Anulare act administrativ. Decizia nr. 2554/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2554/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-09-2015 în dosarul nr. 7399/85/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 2554/2015
Ședința publică din 14 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. I. I.
Judecător M. Ș.
Judecător D. B. D.
Grefier R. P.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de pârâtul I. T. de Muncă Sibiu împotriva sentinței nr. 2779//CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ având ca obiect anulare act administrativ, privind pe reclamantul O. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare nu legal îndeplinită cu intimatul reclamant O. M..
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței faptul că citația adresată intimatului reclamant O. M. a fost restituită la dosar cu mențiunea că „destinatarul nu mai locuiește la acea adresă”, iar în data de 01.09.2015, intimatul reclamant s-a prezentat în instanță și a formulat o cerere de eliberare a unei copii după recursul formulat de ITM Sibiu, luând cunoștință de prezentul termen de judecată.
Față de împrejurarea că intimatul reclamant s-a prezentat la instanță și a studiat dosarul cauzei, luând cunoștință de prezentul termen de judecată, lipsa procedurii de citare se acoperă, și având în vedere solicitarea recurentului pârât de judecare în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față:
Împotriva sentinței administrative nr. 2779/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ a declarat recurs pârâtul I. T. de Muncă Sibiu solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului O. M. de anulare a deciziei de imputare nr. 138/18.10.2013.
În motivarea opțiunii sale procesuale se arată că instanța de fond a apreciat că „emiterea deciziei de imputare trebuie însă să se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, modificată, respectiv termenului de 30 de zile de la data constatării pagubei, iar constatarea pagubei trebuie circumscrisă termenelor prevăzute de art. 141 alin. 7 din Codul de procedură fiscală, ulterior datei de emitere a O.G. nr. 29/2011, de completare a art. 141 alin. 7 din Codul de procedura fiscală”.
Decizia de imputare nr. 149/18.10.2013 nu a fost emisă în baza art. 84 și art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, întrucât nu este vorba de o pagubă adusă patrimoniului instituției, nefiind incident niciunul din cazurile strict și limitativ enumerate în cuprinsul art. 84.
Decizia de imputare a fost emisă în temeiul art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală, care reprezintă legea specială aplicabilă în domeniu.
Din cuprinsul art. 141 alin. 7 CPF reiese cu claritate faptul că contravaloarea contravenției se face venit la bugetul de stat sau la bugetul local, după caz, astfel încât nu poate fi reținută incidența în cauză a prevederilor art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, întrucât aplicarea acestor din urmă texte legale este condiționată strict de o pagubă cauzată angajatorului.
Decizia nr. 149/18.10.2013 reprezintă act administrativ-fiscal, emis în temeiul art. 141 Cod de procedură fiscală termenul de prescripție fiind de 5 ani.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488, pct. 8 NCPC.
Prin întâmpinare reclamantul intimat O. M. a solicitat respingerea recursului pârâtului apreciind hotărârea instanței de fond temeinică și legală.
În motivarea opțiunii sale procesuale reclamantul intimat susține în esență că dreptul de a emite deciziei de imputare se prescrie în termenul de 3 ani prevăzut de Legea nr. 188/1999 și nu în termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, actul contestat neputând fi calificat drept act administrativ fiscal ci un act de atragere a răspunderii materiale a funcționarului public.
Analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Pârâtul I. T. de Muncă Sibiu a emis decizia nr. 138/18.10.2013 prin care în temeiul art. 141 alin. 7 din O.G. nr. 92/2003 i se impută reclamantului suma de 3.000 lei, reprezentând contravaloarea amenzii aplicate prin procesul verbal de contravenție . nr._/13.02.2009 întocmit de reclamant, despre care se susține că nu l-a transmis spre punere în executare.
Potrivit art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală „Netransmiterea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor în termen de 90 de zile de la emiterea de către organele competente atrage anularea acestora prin decizie de către conducătorul organului emitent. Conducătorul organului emitent al titlului executoriu are obligația emiterii deciziei de imputare a contravalorii contravenției personalului care se face vinovat de întârziere. Decizia de imputare se comunică de către organul emitent persoanei vinovate, care trebuie să achite contravaloarea contravenției în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. La expirarea acestui termen, decizia devine titlu executoriu. Contravaloarea contravenției înscrise în decizia de imputare se face venit la bugetul de stat sau bugetul local căruia i se datora, potrivit legii,amenda contravențională. Termenul de 90 de zile se prelungește cu perioada scursă în procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare a contravenției.”
Din cele ce preced rezultă că în procedura fiscală a fost introdus un nou caz de răspundere materială a funcționarului public vinovat de netransmiterea procesului verbal de contravenție în termenul legal. Reglementarea în acest cadru nu este de natură a atrage toate consecințele de antrenare a răspunderii fiscale reglementate în acest cod, așa cum susține recurentul, inclusiv termenele de prescripție specială a dreptului de a stabili creanțe fiscale.
Aceasta pentru că, în primul rând răspunderea fiscală este, prin esența sa, o răspundere obiectivă, independentă de ideea de culpă, pe când răspunderea funcționarului public reglementată de norma mai sus expusă este o răspundere subiectivă, instanța fiind ținută a analiza și cerceta vinovăția acestui funcționar în necomunicarea procesului verbal de contravenție reținut în cauză.
A accepta că există răspundere fiscală în cauză, ar duce la concluzia că decizia de imputare este un act administrativ fiscal, ce se impune a fi analizat din perspectiva art. 41 și 43 Cod procedură fiscală și contestat în condițiile art. 205 – 214 din același act normativ, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Dacă decizia de imputare ar fi un act administrativ fiscal, așa cum susține recurentul pârât, s-ar justifica emiterea acesteia persoanei vinovate, indiferent de calitatea de angajat sau nu al instituției emitente a procesului verbal, ori pentru angajarea acestui tip de răspundere esențială este calitatea de funcționar public sau personal contractual în cadrul acestei instituții, legiuitorul folosind sintagma de „personal care se face vinovat de întârziere” rezultând fără putere de tăgadă că este vorba de răspunderea materială a acestui personal.
Nu este de omis că art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală prevede în procedura reglementată că, procesul verbal necomunicat în termenul legal se anulează, astfel că sancțiunea amenzii aplicată prin acesta are aceeași soartă, potrivit principiului de drept „quod nullum est, nullum producit effectum”. Ceea ce se impută nu este amenda contravențională ci contravaloarea ei, privită ca pagubă adusă bugetului destinatar prin nepunerea procesului verbal anulat în executare conform legii.
Împrejurarea că personalului vinovat i se impută aceeași sumă nu translatează regimul juridic al amenzii la suma imputată, pentru că în acest caz ar fi aplicabile termenele de prescripție specială pentru stabilirea sancțiunii reglementate de O.G. nr. 2/2001, mai scurte și care sunt în mod evident împlinite în cauză, pentru că dispozițiile Codului de procedură fiscală se aplică și creanțelor provenite din amenzi „în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”.
Nu în ultimul rând este de observat că art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală este situat din punct de vedere topografic în Titlul VIII, Capitolul 8 din acest act normativ, care reglementează „Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită”, și în această ordine de idei aplicabilă ar fi prescripția dreptului de cere executarea silită reglementată de art. 131 și 135 din Cod, ori în cauză se pune problema prescripției dreptului de stabilire a creanței, pentru că prin ipoteză creanța se stabilește în sarcina altei persoane decât contravenientul. De executarea acestei creanțe se poate vorbi la data definitivării acestei decizii de imputare prin necontestare în termen de 15 de zile de la comunicare sau la definitivarea hotărârii prin care s-a respins acțiunea în anulare a acesteia, când devine titlu executoriu conform tezei 2 din norma susmenționată și care are următorul cuprins „Decizia de imputare se comunică de către organul emitent persoanei vinovate, care trebuie să achite contravaloarea contravenției în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. La expirarea acestui termen, decizia devine titlu executoriu.”
Concluzionând, în cauză este vorba de atragerea răspunderii materiale a personalului din subordine ce se face vinovat de necomunicarea procesului verbal de contravenție, răspundere reglementată în Codul de procedură fiscală cu caracter special în raport de art. 88 și 89 din Legea nr. 188/1999, de la care împrumută prin analogie termenul de prescripție și procedura de contestare, acolo reglementate.
Luând în considerarea că potrivit art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 dreptului conducătorului instituției publice de a emite dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, așa încât, în mod corect, instanța de fond a anulat decizia de imputare emisă reclamantului cu depășirea acestui termen.
Ca atare sentința atacată se regăsește la adăpost de criticile formulate, soluția pronunțată fiind legală, context în care, față de prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 și 498 C.proc.civ. recursul formulat urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul I. T. de Muncă Sibiu împotriva sentinței administrative nr. 2799/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 14.09.2015.
Președinte, M. I. I. | Judecător, M. Ș. | Judecător, D. B. D. |
Grefier, R. P. |
Red./Tehnored. I.M.I.
Ex.4/R.P./28.09.2015
Jud.Fond:B. G.
| ← Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 921/2015.... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 1050/2015.... → |
|---|
