Pretentii. Decizia nr. 1469/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1469/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 29-04-2014 în dosarul nr. 6515/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 1469/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 29 aprilie 2014
Completul constituit din:
Președinte: S. P. G. - judecător
R. Grațiela M. - judecător
Lorența B. - judecător
G. P. - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 434/CA din data de 28 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II – a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Instanța constată că în prezenta cauză a fost efectuată procedura prealabilă prevăzută de Noul cod de procedură civilă.
De asemenea, constată că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, potrivit dispozițiilor art. 485-487 din Noul Cod de procedură civilă și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar potrivit dispozițiilor art. 30 din OUG nr. 80/2013.
Față de actele și lucrările dosarului, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă (fila 4 din dosar), în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. 3 raportat la art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a –II-a din Noul Cod de procedură civilă, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 434/CA din data de 28 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II – a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Asociația Purtătorilor de Făclie în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. și, în consecință:
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 11.122 lei, achitată cu titlu de taxă de emisii poluante conform OP nr.1/28.12.2012 și dobânda legală aferentă, calculată începând cu data de 28.12.2012 și până la data plății efective.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta AJFP B., în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu și, în consecință:
Chematul în garanție a fost obligat să plătească pârâtei suma de 11.122 lei, dobânda legală aferentă, calculată începând cu data de 28.12.2012 și până la data plății efective și 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a mai declarat recurs, în termen legal, Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea cererii de recurs, a arătat următoarele:
În mod greșit prima instanță a obligat recurenta la restituirea sumei achitate cu titlu de taxă emisii poluante câtă vreme nu a dispus și anularea actului administrativ fiscal apreciind că decizia de calcul a taxei nu reprezintă un act administrativ fiscal câtă vreme într-un alt dosar aceeași instanță a respins acțiunea arătând că împotriva deciziei de calcul titlu de creanță cel prejudiciat are deschisă și calea contestației administrative potrivit art. 205 si următoarele din codul de procedură fiscală. Astfel se arată că trebuia parcursă procedura plângerii administrative. În aceeași ordine de idei se arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță ne aflăm în situația unui refuz nejustificat de restituire.
Pe fondul cauzei, sentința civilă atacată a fost considerată ca netemeinică și nelegală.
În motivare a arătat că pentru a avea posibilitatea înmatriculării autoturismului achiziționat, reclamanta avea obligația achitării taxei de emisii poluante în România, potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/2012, act normativ în vigoare la data înmatriculării și care nu a fost declarat neconstituțional, fiind adoptat în baza Regulamentelor și directivelor Parlamentului și ale Consiliului European, acestea stabilind un caracter unitar și echitabil al taxării, indiferent de origine autovehiculelor.
Recurenta a mai invocat că prin art. 7-12 din Legea nr. 9/2012 se instituie o procedură de restituire pentru diferența dintre taxa de poluare achitată și taxa de emisii poluante datorată conform noii legi.
Recurenta a mai arătat că taxa de emisii poluante instituită prin Legea nr. 9/2012, are la bază criterii obiective, luându-se în calcul și deprecierea autoturismului, conform coeficienților descriși la anexa 4 din lege, cuantumul taxei fiind același, indiferent dacă este vorba de un vehicul care se înmatriculează pentru prima dată în România sau dacă a fost înmatriculat anterior, fără plata taxei speciale sau a taxei de poluare și se transcrie dreptul de proprietate.
Se mai arată cu referire la aplicabilitatea art. 148 din Constituția României că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Recurenta a susținut că Legea nr. 9/2012 prevede plata, în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice, a unei taxe în același cuantum indiferent dacă se aplică la autovehicule din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Prin cererea de recurs s-a concluzionat că taxa pentru emisii poluante plătită potrivit Legii nr. 9/2012 se aplică unitar, indiferent de țara de proveniență a autovehiculului, nefiind încălcate prevederile art. 110 din TCUE.
S-a mai susținut că potrivit art. 117 din codul de procedură fiscală că organele fiscale puteau restitui sumele achitate de debitori doar în anumite cazuri reglementate expres fără posibilitatea derogării.
Recurenta a criticat sentința de fond și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, apreciind că taxa a fost achitată benevol și că ea nu are nici o culpă din încasarea acesteia.
De asemenea, recurenta a apreciat că s-au acordat cheltuieli de judecată disproporționat de mari față de obiectul acțiunii, de termenele acordate și de complexitatea redusă a cauzei.
Intimata – reclamantă, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate, instanța de control judiciar constată că recursul este nefondat.
Reclamanta a solicitat Administrației Finanțelor Publice competente, restituirea unei sume reprezentând contravaloarea unei taxe de emisii poluante achitată la data de 28.12.2012, pentru înmatricularea unui autoturism second-hand înmatriculat pentru prima dată într-un stat membru UE, cererea nefiind soluționată favorabil, astfel că prin prezenta cerere de chemare în judecată, formulată în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, tribunalul, ca instanță de contencios administrativ, a fost învestit cu analiza caracterului justificat sau nu al refuzului de restituire a sumei solicitate.
În ce privește critica referitoare la excepția inadmisibilității cererii se reține că, potrivit deciziei nr. 24/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, procedura de contestare prevăzută de art. 7 din OUG 50/2008 aprobată prin Legea nr. 140/2011 raportat la sart. 205-218 din codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin.1 lit.d din același cod.
Se reține că reclamanta nu a înțeles să critice, pe calea unei plângeri prealabile, modul de calcul al taxelor de poluare, ci și-a exprimat poziția de a solicita restituirea unei sume apreciată drept nelegală și neconformă cu dreptul comunitar.
Obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie analiza caracterului justificat sau nu al refuzului de restituire a unei taxe pe care reclamanta consideră contrară dreptului comunitar, iar o asemenea acțiune este admisibilă, încadrându-se în dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 2 lit. i din același act normativ.
În acest context acțiunea este admisibilă, iar criticile recurentei privind acest aspect nefondate.
Recurenta a invocat ca motive de recurs, pe de o parte, inaplicabilitatea dreptului comunitar, iar, subsecvent acestei apărări, compatibilitatea acestei taxe de emisii poluante cu normele comunitare, dar aceste susțineri nu sunt fondate.
Astfel, preeminența dreptului comunitar este consacrată prin Constituție, iar punerea în aplicare a obligațiilor ce decurg din dreptul comunitar se reflectă atât în obligația de cooperare loială cât și în autonomia instituțională și procedurală a statelor membre. Această autonomie are la bază principiul efectivității care vizează împiedicarea ca o dispoziție procedurală națională să facă imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului comunitar.
În acest context se impune a se mai preciza ca TFUE se bucură de aplicabilitate directă în dreptul intern al unui stat membru, astfel că judecătorul național este obligat să îl aplice cu prioritate față de reglementări naționale contrare indiferent de caracterul acestora general sau special.
Se reține că în speță raportat la data achitării taxei, aplicabile sunt dispozițiile legii nr. 9/2012 și nu ale OUG 50/2008 cum în mod eronat se arată în sentința atacată și în recursul promovat.
Referitor la compatibilitatea taxei de emisii poluante instituită de Legea nr. 9/2012, modificată, în forma în vigoare la data achitării taxei (aceasta fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecății), Curtea constată că aceasta nu este compatibilă cu dispozițiile art. 110 TFUE.
Astfel, Legea nr. 9/2012 care a instituit obligația de plată a taxei pentru emisii poluante a abrogat OUG nr. 50/2008 care reglementa taxa de poluare.
Cu privire la acest ultim act normativ – OUG nr. 50/2008 instanța de recurs constată că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-402/09 (T.), s-a reținut că această taxă de poluare nu este compatibilă cu art. 110 TFUE.
Art. 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, fapt ce vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate să decurgă din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, deoarece, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale și, ca urmare, pe baza principiilor rezultate din jurisprudența sa, CJUE a analizat neutralitatea acestei taxe.
Astfel, referitor la această neutralitate în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, s-a concluzionat că un sistem precum cel instituit de OUG nr. 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor sisteme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elemente referitoare la vechimea și la rulajul mediul anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și care au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Cu toate acestea, în privința autovehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate deja pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, referitor la neutralitatea taxei, s-a reținut că art. 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul, astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În acest sens, CJUE a reținut, fără echivoc, că OUG nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, reținând că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
După pronunțarea acestei hotărârilor în cauzele C-402/09 și C-263/10 a fost adoptată Legea nr. 9/2012 (în vigoare la data de 13.01.2012) care la art. 4 al. 2 a instituit obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal sau taxa de poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Prin urmare, prin dispozițiile art. 4 al. 2 din Legea nr. 9/2012, introducându-se obligația de plată a taxei de emisii poluante și pentru vehiculele deja înmatriculate în România și pentru care nu s-a achitat taxa specială reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (în perioada 01.01._08) sau taxa de poluare pentru autovehicule (01.07._12) s-a eliminat regimului fiscal discriminatoriu constatat de CJUE prin soluțiile pronunțate în cauzele menționate.
Însă, prin suspendarea dispozițiilor art. 4 al. 2, respectiv prin dispoziția de restituire integrală a sumelor deja achitate cu titlu de taxe de emisii poluante în intervalul 13.01._12, măsuri adoptate prin art. 1 și 2 din OUG nr. 1/2012, Curtea constată că s-a revenit practic la regimul fiscal discriminatoriu între autovehiculele deja înmatriculate în România și care nu au fost supuse unei taxe cu ocazia primei lor înmatriculări și cele de ocazie cumpărate din alte state membre, fiind descurajată punerea în circulație, în România, a acestora din urmă.
Pentru toate aceste considerente, criticile privind neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 110 TFUE și, ca urmare, a conformității taxei de emisii poluante instituită prin Legea nr. 9/2012, astfel cum a fost suspendată prin OUG nr. 1/2012, cu acestea, vor fi respinse.
În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii, instanța de fond, în mod corect, a constatat că aceasta este datorată. Potrivit Hotărârii pronunțate la data de 18 aprilie 2013 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și Administrației F. pentru Mediu), aplicarea principiului efectivității impune, în cazul restituirii unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei, pierdere ce depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia.
Așadar, în lumina acestei jurisprudențe recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene și ținând seama de principiul priorității dreptului Uniunii Europene, instanța apreciază că reclamanta are dreptul la plata dobânzilor.
De asemenea, prima instanță a dat relevanță dispozițiilor art. 451 cod procedură civilă, apărările formulate de recurenta pârâtă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată neputând fi primite întrucât acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu aceasta și, ca urmare a căzut în pretenții.
În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, instanța de fond în mod corect nu a procedat la reducerea acestora. Față de criteriile prevăzute de art. 451 C.pr.civ. cuantumul onorariului avocațial de 600 lei nu este disproproționat.
În considerarea celor expuse mai sus, Curtea, în baza art. 498 cod procedură civilă, va respinge recursul formulat și va menține hotărârea.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 434/28.01.2014 pronunțată de Tribunalul B., în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29.04.2014.
Președinte Judecător Judecător
S. P. GavrilăRamona Grațiela M. Lorența B.
Grefier
G. P.
Red. SPG/30.04.2014
Tehnored. G.P/05.05.2014 /5ex
Jud Fond: M.L.
| ← Pretentii. Decizia nr. 727/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Obligaţia de a face. Decizia nr. 766/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
