar trebui să ia măsuri pentru exonerarea de la plata taxelor de timbru".
În opinia reclamantului, având în vedere în special șansele considerabile ale acțiunii în contencios administrativ, apreciază că se justifică stabilirea unei cauțiuni reduse, care să nu reprezinte un obstacol de fapt ce l-ar priva de orice urmă de acces la justiție și ar transforma cererea de suspendare formulată pe temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 într-un recurs inutil, ineficace (în sensul art. 13 din Convenție).
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei (f. 55), pârâta D. G. a
F. P. C. a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere emisă de D. G. a F. P. C. formulată de reclamant.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 14 alin.1 din Legea nr.554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".
De asemenea, se solicită instanței să aibă în vedere prevederile art.215 din
nr.92/2003 republicata si modificata care are următorul cuprins: "Suspendarea executării actului administrativ fiscal:
Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei".
Așadar, intimata solicită stabilirea in sarcina reclamantului de depunere a cauțiunii prevăzuta de textul legal mai sus enunțat, iar in cazul in care reclamantul nu va achita cauțiunea prevăzuta de art. 215 alin.2 din O.G. nr.92/2003, republicata si modificata, solicită respingerea ca inadmisibila a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 44948/1 din data de_ emisa de către D. G. a F. P. a jud. C. .
Prezenta cerere de suspendare a executării este neîntemeiată în opinia pârâtei întrucât nu sunt îndeplinite, in mod cumulativ, condițiile (cazul bine justificat si paguba iminenta) prevăzute de art.14 din Legea nr. 554/2004.
In conformitate cu prevederile legale mai sus menționate, instanța de contencios administrativ trebuie sa aprecieze cu obiectivitate aparenta de ilegalitate a actului administrativ si sa hotărască suspendarea actului cu mare atenție si numai in acele cazuri in care ea se impune cu evidenta.
In doctrina si in practica judiciara s-a subliniat faptul ca "motivele suspendării trebuie sa apară, de la prima vedere, ca fiind temeinice, sa creeze de la început o îndoiala asupra legalității actului suspendat si sa fie cuprinse in considerentele hotărârii".
Curtea constituționala, prin mai multe decizii (ex. Decizia nr.1129/2007, Decizia nr.783/2008 etc.) a reținut că suspendarea actelor administrative reprezintă, așadar, o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate.
De asemenea, având in vedere textele legale aplicabile in materie, precum si doctrina, jurisprudența in materie, apreciază intimata ca măsura suspendării executării actului administrativ atacat intervine doar in cazuri de excepție, in cazuri limita, iar neexecutarea lui ar fi contrara unei bune ordini juridice, legalitatea actului administrativ unilateral fiind prezumata.
Așa-zisul caz bine justificat nu exista in cazul reclamantului, raportul de inspecție fiscala care a stat la baza emiterii actului administrativ a cărui suspendare se solicita, cat si acesta din urma, este temeinic motivat in fapt si in drept, reprezentând un mijloc de proba veritabil care rămâne așa, până la proba contrarie. Deci, nici de departe, nu se poate trage concluzia de la simpla vedere a actului administrativ in discuție, care asupra acestuia, ar plana puternice dubii privind legalitatea sa.
Potrivit Ordinului ANAF nr. 3831/2011, emis in temeiul H.G. nr.109/2009, privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se aproba Regulamentul de organizare si funcționare al direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, activitatea de inspecție fiscala exista doar in cadrul direcției generale a finanțelor publice județene, care exercita inspecții fiscale la contribuabilii persoane juridice, alții decât cei din categoria contribuabililor mari si la contribuabili persoane fizice, cat si controale financiare la contribuabilii persoane juridice la care statul este acționar.
Administrația F. P. a mun. C. -N. funcționează tot in cadrul direcției generale a finanțelor publice județene si care are atribuții ce țin de activitatea de metodologie si administrare a veniturilor statului, deci fara atribuții de inspecție fiscala.
Având in vedere cele de mai sus rezulta ca inspecția fiscala la reclamant a fost efectuata de către organul competent in acest sens, respectiv D. G. a
F. P. a jud. C., nefiind incidente in cauza prevederile legate privind delegarea de competenta pentru efectuarea inspecției fiscale, reclamantul având domiciliul fiscal in județul C. .
In ceea ce privește cea de-a doua condiție, este de observat ca reclamantul nu a produs probe din care sa rezulte ca se afla in ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau ca, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat. Conform prevederilor art.117 din Codul de procedura fiscala, in cazul in care se va dispune anularea irevocabila a actului administrativ pentru care se solicita suspendarea in prezentul dosar, se restituie sumele încasate in baza acestuia.
Cu alte cuvinte, paguba ar trebui sa constea in cazul de fata, intr-o împrejurare determinata si dovedita efectiv, si nu doar presupusa. Astfel, s-ar ajunge la concluzia ca cerința referitoare la iminenta producerii unei pagube este presupusa in toate cazurile executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative. De asemenea, plata impozitelor si taxelor constituie o obligație legala si nu este de natura a-i provoca reclamantului vreo pagubă.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În urma unor controale, D. G. a F. P. C. a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 44948/_, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 44948/1 din_, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații de plată constând în: 416.149 lei T. V .A. pentru o serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada_ -_, și 430.974 lei cu titlu de dobânzi și majorări de întârziere, respectiv 62.420 cu titlu de penalități de întârziere, creanța fiscală totală fiind de 909.543 lei.
Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Cele două condiții sunt cumulative, adică trebuie să fie ambele întrunite pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ. Fiind cumulative, ele nu au o ordine de prioritate stabilită între ele în cadrul demersului analitic în vederea pronunțării hotărârii cu privire la suspendare.
Condițiile sunt explicitate de Legea nr. 554/2004 astfel: paguba iminentă este prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public (art. 2 alin. 1 lit. ș)); cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ (art. 2 alin. 1 lit. t)). Bineînțeles, particularul vizat de actul administrativ unilateral nu poate invoca în cererea sa de suspendare perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public - nici nu este cazul în speță.
Suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepție de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumția de legalitate și de veridicitate), în scopul acordării unei protecții provizorii a drepturilor și intereselor particularilor până în momentul în care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepțională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susțină că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se
poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat și a iminenței unei pagube în raport cu natura și amploarea măsurii dispuse prin actul contestat, cu mențiunea că se impune ca analiza îndeplinirii acestor condiții legale să se realizeze doar în cadrul unei cercetări sumare a aparenței dreptului, în condițiile în care în cadrul procedurii de suspendare a executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
De altfel, prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ trebuie interpretate în lumina principiilor cuprinse în Recomandarea R(89) 8 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind protecția judiciară provizorie în materie administrativă, potrivit cărora "măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate, dacă executarea actului administrativ este de natură să creeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv."; În aceeași termeni se referă și Recomandarea Rec(2003)16 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind executarea actelor administrative și hotărârilor judecătorești din domeniul dreptului administrativ, precum și Opinia Asociației Judecătorilor Europeni de Drept Administrativ din noiembrie 2008 cu privire la protecția provizorie și procedurile accelerate în fața instanțelor de contencios administrativ, la cercetarea aspectelor de fond de către judecătorul suspendării provizorii, întinderea verificărilor neputând depăși nivelul prima facie, la prima vedere, concept de drept anglo-saxon care este transpus în dreptul continental ca pipăire a fondului, examinare sumară și care nu antamează temeinicia argumentelor.
Existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei. În cazul suspendării actului instanța este chemată să realizeze o analiză de aparență a legalității, fără a influența și afecta fondul cauzei.
Din această perspectivă, Curtea remarcă că eventuala acțiune în contencios fiscal cu argumentele prezentate în cererea de suspendare, nu apare a fi manifest nefondată, în sensul că se invocă argumente de fapt și de drept, elementele unei cereri de chemare în judecată sunt clar prefigurate și nu există nici un motiv, fără a intra în temeinicia argumentelor, care să atragă respingerea unei astfel de acțiuni, "la prima vedere";, ci, eventual, doar în urma examinării atente a chestiunilor susceptibile de a fi deduse judecății în contenciosul fiscal propriu-zis.
Cu privire la paguba iminentă, s-a invocat în probațiune o prezumție simplă dedusă de reclamantul persoană fizică din chiar cuantumul considerabil al creanței fiscale, 9. lei, în sensul că plata acestei sume de bani i-ar afecta extrem de serios situația patrimonială. Această prezumție simplă nu a fost răsturnată de pârâtă cu o probă contrară, pârâta limitându-se la a remarca că reclamantul nu a produs probe din care sa rezulte ca se afla in ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau ca, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat, cerințe suplimentare și de magnitudine care nu au fost impuse de legiuitor și care adaugă la textul clar al legii (spre deosebire de ipoteza perturbării previzibile grave a activității).
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea urmează să admită cererea și să suspende până la la pronunțarea instanței de fond executarea deciziei de impunere nr.44.948/1 din_ emisă de D. G. a F. P. C. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamantul C. N., domiciliat în Florești, str. Salcâmului nr. 17,județul C., în contradictoriu cu pârâta D. G. a F.
P. C., cu sediul în C. -N., P-ța A. I., nr. 19, jud. C. și în consecință:
Suspendă până la pronunțarea instanței de fond executarea deciziei de impunere nr.44.948/1 din_ emisă de D. G. a F. P. C. .
Cu recurs în 5 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | GREFIER | |||
S. | L. RUS | M. | VA. | I-G. |
Red.SLR/dact.MS 4 ex./_
