Pretentii. Decizia nr. 3371/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3371/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 01-10-2013 în dosarul nr. 2646/103/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3371/2013
Ședința publică de la 01 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. P.
Judecător V. P.
Judecător C. Ș.
Grefier C. M.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine a venit spre soluționare recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Piatra N. împotriva sentinței civile nr. 644/CF din 26 martie 2013 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a constatat lipsa părților, dosarul fiind lăsat la a doua strigare, când de asemenea, părțile au lipsit.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Instanța constată recursul la primul termen, declarat și motivat în termen, legal scutit de plata taxei de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, s-a constatat că s-a solicitat judecata în lipsă, cauza rămânând în pronunțare.
CURTEA
- deliberând –
Asupra recursului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă 644/CF/26.03.2013 a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamantul B. A. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PIATRA N., a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Piatra N. să restituie reclamantului suma de 4615 lei reprezentând taxă auto, precum și dobânda aferentă acestei sume, calculată conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003.
A admis cererea de chemare în garanție și a obligat chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice Piatra N. sumele de bani la care aceasta a fost obligată către reclamant
A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Întrucât raportul fiscal dedus judecății în cauză privește exclusiv unitatea fiscală teritorială care organizează activitatea de trezorerie privind încasarea veniturilor și efectuarea plăților din bugetul de stat (respectiv Administrația Finanțelor Publice) instanța va respinge acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu Administrația F. pentru Mediu pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. Astfel, între reclamant și pârâta Administrația F. pentru Mediu nu s-a stabilit nici un raport juridic obligațional, această pârâtă nefiind titulara vreunei obligații în raport cu care să se valorifice pretenția reclamantului.
Pentru înmatricularea unui autoturism second-hand provenit dintr-un stat membru al Uniunii Europene, reclamantul a achitat suma de 4615 lei, la Trezoreria Piatra N..
Această taxă este reglementată prin Legea nr. 9/2012, obligația de plată fiind prevăzută în mod imperativ pentru înmatricularea oricărui autovehicul, în orice condiții, în România precum și pentru repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri, cu excepția autovehiculelor pentru care anterior s-a achitat taxa pentru emisii poluante.
Analizând norma juridică invocată prin prisma legislației comunitare se reține că Art.90 alin.1 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene, stipulează că „ nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produsele altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Un sistem de impozite este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nici-o situație, efecte discriminatorii (hot Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Curtea de Justiție, în cauza C-402/09 T. vs. statul român, a stabilit că „Taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii”. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre. Reglementarea română – Legea 9/2012 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule a reconfirmat taxa instituită, începând de la 1 iulie 2008, o taxă de poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie.
Așadar, din dispozițiile legii 9/2012 cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe o nouă taxă de poluare dacă anterior a fost înmatriculat tot în România, dar se percepe o asemenea taxă la autoturismul produs în tară sau în alt stat membru UE dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa de poluare este destinată să diminueze introducerea în țară a unor autoturisme second hand înmatriculate deja în altă tară; cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autoturisme second hand deja înmatriculate în România, aspecte ce demonstrează că taxa se aplică doar ca urmare a achizițiilor intracomunitare și că este o taxă cu echivalent taxelor vamale de import.
Ca atare, în viziunea Curții, inclusiv disp. Legii 9/2012 coroborată cu disp OUG 1/2012, sunt incompatibile cu prevederile art. 110 pct.1 din TFUE.
Se menține astfel, în continuare, discriminarea reținută de CJUE între autoturismele second hand importate din statele comunitare și cele deja înmatriculate în România, împrejurare față de care instanța apreciază că există incompatibilitate între normele interne incidente în speță și dispozițiile art.90 TCE.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a municipiului Piatra N..
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar conform art. 17 din Legea 146/1997.
În motivarea recursului recurenta critică hotărârea instanței de fond sub următoarele aspecte:
1. Decizia de calcul a taxei de poluare nu a fost contestată de reclamant în condițiile art. 205 din Codul de procedură fiscală, că astfel înțelege să invoce lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 și faptul că doar după soluționarea contestației administrative poate să se adreseze instanței conform art. 1216 din Codul de procedură fiscală.
2. Pe fondul cauzei, după . Legii 9/2012 nu se mai poate reține discriminarea, prin art. 4 din lege fiind obligate la plata taxei toate autovehiculele și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate asupra unui autovehicul în România.
Că, potrivit art. 12 din Legea 9/2012 este prevăzută o procedură de recuperare a diferenței dintre taxa plătită anterior în baza OUG 5/2008, că art. 110 din Tratat nu interzice determinarea taxei de poluare în baza unor criterii obiective cum sunt cele prevăzute în Legea 9/2012.
Invocă recurenta cauzele Air Liquide Industries Belgium și cauza Brezezinski și accepțiunea diferită a noțiunii de impozit intern, așa cum este reținută în cauza Haar Petroleum, cauza Weigel, ca dispozițiile art. 30 din TCE nu sunt incidente.
De asemenea, invocă și jurisprudența comunitară privind libertatea statelor membre de a stabili sisteme de taxare diferențiate pe criterii obiective și modul de apreciere a compatibilității unor astfel de sisteme, cu dreptul comunitar.
Susține recurenta că OUG 50/2008 conține critici obiective compatibile cu dreptul comunitar, că nu se realizează o discriminare dintre autovehicule deoarece nu este depășită valoarea taxei reziduale.
Recurenta arată că, referitor la cauza T. aceasta nu mai poate fi avută în vedere deoarece OUG 50/2008 a fost abrogată prin Legea 9/2012.
3. Susține recurenta că a fost greșit obligată la dobânzi, deoarece situația nu a fost creată de ea, că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 13 din Legea 9/2012.
Curtea, verificând sentința recurată în limitele motivelor de recurs formulate și cu respectarea dispozițiilor art. 3041 cod procedură civilă, constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs privind excepția inadmisibilității acțiunii promovate de reclamant acesta nu se fondează.
Taxa de poluare a fost solicitată să fie restituită în condițiile art. 117 lit. d din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie la cererea contribuabilului, conform procedurii prevăzute de lege.
Prin decizia nr. 24/14.11.2011, pronunțată în procedura recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Potrivit art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, iar potrivit art. 3307 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În consecință, față de caracterul obligatoriu al Decizie 24/2011 instanța de recurs constată caracterul vădit nefundat al primului motiv de recurs.
În ceea ce privește critica adusă modului de soluționare al fondului cererii de chemare în judecată, nici aceasta nu este fondată.
Este adevărat că taxa, a cărei restituire se solicită, a fost achitată în condițiile Legii 9/2012. Acest act normativ, ca de altfel și OUG 50/2008, conține criterii obiective de stabilire a taxei de poluare, așa cum susține și recurenta.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea 9/_, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării. Prin introducerea acestor dispoziții legale, inexistente în OUG 50/2008, legiuitorul a extins achitarea acestei taxe și pentru autovehiculele de ocazie comercializate pe piața internă, înlăturând astfel discriminarea existentă în reglementările anterioare care se refereau la taxa de poluare.
Prin O.U.G. nr. 1/2012 art. 2 lit. i și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 au fost suspendate până la 1.01.2013 dispozițiile și, deși discriminarea creată de OUG 50/2008 a fost înlăturată de Legea 9/2012, prin suspendarea acelor dispoziții care impuneau plata taxei auto și pentru comercializarea autovehiculelor de ocazie înmatriculate deja în România, conținutul Legii 9/2012 sub acest aspect, pe perioada suspendării dispusă prin OUG 1/2012, creează același regim diferențiat în raport cu care CJUE a stabilit că art. 90 din TCE se opune unei astfel de diferențieri de tratament pentru autovehiculele de ocazie din alte state membre ale Uniunii Europene.
Este corectă susținerea recurentei referitoare la taxa reziduală și la practica Curții de Justiție a Uniunii Europene sub acesta aspect, însă discriminarea este realizată nu din diferențe de cuantum al taxelor percepute de Statul Român, ci din sfera de aplicare a taxei de poluare, autovehiculele de ocazie comercializate pe piața internă nefiind supusă taxării, în timp ce pentru autovehiculele de ocazie cumpărate din țări membre UE taxa de poluare este percepută la înmatricularea în România a acestora.
Astfel, atât în cauza T. cât și în Cauza N., (cauza T. pct. 61, Cauza N. pct. 29) Curtea Europeană de Justiție a reținut că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Or, principiul supremației dreptului comunitar, consacrat de Curtea Europeană de Justiție în practica sa (cauza Simmenthal, Larsy c Inasti), impune și cerința ca instanța națională să înlăture încălcarea dreptului comunitar ca mod de realizare a eficienței practice a acestui principiu. Aceasta rezultă și din cauza C-263/10 (N. vs. România), Curtea Europeană de Justiție reținând, cu privire la limitarea în timp a efectelor unei hotărâri preliminare, că norma de interpretare trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea preliminară, Curtea respingând cererea guvernului român de limitare în timp a aplicării hotărârii.
Așadar, având în vedere că prin OUG 1/2012 dispozițiile Legii 9/2012 produc aceleași efecte ca dispozițiile OUG 50/2008, hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cele două cauze sunt pe deplin aplicabile și corect a stabilit prima instanță discriminarea indirectă realizată prin acest act normativ și contrarietatea acestuia cu dreptul comunitar.
Sub un alt aspect al criticii recurentei, dispozițiile Legii nr. 9/2012 prevăzute prin art. 12 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, taxa de poluare a fost achitată după . legii 9/2012, iar art. 12 din acest act normativ realizează o restituire a diferenței dintre taxa încasată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 și cea care ar fi datorată potrivit noului act normativ.
În ceea ce privește critica privind dobânda și cheltuielile de judecată, critica nu este fondată.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea 9/2012, taxa pe poluare pentru autovehicule, constituie venit la bugetul F. pentru mediu și venit la bugetul de stat, în sensul prevăzut de art. 2 pct.42 din Legea 500/2002. Așadar, taxa în discuție este o creanță fiscală căreia i se aplică dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Potrivit art. 17 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.
În cadrul acestui raport juridic fiscal statul este reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică, în prezenta cauză statul fiind reprezentat de recurentă.
Așadar, chiar dacă litigiul poartă asupra unei creanțe fiscale reprezentând dreptul statului de a percepe taxa de poluare și obligația corelativă a contribuabilului de a plăti taxa pretinsă, recurenta este parte în litigiu în calitatea sa de reprezentant al statului ca parte a raportului juridic fiscal în condițiile art. 17 alin. 3 din Codul de procedură fiscală.
În aceste condiții, în raportul juridic fiscal dedus judecății din prezenta cauză recurenta nu angajează propriul patrimoniu, ci, în calitatea sa de reprezentant al statului, bugetul de stat. Sub acest aspect atât dobânda, cât și cheltuielile de judecată datorate sunt în sarcina statului pe care îl reprezintă recurenta, în condițiile art. 17 din Codul de procedură fiscală.
În acest sens sunt chiar dispozițiile art. 13 din Legea 9/2012 potrivit cărora, cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită se suportă din taxa încasată în conturile organului fiscal competent sau din taxa virată la bugetul F. pentru mediu, partea finală din dispoziția legală, care se referă la modul în care se realizează executarea obligației la care face referire art. 13, este o chestiune ulterioară judecății și ține de politica fiscală a statului de regularizare a mișcării mijloacelor bănești în interiorul bugetului de stat.
În acest litigiu nu prevalează culpa recurentei în aplicarea dispozițiilor legale, aceasta putând face obiectul unei analize în cadrul juridic dat de raportul de reprezentare legală în care se găsește cu statul, ci culpa statului care a pretins o taxă contrară dreptului european, culpă care justifică dreptul contribuabilului de a pretinde o justă dezdăunare.
Din aceste considerente nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la suportarea de către chematul în garanție la plata dobânzilor și a cheltuielilor de judecată.
În consecință, față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanța va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Piatra N. împotriva sentinței civile nr. 644/CF din 26 martie 2013 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. A. și intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 01 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. V. P. C. Ș.
GREFIER,
C. M.
Red.s. – S. U.
Red.d.r.- /tehnored./V.P. -
Tehnored.- VZ/15.10.2013
ex. 2
| ← Pretentii. Decizia nr. 3865/2013. Curtea de Apel BACĂU | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 155/2013.... → |
|---|
