Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 411/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 411/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 4368/107/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE NR.411 /2015
Ședința publică din data de 29 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. I. G.
Judecător: C. C. F.
Judecător: O. M. P.
Grefier: A. M. M.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamanta-recurentă . a recursului declarat de către pârâta-recurentă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. împotriva Sentinței nr.1181/C./2014 pronunțată de Tribunalul A. –Secția de C. Administrativ, Fiscal și de Insolvență în dosarul nr._ .
În interiorul termenului de pronunțare, prin Serviciul Registratură al instanței, reclamanta-recurentă . depus la dosar note de ședință (f.59-60).
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea inițială de amânare a pronunțării din data de 14.01.2015, care face parte integrantă din prezenta, și când, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 396 din Noul Cod de procedură civilă, instanța a amânat pronunțarea, părțile litigante având posibilitatea să depună la dosar concluzii sau note scrise.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față,
Prin sentința 1181/C./2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția de C. Administrativ, Fiscal și Insolvență a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta M. SA în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A. și în consecință a fost anulată obligația reclamantei la plată a sumei de 57.363 lei reprezentând accize pentru alcool etilic, precum și a majorărilor de întârziere aferente stabilite prin raportul de inspecție fiscala nr.66/20.07.2009 și decizia de impunere nr.10/20.07.2009 la pct. 1 și menținute prin decizia nr.17/19.02.2013, emise de pârâtă și a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4300 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
A fost respinsă în rest acțiunea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și pârâta.
A.) În recursul său, reclamanta solicită ca, în baza art. 496 al 2 din Codul de procedură civilă, să fie casată în parte sentința atacată iar rejudecând cauza să fie admisă în totalitate acțiunea sa.
Înțelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de Procedură Civilă, sentința fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privesc sumele de 8.532 lei și 102.872 lei, motiv de casare prevăzut de art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă.
1.În ce privește suma de 8.532 lei se impun următoarele precizări:
Fără temei reține instanța fondului că suma menționată reprezintă acciză calculată ca urmare a neînregistrării producției în evidența financiar - contabilă. De asemenea, se reține că în RIF, organele de control au constatat că în anumite luni din perioada verificată, diferite cantități de băuturi spirtoase înscrise în raportul de producție aferent lunilor în discuție, nu au fost înscrise în fisele de magazie pentru produsele finite. Constatând lipsa de produs accizabil, organul de control a făcut aplicarea art.192 alin.3 și 4 Cod fiscal, în sensul că a considerat acciza aferentă lipsurilor ca fiind exigibilă.
În realitate, pe lângă raportul de producție manual există si un raport de producție întocmit în sistem informatizat care a stat la baza înregistrărilor din fisele de magazie întocmite tot în format electronic. Acest Raport de producție a fost întocmit cu respectarea prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991. republicată, cu modificările si completările ulterioare.
În mod greșit a apreciat instanța fondului că nu se poate ține cont doar de raportul de producție în format electronic, în măsura în care acesta indică o cantitate mai mică decât cel întocmit manual tot de către reclamantă, întrucât nu ar fi prezentat explicații plauzibile, care să fie reflectate în contabilitatea entității verificate (în condițiile pct. 16 Titlul VII din Normele aprobate prin HG nr.44/2004).
Așa cum rezultă din RIF, aspect reținut de altfel și de instanță, nu s-au identificat lipsuri în ceea ce privește gestiunea de alcool sau băuturi alcoolice.
Ori, este evident că atâta vreme cât evidența contabilă patrimonială a fost organizată și condusă în sistem informatic, Raportul de producție întocmit în atare situație coincide cu datele cuprinse în Fișele de magazie, și invers, astfel încât se cuvenea ca instanța de fond să procedeze la luarea în considerare a acestor forme de evidență iar nu la acceptarea Raportului de producție olograf care în fapt a reprezentat un punct de plecare, o bază de calcul în determinarea producției pe baza Raportului întocmit în sistem informatic.
Că așa stau lucrurile reiese și din ansamblul documentelor de contabilitate care au fost puse la dispoziția organului de control și care, în integralitatea lor sunt întocmite și editate în sistem informatic.
Nici organul de control și nici instanța de fond nu au indicat nici un temei de drept pentru care Raportul de producție întocmit manual în detrimentul celui redactat în sistem informatic ar prevala doar pentru că în cuprinsul lui ar conține cantități mai mari de produse finite.
Ori, potrivit art. 5 din Codul de procedură fiscală organul de control era obligat să urmărească stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Câtă vreme, cu niciun mijloc de probă nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi realizat producția pe baza raportului de producție întocmit manual, atât organul de control fiscal cât și instanța de fond au aplicat greșit prevederile legale sus menționate.
Instanța fondului susține că pentru așa zisele lipsuri nu s-au întocmit procese-verbale și nici nu au fost evidențiate în contabilitate.
Organele de control au calculat accize în valoare de 8.532 lei ca urmare a neînregistrării producției în evidența financiar-contabilă (fila 27 pct. 3 din raportul de inspecție fiscală) invocând, în anexa nr. 6 la Raportul de inspecție fiscală, prevederile art. 192 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 care prevede că: „în cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la data când se constată o pierdere sau o lipsă a produsului accizabil", ceea ce nu este în cazul de față.
Conform art. 165 din Legea nr. 571/2003, acciza devine exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Ca urmare, acciza se calculează și datorează la eliberarea în consum a produselor destinate vânzării iar nu la producție, de la aprovizionarea cu alcool și până la vânzarea produsului finit (băuturi alcoolice), acciza se afla în regim suspensiv.
Din alt punct de vedere, prin compararea a două documente scriptice (unul din evidența operativă iar celălalt din evidența financiar-contabilă) nu este posibilă stabilirea unei lipse care, conform cu prevederile art. 192 alin. 3 din Legea nr.571/2003, să fie accizabilă.
Neconcordanța dintre două documente scriptice nu poate genera o lipsă. Lipsa este diferența dintre un stoc faptic și unul scriptic, ori la data de 05.05.2009 s-a întocmit lista de inventariere în prezenta organelor de inspecție fiscală, așa cum reiese din anexa nr. 18 la Raportul de inspecție fiscală, stocurile au fost zero și nu au fost constatate lipsuri în gestiunea de alcool/ băuturi alcoolice. Lipsa se determină prin inventariere și nu prin diferența dintre două documente scriptice. În plus, legislația nu prevede, în sens restrictiv, obligativitatea întocmirii de documente primare în sistem manual, atâta timp cât există aceste documente în format electronic. Dacă s-a întocmit un raport de producție manual în mod eronat și nu a fost înregistrat în contabilitate, asta nu înseamnă ca s-ar fi produs o lipsă, cu atât mai mult cu cât în fiecare lună există raport de producție în format electronic care stă la baza înregistrărilor în fișele de magazie din evidența financiar-contabilă.
Așadar, reclamanta consideră nelegală stabilirea de obligații fiscale suplimentare (accize și majorări aferente) pentru o lipsa inexistentă, instanța aplicând greșit prevederile art. 192 Cod fiscal și pct. 16 din Normele de aplicare a Codului fiscal.
- În ce privește suma de 102.872 lei se impun următoarele precizări:
Regula generală consacrată de legiuitor stabilește că produsele accizabile sunt purtătoare de accize exigibile la momentul eliberării PRODUSELOR FINITE pentru consum.
În plus, coroborând exigențele legale stipulate prin art. 183 alin. 1 lit. h și art. 192 Cod fiscal, precum și Normele de aplicare a acestuia prin pct. 16 pentru aplicarea art. 192 rezultă că în cazul pierderilor sau lipsurilor ACCIZA PENTRU UN PRODUS ACCIZABIL devine la rândul ei exigibilă la data când se constată O PIERDERE sau o lipsă a PRODUSULUI ACCIZABIL, respectiv produsele sunt admise ca neimpozabile la [...] momentul când sunt îndeplinite condițiile referitoare la dovedirea pierderilor sau lipsurilor, încadrarea acestora în limitele legale precum și la înregistrarea pierderilor/lipsurilor în contabilitate;
Este adevărat că art. 183 alin. 1 din Codul fiscal stabilește că una dintre obligațiile antrepozitarului autorizat este cea stipulată la lit. h și constă în cercetarea și raportarea către autoritățile fiscale competente a oricărei pierderi, lipsă sau neregularitate cu privire la produsele accizabile, însă trebuie subliniat contextul în care legea fiscală a prevăzut obligativitatea raportării, și anume a pierderilor/ lipsurilor de produse accizabile și NU pierderi tehnologice de produse accizabile în regim suspensiv (recunoscute și încadrate de organele de control ca pierderi tehnologice de produse accizabile în regim suspensiv prin însăși modul de determinare/calcul).
În acest context, arată că pierderile tehnologice și pierderile de produse finite/produse accizabile sunt noțiuni cu înțeles evident distincte și care fac referire la valori materiale diferite ce nu pot fi confundate.
Astfel, dacă pierderile tehnologice se definesc ca fiind consumuri permanente de materii prime (alcool etilic - produs accizabil în regim suspensiv) ce nu se regăsesc cantitativ în produsele finite, produsele finite sub forma băuturilor spirtoase (produse accizabile) sunt înfățișate prin rezultatul final al procesului de producție după parcurgerea ultimei faze a fluxului tehnologic-îmbutelierea.
Bunăoară, în opinia legiuitorului pierderea invocată în contextul art. 183 și 192 Cod fiscal și prin forma pct. 16 din Normele metodologice de aplicare a art. 192 Cod fiscal are referire strictă la pierderile de produse accizabile iar nu la pierderi tehnologice.
Că așa stau lucrurile, se desprinde și din parcurgerea prevederilor art. 192 alin. 3 Cod fiscal și pct. 16 din Normele metodologice de aplicare a art. 192 Cod fiscal, care fac referire la pierderile de produse accizabile, ceea ce nu este cazul reclamantei care a înregistrat pierderi tehnologice.
Ca atare, se desprinde ideea potrivit căreia pierderile tehnologice sunt neaccizabile tocmai pentru argumentele mai sus invocate.
Așa fiind, se dovedește că instanța de fond atunci când a reținut că pierderilor tehnologice le sunt aplicabile art. 192 din Codul fiscal a încălcat acest text de lege, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Chiar dacă s-ar îmbrățișa opinia instanței de fond, potrivit căreia suma de 102.872 lei și majorările aferente reprezintă “accize aferente cantității de alcool etilic care nu se încadrează în pierderea tehnologică” trebuie observat că acest raționament este greșit.
Este adevărat că art. 183 alin. 1 din Codul fiscal stabilește că una dintre obligațiile antrepozitarului autorizat este cea stipulată la lit. h și constă în cercetarea și raportarea către autoritățile fiscale competente a oricărei pierdere, lipsă sau neregularitate cu privire la produsele accizabile.
Dealtfel, în cuprinsul reglementărilor fiscale naționale și europene nu subzistă vreo sancțiune legată de neraportarea către autoritățile fiscale competente a oricărei pierderi tehnologice, lipsă sau neregularitate cu privire la produsele accizabile, ba mai mult, pentru evitarea declanșării procedurii de infringement concomitent cu obligația statelor membre de a comunica fără întârziere Comisiei Europene textele actelor normative nou-adoptate, împreună cu tabelele de concordanță față de dispozițiile noilor directive privind TVA și regimul general al accizelor, începând cu data de 1 ianuarie 2010 prevederile art. 183 au fost abrogate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109 din 7 octombrie 2009.
La momentul când au fost îndeplinite condițiile referitoare la dovedirea pierderilor sau lipsurilor, . fost contemporană cu evenimentul care le-a generat, respectând întrutotul exigențele legale privind neimpozitarea pierderilor tehnologice, așa cum a dovedit prin înscrisurile depuse.
Instanța face referire limitativă la trei procese verbale de pierderi tehnologice (care nu reprezintă cantitatea totală a pierderilor tehnologice stabilite de organele de control ca fiind pierderi peste normă) prin argumentul că documentele de înregistrare a pierderilor nu ar îndeplini exigențele legislative în vigoare.
În acest sens s-a invocat art. 183 alin. 1 lit. h Cod fiscal potrivit căruia “orice antrepozitar autorizat are obligația de a cerceta și raporta către autoritățile fiscale competente orice pierdere, lipsă sau neregularitate cu privire la produsele accizabile”.
Pe aceste considerente, sub incidența prevederilor art. 192 alin. 4 lit. a Cod fiscal coroborat cu pct. 16 din Normele aprobate prin H.G. 44/2004, instanța a considerat că dovezile prezentate organelor de control ar fi nesatisfăcătoare pe motiv că cele trei procese-verbale de justificare a unor evenimente accidentale din procesul de producție nu au fost raportate autorităților fiscale conform art. 183 alin. l lit. h din Codul fiscal la momentul producerii lor.
Așa cum reiese din RIF, suma de 102.872 lei NU reprezintă acciza aferentă celor trei procese verbale ci acciza aferentă cantității de alcool care nu se încadrează in pierderile tehnologice. Prin urmare organele de control (la fel ca și reclamanta) au încadrat cele trei procese verbale în categoria PIERDERI TEHNOLOGICE caz în care este total eronată cerința de respectare a art. 183 alin. l lit. h Cod fiscal întrucât în cazul de față nu există o lipsă (care se stabilește prin inventariere) sau o pierdere, există pierderi tehnologice adică consumuri de materii prime generate de gradul de uzura al instalațiilor tehnologice și implicit de procesul de producție.
Tocmai în acest context a fost solicitată și ACCEPTATĂ “Expertiza fiscală judiciară” în care la punctul 1 s-a solicitat să se pronunțe expertul dacă pierderile înregistrate în actele contabile ale perioadei verificate se încadrează în pierderile tehnologice stabilite de societate.
În Raportul de expertiză fiscală judiciară se precizează că societatea se încadrează pe fiecare an în pierderile tehnologice stabilite (pag.9 din Raportul de expertiză), însă în mod inexplicabil, deși a fost încuviințată expertiza, instanța nu a avut în vedere concluziile Raportului de expertiză, eliminând în mod greșit problema pierderilor prin prisma art. 183 alin. l lit. h Cod fiscal.
În speță produsul accizabil este produsul finit, adică băuturile alcoolice obținute în urma procesului de producție (produse accizabile pentru care nu s-a stabilit nicio lipsă sau pierdere și care în mod corect ar intra sub incidența art. 183 alin. l lit. h Cod fiscal), iar materia primă utilizată, adică alcoolul etilic pentru producătorul de băuturi alcoolice este produs accizabil în regim suspensiv.
În concluzie, societatea a avut pierderi tehnologice (de materie primă) care nu sunt accizabile și nu pierderi sau lipsuri de produse accizabile în condițiile prevăzute de art. 183 alin. l lit. h Cod fiscal.
Mai mult, instanța a interpretat greșit prevederile art. 183 alin lit. h din Codul fiscal atunci când a reținut că raportarea pierderilor trebuie să fie contemporană cu evenimentul care le-a generat și nu ulterioară, doar la momentul desfășurării inspecției periodice. Acest text de lege nu prevede un astfel de termen.
Potrivit art. 3 pct. b) Cod fiscal, principiul certitudinii impunerii presupune „ elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”. Consideră că această prevedere legală este inerent ancorată și în prevederile constituționale care consacră principiul legalității, având în vedere că cele două principii se completează reciproc, fiind de necontestat că absența principiului certitudinii ar goli în bună măsură de conținut principiul legalității. în plus, principiul certitudinii este un corolar al principiului statului de drept în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, nefiind de conceput ca un contribuabil să fie obligat să respecte legea, în măsura în care aceasta nu conține norme juridice clare, pe care să le poată înțelege sau respecta, sau care poate duce la interpretări arbitrare etc.
Acest principiu este înrudit cu principiul de drept european al securității juridice.
În cazul recurentei, întreaga contabilitate și documentație a fost definită în funcție de realitatea legală. In absența unei obligativități a notificării organului fiscal într-un anumit termen, rezultă că această informare poate fi complinită până la redactarea Raportului de Inspecție Fiscală.
Or, prevederea legală invocată de către instanța de fond este lacunară, ea făcând referire la o obligație generală de informare, fără termen sau sancțiune. Plecând însă de la această chestiune și până a ajunge la realitatea juridică din decizia de impunere rezultă că se încalcă principiul securității juridice.
O altă semnificație a noțiunii de accesibilitate asociată previzibilității legii privește modul de receptare a conținutului actelor normative: reglementarea trebuie să fie clară, inteligibilă astfel încât destinatarii ei trebuie nu doar să fie informați în avans ci să și înțeleagă consecințele legale ale noilor dispoziții.
În acest caz susține că prevederea din art. 192 alin.4 lit. a din Codul Fiscal, analizată de inspecția fiscală și folosită ca suport pentru instanța de fond este lipsită de precizie și predictibilitate, instituind doar o recomandare generală de forma și nu de fond. Reglementarea de fond este dată de prevederea din pct. 16 Titlul VII din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004.
După cum se poate observa, toate cele trei condiționări sunt întrunite în cazul de față. In conformitate cu prevederile art. 64 din Codul de procedură fiscală, documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. Astfel, în cazul reclamantei actele enumerate sunt probe reale care au fost comunicate în cursul inspecției fiscale.
În subsidiar, solicită a se avea în vedere că instanța a aplicat greșit prevederile legale, astfel că nu a reținut corect starea de drept și de fapt:
-conform procesului-verbal din data de 15.06.2006, 19.12.2006 și din data de 17.04.2007, sumele aferente accizelor neîncasate, chiar dacă ar fi datorate nu s-ar ridica la suma de 102.872 lei întrucât instanța a inclus în acest calcul întreaga pierdere din procesul tehnologic (total diferită de suma celor trei procese-verbale în discuție) fără a o fundamenta legal și fără a o motiva.
-Art. 183 alin. 1 lit. h Cod fiscal se referă la pierderi sau lipsuri de produse accizabile și NU la pierderi tehnologice;
-Art. 183 alin. 1 lit. h Cod fiscal NU precizează termenul de anunțare către autoritățile fiscale;
Pierderile tehnologice stabilite de organele de control ca fiind pierderi peste normă se încadrează în pierderile normate conform Raportului de expertiză fiscală judiciară.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei.
B.) În recursul său, pârâta solicită ca să fie casată în parte sentința atacată iar rejudecând cauza să fie respinsă în totalitate acțiunea reclamantei.
Critică hotărârea instanței de fond pentru ca nu a ținut seama de aspectele de fapt si de drept dezvoltate in continuare.
În urma verificărilor efectuate de organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale A., s-a constatat că, în perioada ianuarie 2006 - mai 2008, S.C. M. S.A. a emis și înregistrat în contabilitate facturi de stornare produse accizabile către diverși clienți, cum ar fi S.C. A. CONEX S.R.L. Abrud, S.C. ULPIA TRAIANA S.R.L. A. I., S.C. AXEL COMPANY S.R.L. Abrud, .. Ocna M. etc. Prin aceste facturi cantități de băuturi alcoolice, respectiv vodcă, monopol, rom, lichior și altele asemenea, sunt returnate către furnizorul S.C. M. S.A. Câmpeni.
O dată cu stornarea băuturilor alcoolice, reprezentanții societății au procedat și la stornarea accizei corespunzătoare acestora, înscriind acciza cu semnul minus în facturile de stornare.
Din situațiile lunare privind modul de valorificare a băuturilor alcoolice distilate, întocmite de societate a rezultat că aceasta, pe baza facturilor de stornare emise, a procedat la deducerea din acciza datorată aferentă fiecărei luni, a accizei aferente retururilor de băuturi alcoolice distilate.
Procedând astfel, societatea a încălcat dispozițiile legale in materie, astfel:
-cu privire la determinarea valorii accizei datorate bugetului de stat, legiuitorul, prin pct. 1 alin. (4) din Normele pentru aplicarea Titlului VII din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare, dispune cu privire la sumele pentru care este permisa deducerea, “ Valoarea accizelor datorate bugetului de stat reprezintă diferența între valoarea accizelor determinată potrivit prevederilor alin. (1), din care se deduc: contribuția prevăzută la alin. (2), cota de 1% prevăzută la alin. (3) și, după caz, contravaloarea marcajelor utilizate pentru marcarea produselor supuse acestui regim, conform procedurii prevăzute la pct. 29.”
Prin textul de lege inserat anterior, se fac precizări clare cu privire la faptul că, acciza datorată bugetului de stat, poate fi diminuată doar cu sume deductibile reprezentând contribuția pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate prevăzută de Legea nr. 95 / 2006 privind reforma în domeniul sănătății (prevăzută la alin. (2) al pct.1 din Normele de aplicare a Titlului VII), cota de 1 % datorată Agenției Naționale pentru Sport, prevăzută în Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare, ori cu contravaloarea marcajelor.
Așadar, textul de lege dispune expres și limitativ asupra sumelor ce se vor deduce din acciza datorată bugetului de stat, nefiind admisă vreo excepție de la lege, respectiv diminuarea accizei datorate cu acciza aferentă retururilor de băuturi alcoolice.
Susține că returnarea de produse accizabile în antrepozitul fiscal nu este prevăzută de legislația în domeniu in vigoare in anul 2006, în fapt nefiind permisă returnarea în antrepozitul fiscal a produselor finite (băuturi alcoolice), care au fost anterior eliberate în consum.
Referitor la regimul suspensiv, la art. 163, lit. f) din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571 / 2003, cu modificările și completările ulterioare, se precizează următoarele:
“f) regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata accizelor este suspendată pe perioada producerii, transformării, deținerii și deplasării produselor."
Potrivit prevederilor art. 165 din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571 / 2003, cu modificările și completările ulterioare, aplicabile în perioada verificată, accizele deveneau exigibile în momentul eliberării pentru consum și în statul membru în care se face eliberarea pentru consum.
În acest sens, art. 166 alin. (1) lit. a) definește eliberarea pentru consum ca fiind ieșirea produselor accizabile dintr-un regim suspensiv de accize.
Precizează că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, a fost prevăzută returnarea produselor accizabile în antrepozitul fiscal de producție, însă, în cazul băuturilor alcoolice, această situație se referă doar la returnarea băuturilor alcoolice care sunt improprii consumului uman, în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, după cum se prevede la art. 192A1 alin. (2) din Legea nr. 571 / 2003, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în cazul de față, nu este vorba despre o returnare în antrepozitul fiscal de producție de produse accizabile (în speță alcool) improprii consumului uman, ci de retururi de cantități de alcool care, ulterior, au fost revândute către alți agenți economici.
Având în vedere dispozițiile legale arătate mai sus, rezultă că băuturile alcoolice eliberate pentru consum de către societate nu puteau fi reintroduse într-un regim suspensiv de accize, întrucât regimul suspensiv pentru aceste produse s-a încheiat în momentul eliberării lor pentru consum.
Prin urmare, consideră ca societatea nu poate diminua acciza datorata bugetului de stat cu valoarea accizei aferenta cantități de alcool returnat in regim suspensiv din doua motive obiective: pe de o parte operațiune de returnare a alcoolului in regim suspensiv nu este legala, iar pe de alta parte operațiunea de deducere din acciza datorata bugetului de stat este permisa doar in condiții expres si limitativ prevăzută de lege(HG nr.44/2004 cu modif. si completările ulterioare, pct. l alin.4 din Normele pt. aplicarea Titlului VII din Codul fiscal ( pentru sănătate, sport, educație). Astfel, in mod corect a fost stabilita in sarcina societății obligația de plata a accizei în cuantum de 57.363 lei aferentă produselor accizabile returnate în antrepozitul fiscal.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat:
1. În principal, ca în temeiul 489 al 2 din codul de procedură civilă să se constate nul recursul formulat de către intimata recurentă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A. întrucât recurenta nu arată pe care din motivele prevăzute de art. 488 din Codul le procedură civilă își întemeiază recursul, deși avea această obligație potrivit art. 486 lit. d din același cod.
Din lecturarea recursului rezultă fără putere de tăgadă că niciunul din motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă.
2. În subsidiar, în temeiul art. 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă să fie respins recursul formulat de către intimata recurentă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A. ca nefondat.
În mod corect a interpretat instanța de fond prevederile art. 192. ind. I alin. 2 Cod fiscal și cele ale pct. 18 ind. 1 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 atunci când a reținut concluzia că legiuitorul a avut în vedere restituirea accizelor în situația în care produsul care a fost accizat a fost retras de pe piață întrucât a devenit impropriu consumului, iar urmare a retragerii, acest produs este reciclat, recondiționat sau distrus.
În primul rând, se impune a se retine că recurenta nu contestă faptul că produsele care au fost returnate au fost mai apoi revândute, în aceeași stare către alți agenți economici, așa cum rezultă expres din întâmpinare si din notele de ședință depuse în termenul de pronunțare.
Așadar, atâta timp cât produsele au fost comercializate ulterior în aceeași stare, fapt care impune concluzia că acestea nu erau improprii consumului, este evident că în cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile legale invocate de recurentă.
În al doilea rând, se remarcă faptul că pârâta-recurentă nu a făcut apărări în sensul că la revânzarea acestor produse, nu s-ar fi achitat de către reclamantă accizele datorate conform reglementărilor în vigoare; astfel, în mod evident, prin impunerea în sarcina reclamantei a obligației de plată a accizei pe care aceasta a dedus-o la momentul returului, aceasta se află în situația de a suporta o dublă impunere, ceea ce este inadmisibil.
Deși pârâta-recurentă susține că returnarea de produse accizabile în antrepozitul fiscal nu este permisă, întrucât nu este prevăzută de legislația în domeniu aferentă anului 2006 și că începând cu data de 1 ianuarie 2007 este permisă doar la returnarea băuturilor alcoolice care sunt improprii consumului uman, în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, aceste apărări nu pot fi primite.
Fiind vorba de o pretinsă interdicție, în mod evident, aceasta trebuia să fie prevăzută în mod expres de legiuitor ca atare, neputând fi acceptată teza că dacă la nivelul anului 2006 legislația nu face vorbire despre returnarea de produse accizabile în antrepozitul fiscal, concluzia ar fi aceea că această operațiune este interzisă. D., în lipsa unei prevederi speciale cu privire la acest gen de produse, este evident că returul este permis, așa cum de altfel este acceptat pentru orice produs care se comercializează în mod legal.
Apoi, referitor la dispozițiile art. 192 ind. 1 alin. 2 Cod fiscal, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, este fără putere de tăgadă că acest text de lege are în vedere o cu toată altă situație și anume, aceea în care se returnează produse accizabile improprii consumului, situație în care accizele plătite în momentul eliberării pentru consum pot fi restituite la solicitarea celui care le-a plătit.
Or, în cauză, atâta timp cât produsele accizabile au fost returnate și apoi revândute, deci supuse din nou accizării, reclamanta nu avea niciun motiv de a solicita restituirea accizei achitate la prima vânzare, procedând în mod corect la deducerea acesteia, tocmai pentru a evita dubla impunere.
Interpretând textele legale instanța a reținut că atâta timp cât regimul fiscal suspensiv este aplicabil pe perioada deținerii produsului, iar deținerea acestuia poate interveni și ca urmare a returului, deci a retragerii lui din consum în scopul revânzării, nu există niciun motiv pentru a se menține obligația de plată a accizei pentru prima eliberare pentru consum, care în fapt a fost finalizată prin întoarcerea produsului în antrepozitul fiscal si prin urmare în regim suspensiv până la momentul revânzării.
Prin prisma acestor aspecte, în cauză nu pot fi incidente prevederile pct. 1 alin.4 din Normele pentru aplicarea Titlului VII din Codul fiscal, invocate de pârâta-recurentă, în condițiile în care dacă s-ar permite doar deducerile prevăzute de acest text de lege, s-ar încălca principiul unicității impunerii.
Referitor la a împrejurarea că reclamanta ar fi efectuat un calcul eronat al accizei pentru eliberarea în consum fie prin utilizarea unui curs eronat fie prin utilizarea unei cantități greșite de alcool etilic exprimat în hl alcool pur (f.71 vol. 1), se retine că organul de control nu indică modalitatea proprie de calcul, ci face trimitere la anexa 3, care, în fapt, are în vedere calculul pentru deducerile efectuate de reclamantă în cazul retururilor analizate în cele ce preced.
Atâta timp cât pentru pretinsul calcul eronat al accizei invocat de pârâta - recurentă nu este indicat distinct cuantumul considerat corect de către aceasta și prin urmare nici modalitatea concretă de calcul, reclamanta a fost în situația de a nu putea face apărări, iar instanța se află în imposibilitatea de a verifica legalitatea obligațiilor impuse acesteia, iar raportat la aceste aspecte, soluția legală este aceea de anulare a obligației respective.
Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate, curtea constată următoarele:
Cu privire la nulitatea recursului declarat de pârâtă curtea reține că, deși în redactarea recursului, recurenta pârâtă invocă faptul că instanța de fond nu a ținut cont de ”aspectele de fapt și de drept dezvoltate în continuare” în realitate aceasta critică modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 192. ind. I alin. 2 Cod fiscal și cele ale pct. 18 ind. 1 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 cu referire la restituirea accizelor în situația în care produsul care a fost accizat a fost retras de pe piață (retur).
Ca atare, față de prevederile art. 489 alin. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă, curtea conchide că motivul invocat poate fi încadrat în prevederile art.488 alin. 1 pct.8 din Noul Cod de Procedură Civilă, astfel că acesta va fi examinat prin această prismă iar excepția invocată va fi respinsă ca neîntemeiată.
1.) Analizând critica formulată cu privire la modul de interpretate și aplicare a prevederilor sus menționate curtea reține că, potrivit 192. ind. I alin. 2 Cod fiscal, pentru băuturile alcoolice și produsele din tutun retrase de pe piață, dacă starea sau vechimea acestora le face improprii consumului, accizele plătite pot fi restituite în condițiile prevăzute în norme.
Prin pct. 18 ind. 1 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, aprobate prin HG nr.44/2004, s-a stabilit la că pentru produsele supuse accizelor armonizate, returnate în antrepozitele fiscale de producție în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.
Conflictul juridic dedus judecății presupune analizarea situației în care produsele pentru care au fost achitate accizele se reîntorc în gestiunea antrepozitarului fiscal și sunt livrate ulterior unui alt client pentru valorificare, în aceleași condiții în care au fost returnate.
Potrivit art. 163 lit. c din Codul fiscal, antrepozitul fiscal reprezintă "locul aflat sub controlul autorității fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate, deținute, primite sau expediate în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exercițiul activității, în anumite condiții prevăzute de prezentul titlu și de norme." Lit. f a aceluiași text de lege prevede că regimul suspensiv este regimul fiscal conform căruia plata accizelor este suspendată pe perioada producerii, transformării, deținerii și deplasării produselor.
În perioada verificată, accizele deveneau exigibile în momentul eliberării pentru consum și în statul membru în care se face eliberarea pentru consum, astfel cum era stabilit prin art. 165 Cod fiscal, aplicabil la momentul respectiv; iar eliberarea pentru consum este definită de art. 166 alin. 1 lit. a, ca fiind ieșirea produselor accizabile dintr-un regim suspensiv de accize.
Având în vedere că acciza este un impozit pe consum el trebuie să fie suportat de către consumatorul final. Ea este achitată anticipat de către antrepozitarul fiscal, la momentul livrării produsului accizabil către un comerciant, în vederea punerii sale în consum, însă acesta are drept de deducere a accizei achitate.
Problema de soluționat viza situația în care produsul accizabil nu a fost vândut ci s-a întors în antrepozitul fiscal.
Deși la momentul de referință nu exista o prevedere expresă în Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG 44/2004, prevederile legale în vigoare, contemporane cu operațiunea, converg către concluzia adoptată de către instanța de fond.
În primul rând trebuie reținut că orice restrângere a unui drept trebuie să fie expresă și este de strictă interpretare.
Ca atare, dreptul de deducere poate fi afectat doar de o împrejurarea obiectivă care ar împiedica valorificarea, către consumatorul final, a produsului accizabil. Or un astfel de impediment trebuie să fie absolut dar și expres prevăzut de lege.
În speță această situație premisă nu este incidentă întrucât produsul accizabil a reintrat în antrepozitul fiscal din rațiuni ce țin de relațiile comerciale și nu de calitatea produsului. Or împrejurarea că acesta a fost livrat unui alt comerciant, fără a suferi nici o modificare, fiind eliberat astfel în consum, nu face altceva decât să consolideze ipoteza ieșirii sale din regimul suspensiv.
În ipoteza imaginată de recurenta pârâtă produsul accizabil ar fi trebuit să reintre într-un regim suspensiv, pentru ca acciza să nu fie exigibilă și implicit să nu poată face obiectul deducerii.
Or o asemenea ipoteză nu poate fi acceptată. Nu există nici un motiv pentru ca produsele accizabile să-și schimbe regimul atât timp cât antrepozitarul fiscal nu realizează nici o operațiune de modificare a acestora de la reintrarea în antrepozit și până la furnizarea lui unui alt agent economic.
În atare situație, concluzia firească ce se desprinde este aceea că, judecătorul fondului a interpretat corect prevederile art. 192. ind. I alin. 2 Cod fiscal și cele ale pct. 18 ind. 1 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 iar recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., dovedindu-se neîntemeiat urmează a fi respins.
2.) În ce privește modul de interpretate și aplicare a prevederilor art. 192 alin. (3) din Legea 571/2003, curtea reține că prima instanță a ajuns la o concluzie eronată.
Potrivit normei precitate: „în cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la data când se constată o pierdere sau o lipsă a produsului accizabil."
Organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei suma de 8.532 lei - acciză calculată ca urmare a neînregistrării producției în evidența financiar-contabilă - reținând că în anumite luni din perioada verificată, diferite cantități de băuturi spirtoase înscrise în raportul de producție aferent lunilor în discuție, nu au fost înscrise în fisele de magazie pentru produsele finite. Această concluzie s-a fundamentat pe faptul că angajații reclamantei au întocmit inițial un raport de producție manual, iar între acesta si înregistrările din fisele de magazie există diferențe.
Problema supusă discuției este aceea de a stabili dacă diferența dintre cele două evidențe reprezintă o lipsă a produsului accizabil în sensul normei mai sus citate.
Lipsa produsului accizabil este diferența dintre un stoc faptic și unul scriptic și se determină prin inventariere. Ca atare, la momentul controlului, organul vamal trebuia să constate că există o diferență între evidența scriptică și cantitățile de materie primă, respectiv de produs accizabil finit.
Ori la data de 05.05.2009 s-a întocmit lista de inventariere în prezenta organelor de inspecție fiscală, așa cum reiese din anexa nr. 18 la Raportul de inspecție fiscală, stocurile au fost zero și nu au fost constatate lipsuri în gestiunea de alcool/ băuturi alcoolice.
Nu poate fi primită susținerea primei instanțe potrivit căreia, deși RIF nu a relevat lipsuri in gestiunea de alcool sau băuturi alcoolice, acest aspect este lipsit de relevantă, întrucât chiar reclamanta a afirmat că evidenta contabilă a fost ținută pe baza raportului de producție in format electronic care a stat la baza înregistrărilor din fisele de magazie, fiind evident că prin raportare la aceste documente nu pot exista lipsuri de produse accizabile.
Potrivit OMFP 3512/2008, pe baza bonului de consum se înregistrează toate consumurile de materie primă, indiferent dacă acestea sunt transformate în produs finit accizabil sau reprezintă pierderi tehnologice. Astfel, producția de înregistrează în raportul de producție și în fișa de magazie a produsului finit iar în fișa de magazie a materiei prime se reflectă aprovizionarea și consumul efectiv.
Or, în măsura în care s-ar da eficiență înregistrărilor din rapoartele manuale ar fi necesar ca datele din acestea să aibă corespondent în bonurile de consum sau în evidența faptică a stocului de materie primă stabilită prin inventar, întrucât fără materie primă nu poate rezulta produs finit. Achiziția de materie primă și eliberarea sa din magazie în vederea desfășurării procesului tehnologic sunt faze prealabile producției și implicit există corespondent între aceste cantități și cele din rapoartele de producție.
În speță nici organul vamal și nici instanța de fond nu au relevat neregularități la achiziția de materie primă, respectiv înregistrarea acesteia în evidența contabilă prin comparare cu datele obținute din rapoartele de producție în format electronic.
Ca urmare, rapoartele de producție manuale nu se coroborează cu nici un alt document și nici cu o lipsă în gestiune. În condițiile în care ele evidențiază doar o fază intermediară între achiziția de materie primă și realizarea produsului finit, respectiv eliberarea în consum, în lipsa oricăror alte date relevante, nu pot constitui o probă concludentă și utilă pentru a dovedi o lipsă a produsului accizabil.
Astfel, organul a stabilit în mod nelegal, în sarcina reclamantei recurente, obligația de plată pentru suma de 8.532 lei, reprezentând acciză calculată ca urmare a neînregistrării producției în evidența financiar-contabilă
3.Cu privire la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 192 alin. (4) din Legea 571/2003, cu referire la suma de 102.872 lei, curtea reține următoarele:
Potrivit art.192 Cod fiscal:
(1) Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România.
(…)
(3) În cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la data când se constată o pierdere sau o lipsă a produsului accizabil.
(4) Prevederea alin. (3) nu se aplică și plata accizei nu se datorează dacă pierderea sau lipsa intervine în perioada în care produsul accizabil se află într-un regim suspensiv și sunt îndeplinite oricare dintre următoarele condiții:
a) produsul nu este disponibil pentru a fi folosit în România datorită vărsării, spargerii, incendierii, inundațiilor sau altor cazuri de forță majoră, dar numai în situația în care autorității fiscale competente i se prezintă dovezi satisfăcătoare cu privire la evenimentul respectiv, împreună cu informația privind cantitatea de produs care nu este disponibilă pentru a fi folosită în România;
b) produsul nu este disponibil pentru a fi folosit în România datorită evaporării sau altor cauze care reprezintă rezultatul natural al producerii, deținerii sau deplasării produsului, dar numai în situația în care cantitatea de produs care nu este disponibilă pentru a fi folosită în România nu depășește limitele prevăzute în norme.
Potrivit pct.16 (Titlul VII) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal aprobate prin H.G.44/2004:
In cazul pierderilor sau lipsurilor de produse accizabile, acestea se admit ca neimpozabile atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) pot fi dovedite prin procese-verbale privind înregistrarea pierderilor sau lipsurilor;
b) se încadrează în limitele prevăzute în normele tehnice ale utilajelor și instalațiilor și/sau în actele normative în vigoare;
c) sunt evidențiate și înregistrate în contabilitate.
Starea de fapt relevantă are ca punct de pornire împrejurarea că, din cauza unor defecțiuni survenite la utilajele de producție ale reclamantei, s-a cauzat o pierdere de produse accizabile, așa cum rezultă din procesul verbal din data de 15.06.2006 (pierdere de 940 litri alcool de 96,5%), procesul verbal din data de 19.12.2006 (pierdere de 500 litri alcool de 96,5%) și procesul verbal din data de 17.04.2007 (pierdere de 1.500 litri alcool de 96,5%) – f.125-127 vol.1.
Organele de control au apreciat că aceste pierderi nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 192 alin. 4 lit. a) din Codul fiscal întrucât nu au fost prezentate dovezi satisfăcătoare pentru a dovedi cauzele străine, neimputabile reclamantei și nu se încadrează nici în ipoteza reglementată de art. 192 alin. 4 lit. b) din Codul fiscal întrucât nu este îndeplinită cerința prevăzută de pct. 16 lit. b) din Norme, astfel că au stabilit că suma de 102.872 lei reprezintă acciză aferentă cantităților de alcool etilic care depășesc pierderile tehnologice aferente fluxului tehnologic, limite stabilite de către antrepozitar conform proceselor verbale din data de 03.01.1999, respectiv 25.04.2006.
Instanța de fond a reținut că incidenta prevederilor art.192 alin.4 lit.a Cod fiscal, coroborat cu pct.16 (Titlul VII) din Normele aprobate prin H.G.44/2004 poate interveni, doar dacă dovezile satisfăcătoare cu privire la evenimentul care a determinat pierderea/procesele-verbale privind înregistrarea pierderilor sau lipsurilor au fost prezentate autorității fiscale competente. Or, câtă vreme, procesele verbale din data de 15.06.2006, 19.12.2006 și din data de 17.04.2007 nu au fost raportate în condițiile art.183 alin.1 lit.h Cod fiscal, anterior controlului, acestea nu pot îndeplini condiția de dovadă satisfăcătoare în accepțiunea art.192 alin. 4 lit. a).
Curtea reține că ipoteza reglementată de art.192 alin. 4 lit. a) din Codul fiscal are în vedere o categorie de pierderi imprevizibile, astfel că pentru justificarea acestora cerința prevăzută de pct. 16 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal aprobate prin H.G.44/2004 nu poate realizată (nu pot fi prevăzute și implicit reglementate pierderi imprevizibile).
Pierderile accidentale suferite de reclamantă din cauza unor defecțiuni survenite la utilajele de producție au caracter imprevizibil. Pentru acestea au fost întocmite procesele verbale din data de 15.06.2006, 19.12.2006 și din data de 17.04.2007 (f.33-35), au fost reflectate în bonurile de consum (potrivit raportului de expertiză f. 178,179), fiind aprobate de Consiliul de administrație și înregistrate pe pierderi.
Ca atare cerințele de la pct. 16 lit. a) și c) din norme sunt îndeplinite.
În ce privește nerespectarea prevederilor art.183 alin.1 lit.h Cod fiscal, trebuie reținut că acestea vizează lipsa sau pierderea de produs accizabil.
Produsul accizabil este produsul finit, adică băuturile alcoolice obținute în urma procesului de producție (enumerate în speță de art. 173 alin. l Cod fiscal), iar materia primă utilizată, adică alcoolul etilic pentru producătorul de băuturi alcoolice este produs accizabil în regim suspensiv.
Ca atare se poate conchide că societatea a avut pierderi tehnologice (de materie primă) și nupierderi sau lipsuri de produse accizabile în condițiile prevăzute de art. 183 alin. l lit. h Cod fiscal, astfel că în mod eronat instanța de fond a caracterizat pretinsa nerespectare a obligației instituită prin această normă ca o condiție suplimentară pentru justificarea pierderii.
În ce priveșteipoteza reglementată de art.192 alin. 4 lit. b) din Codul fiscal, aceasta are în vedere o categorie de pierderi previzibile, rezultat al proceselor tehnologice de fabricație, respectiv de evoluție a produsului până la momentul scoaterii lui din antrepozitul fiscal, astfel că pentru justificarea acestora trebuie dovedite toate cerințele prevăzute de pct. 16 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal aprobate prin H.G.44/2004.
Prin procesul verbal din data de 25.04.2006 (f.36) comisia numită a procedat la calcularea coeficientului de transformare a materiei prime în produs finit, stabilind astfel norma de consum. Aceasta a fost aprobată prin Hotărârea A. nr. 1/27.04.2006 (f.31).
Așa cum rezultă din expertiza fiscală judiciară încuviințată în cauză, pierderile au fost înregistrate în contabilitate la momentul producerii acestora iar prin raportare la norma de consum se precizează că societatea se încadrează pe fiecare an în pierderile tehnologice stabilite (pag.9 din Raportul de expertiză).
Ca atare și cu privire la aceste pierderi recurenta reclamantă a făcut dovada respectării cerințelor prevăzute de pct. 16 din norme.
Reținând că dispozițiile art. 192 alin. 3 și 4 rap. la pct. 16 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal aprobate prin H.G.44/2004 au fost greșit interpretate, curtea constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă 2010 este incident și ca atare, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis potrivit art. 496 alin. 2 din același act normativ, sentința casată în parte în sensul anulării obligației reclamantei la plată a sumelor de 8.532 lei și 102.872 lei reprezentând accize pentru alcool etilic, precum și a accesoriilor aferente stabilite prin decizia de impunere nr.10/20.07.2009 la pct. 1 și menținute prin decizia nr.17/19.02.2013, emise de pârâtă.
Totodată, față de prevederile art. 453 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă va obliga intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. să plătească suma de 100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M. SA împotriva Sentinței nr. 1181/C./2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția de C. Administrativ, Fiscal și Insolvență,
Casează în parte sentința atacată și rejudecând în aceste limite:
Anulează obligația reclamantei la plată a sumelor de 8.532 lei și 102.872 lei reprezentând accize pentru alcool etilic, precum și a accesoriilor aferente stabilite prin decizia de impunere nr.10/20.07.2009 la pct. 1 și menținute prin decizia nr.17/19.02.2013, emise de pârâtă.
Menține în rest sentința atacată.
Respinge excepția nulității recursului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A..
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A. împotriva Sentinței nr. 1181/C./2014 pronunțată de Tribunalul A. – Secția de C. Administrativ, Fiscal și Insolvență.
Obligă intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. să plătească suma de 100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei reclamante.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 29 Ianuarie 2015.
Președinte, L. I. G. | Judecător, C. C. F. | Judecător, O. M. P. |
Grefier, A. M. |
Red. Tehnored L.G.
10 Aprilie 2015
4 ex/
Jud.fond. P. M.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 790/2015. Curtea de Apel ALBA... | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 413/2015.... → |
|---|
