Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 1361/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1361/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 02-04-2013 în dosarul nr. 3710/110/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
- SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL-
Dosar nr._ Decizia nr. 1361/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 02 APRILIE 2013
PREȘEDINTE - V. P. - judecător
- C. P. - judecător
- C. Ș. - judecător
- M. V. - grefier
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților București, împotriva sentinței civile nr. 1983 din 06 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999).
La apelul nominal făcut în ședință publică, atât la prima, precum și la cea de-a doua strigare a cauzei, s-a constatat lipsa părților.
Procedura a fost legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind cereri de formulat în cauză sau alte chestiuni prealabile și văzând că prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța constată dosarul în stare de judecată, trecând la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
Asupra recursului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă1983/06 Decembrie 2012 a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. D. D. în contradictoriu cu A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și a obligat pârâta la plata sumei de 275.089,3 lei, cu titlu de compensații.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a reținut că una din condițiile prevăzute de lege pentru promovarea unei acțiuni civile o reprezintă calitatea procesuală (art 41 C.pr cv). Că, într-un litigiu de contencios administrativ, pentru a avea calitatea de pârât, este suficient să se facă dovada că acea autoritate publică este emitenta actului administrativ tipic sau asimilat, iar potrivit dispozițiilor articolului 18 din Legea 290/2003 plata despăgubirilor se dispune de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și din interpretarea acestor texte de lege rezultând în mod clar faptul că obligația de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii 290/2003 revine Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților, autoritate care are calitatea de subiect de drept administrativ, cu personalitate juridică. Modul de finanțare al autorității publice nu atribuie calitate procesuală Ministerului, sursa de finanțare neimplicând stabilirea de raporturi juridice între beneficiar și Minister, în cadrul raporturilor obligaționale calitatea de părți revenind creditorului – în cazul de față domnul Constantinovi D. D. și debitorului - A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților.
Cu privire la fondul cauzei, prin Hotărârea 66/23.09.2009 emisă de Comisia Județeană Bacău pentru Aplicarea Legii 290/2003 s-a admis cererea formulată de domnul C. D. D. și s-a dispus acordarea de despăgubiri în cuantum de_,3 lei pentru locuințele, anexele, terenurile aferente construcțiilor și pentru terenurile agricole și culturile situate în localitatea Comrat, jud Tighina Republica M..
Că potrivit dispozițiilor articolului 10 alineat 2 din Legea 290/2003 despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”.
Instanța a primit apărarea reclamantului referitoare la încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, refuzul pârâtei de îndeplinire a obligației de plată a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea 66/23.09.2009 pentru bunurile rămase în localitatea Comrat aducând atingere dreptului de proprietate al părții.
În jurisprudența Curții un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la “bunurile” sale, în sensul acestei dispoziții, noțiunea de “bunuri” acoperind atât “bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o “speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște dreptul la moștenirea unui fost drept de proprietate pe care de mult timp îi este imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerată drept un “bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr. 1 (Prințul Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei [GC], nr._/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001).
În cazul în speță reclamantul nu urmărește să i se recunoască moștenirea unui fost drept de proprietate, ci beneficierea dreptului de proprietate recunoscut prin actul definitiv al unei autoritati administrative, avand astfel un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, neputându-se contesta valoare patrimonială a dreptului de a obtine compensatii banesti. Curtea Europeana a recunoscut aplicarea articolului 1 în cazurile avand ca obiect drepturi bănești reprezentate de compensații pentru bunurile abandonate dincolo de granițele statului, apreciind că a existat o încălcare a dreptului de proprietate, în ciuda dificultăților economice invocate de stat (cauza Broniowski c Poloniei)
Că refuzul pârâtei de a executa plata despăgubirilor, atât timp cât dreptul reclamantului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia, actul administrativ nefiind contestat sub aspectul legalității și nici sub aspectul temeiniciei.
Susținerile pârâtei referitoare la lipsa fondurilor nu poate constitui o justificare în sensul articolului 1, întrucât, deși se poate reține faptul că a intervenit din motive de utilitate publică, această neexecutare nu este proporțională, drepturile reclamantului nefiind respectate nici măcar parțial. Curtea Europeană amintește constant faptul că trebuie să fie menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul fiind distrus dacă individul respectiv suportă o obligație specială și exorbitantă (Sporrong și Lönnrot din 23 septembrie 1982, . nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 și S. și alții contra României, nr._/00, § 44, 21 iulie 2005). In cauzele impotriva Romaniei in materia incalcarii articolului 1, Curtea a stabilit faptul că Statul român trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalității protecției drepturilor patrimoniale, ținând cont de principiile enunțate de în materie de despăgubire (cauza V.).
Instanța nu a negat marja de apreciere de care dispune statul pentru a stabili ceea ce este în interesul public, atunci când este vorba de adoptarea și aplicarea unor măsuri de reformă economică, marjă recunoscută in jurisprudența Curții (hotărârea Ramadhi și alți), dar reține faptul că a trecut o perioada de 8 ani de la formularea cererii fără ca pârâta să achite reclamantului vreo parte din compensațiile bănești la care acesta este îndreptățit, termenul îndelungat supunând partea unei sarcini disproporționate și excesive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.
În motivarea recursului recurenta arată că potrivit art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006 compensațiile bănești se achită beneficiarilor în limita normelor aplicate anual, că plata este condiționată de sumele alocate cu această destinație, că sumele sunt aprobate prin legea bugetului și sunt publice.
Prezintă recurenta sumele alocate în anii 2007-2011.
În ceea ce privește termenul rezonabil, arată că instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară nu angajează responsabilitatea internațională a statelor dacă adoptă măsuri pentru remedierea situației, că prin hotărârea pilot CEDO, apreciind asupra întregului proces de reconstituire, s-a reținut sensul pozitiv al procedurii administrative de despăgubire. Mai arată că prin Decizia 270/2010 a P.-ministrului României s-a constituit un comitet interministerial pentru reformarea legislației, că în lipsa disponibilităților bănești ale statului s-a stabilit în sarcina sa o obligație imposibil de executat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament. Că din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi înaintate sau eșalonate și nu pot fi plătite decât în condiții de insolvabilitate.
Mai arată că reclamantul a formulat și o cerere de executare silită în baza hotărârii 66/2009, că suma a fost deja virată în contul indicat de executorul judecătoresc.
Curtea, verificând sentința recurată în limitele motivelor de recurs formulate și cu respectarea dispozițiilor art. 3041 cod procedură civilă, constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut o situație de fapt în concordanță cu probele administrate în cauză și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și cele cuprinse în Convenție, așa cum au fost interpretate de CEDO prin jurisprudență și care sunt incidente în cauză.
Așa cum a reținut și prima instanță, creanța reclamantului, în cuantum de 275.089,30 lei, a fost stabilită prin hotărârea 66/23.09.2009 emisă în aplicarea Legii 290/2003.
Potrivit art. 1 din Legea 290/2003, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi, iar potrivit art.10 alin. 2 despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1), respectiv de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Titlul de creanță al reclamantului îl reprezintă Hotărârea 66/2009, creanța constatată prin acest înscris trebuia să fie achitată de recurentă în termen de 1 an de la data exigibilității, respectiv de la data comunicării hotărârii, sau în 2 ani dacă suma se achită în rate, or în cauză recurenta nici după aproape 3 ani de la data exigibilității nu a făcut plata.
Deși recurenta, în justificarea neachitării creanței reclamantului, invocă aspecte ce țin de disponibilitățile bănești ale statului, dispozițiile Legii 290/2003 nu au suferit modificări prin care statul, ca urmare existenței unor limite în respectarea obligațiile pe care și le-a asumat prin acest act normativ, să fi intervenit în sensul modificării condițiilor în care se achită aceste obligații până la data formulării de către reclamant a cererii de chemare în judecată.
Este adevărat că executivul prin OUG 10/2013 a stabilit o altă procedură de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii 290/2003, procedură prin care, pe perioada eșalonării, sunt luate măsuri de conservare a creanței celor îndreptățiți, procedura prevăzută de acest act normativ nefiind incidentă reclamantului care a inițiat o procedura judiciară anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, principiul egalității armelor potrivit căruia statul nu poate interveni prin măsuri unilaterale prin care să influențeze soluția în prezenta cauză în care este parte prin organele sale, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale așa cum a fost interpretat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Stran Greek Refineries și Stratis Andreatis vs G.), fiind pe deplin aplicabil și în prezenta cauză.
Recurenta invocă de asemenea insuficiența fondurilor alocate și dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003. Sub un prim aspect, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003 trebuie interpretat sistematic. Astfel, în condițiile în care legiuitorul a stabilit un termen de un an, respectiv 2 ani pentru achitarea despăgubirilor, dispoziția referitoare la plata în funcție de disponibilitățile bănești ale recurentei nu se referă la achitarea parțială a acestor obligații, care trebuie achitate în termenele asumate de legiuitor, ci, eventual, la ordinea de achitare a acestora în termenele prevăzute expres de lege. Ipoteza de interpretare propusă de recurentă intră, cel puțin până la . OUG 10/2013, în conflict cu chiar voința legiuitorului, ceea ce nu este permis, fiind greșit să se interpreteze că legiuitorul a statuat prin lege doar o facultate a statului (asemănător unei condiții potestative simple) și nu o obligație de a achita despăgubirile pe care și le-a asumat.
Chiar dacă am avea în vedere limitarea disponibilităților bănești, recurenta prezintă doar sumele alocate acesteia în perioada 2007-2012, fără să precizeze dacă această sumă a fost distribuită și modalitatea distribuirii acesteia.
În consecință, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Sector 1, Calea Floreasca, nr. 202, împotriva sentinței civile nr. 1983 din 06 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți Constatinovici D.-D., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat L. M. – București, Sector 4, Piața Națiunilor Unite, nr. 3-5, .. 1, .>Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău, în numele Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în Bacău, .- 3, județul Bacău, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.04.2013.
Președinte, V. P. | Judecător, C. P. | Judecător, C. Ș. |
Grefier, M. V. |
red. sent. O. G. P.
red. d.r. V.P.
tehnored. V.M./2 ex.
08.05.2013
| ← Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 3250/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 592/2013. Curtea de Apel BACĂU → |
|---|
