Pretentii. Decizia nr. 1629/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1629/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 20-05-2014 în dosarul nr. 13006/62/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 1629/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 20 mai 2014
Completul constituit din:
Președinte: S. P. G. - judecător
R. Grațiela M. - judecător
Lorența B. - judecător
G. P. - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. – Serviciul Fiscal Municipal F. împotriva sentinței civile nr. 1019 din data de 24 martie 2013 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Instanța constată că recursul promovat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. – Serviciul Fiscal Municipal F. este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, potrivit dispozițiilor art. 301-303 Cod procedură civilă și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Față de actele și lucrările dosarului, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă (fila 12 din dosar), în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1019 din data de 24 martie 2013 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - în dosarul nr._ s-a respins excepția prescripției invocată de pârâtă.
S-a admis cererea formulată de reclamantul S. A. C. în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P. B. – Serviciul Fiscal Municipal F..
Pârâta a fost obligată la restituirea către reclamant a sumei de 2231 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată începând de la data cererii de restituire, 08.10.2012, până la data restituirii efective.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 539,3 lei cheltuieli de judecată.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu.
Chemata în garanție am fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 2231 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată începând de la data cererii de restituire, 08.10.2012, până la data restituirii efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Reclamantul a achitat la data de 24.10.2008 o taxă de poluare în sumă de 2231 lei, pentru înmatricularea unui autoturism marca Opel, înmatriculat pentru prima dată într-un stat UE.
După achitarea taxei, la data de 08.10.2012, reclamantul a solicitat restituirea taxei.
Prin adresa nr._/11.10.2012 pârâta a refuzat restituirea.
Excepția prescripției a fost neîntemeiată, în speță fiind aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, neîmplinit în cauză.
Obiectul acțiunii îl constituie contestarea refuzului autorității administrative de a soluționa favorabil cererea reclamantului de restituire a taxei de poluare pentru autovehicule.
Temeiul juridic al acțiunii – situația de fapt calificata juridic, se circumscrie disp. art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se considera vătămat într-un drept al sau, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Calea unei acțiuni în contencios administrativ este deschisă nu doar celui care contestă actul administrativ tipic, ci și celui care atacă în justiție actul administrativ atipic (asimilat), adică al tăcerii administrației, respectiv al refuzului nejustificat.
Actul vătămător pentru reclamant îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligat prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ și ale Codului de procedură fiscală sunt asigurate prin cererea de restituire formulată.
Prin art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României, revizuită în 2003 se dispune că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
Încălcarea legii și implicit excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
Prin disp. art. 148 alin. (2) din Constituția României se dispune ca legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. (4) al aceluiași articol – jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Prin Hotărârea Fracovich, Curtea a statuat că statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii, în speța de față, prin încălcarea art.110 TFUE.
Prin Hotărârea Brasserie du Pecheur, Curtea a hotărât că repararea prejudiciilor trebuie să fie adaptată prejudiciului suferit și să asigure o protecție efectiva a dreptului încălcat.
Prin Hotărârea Metallgesellschaft, referindu-se la impozitele percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, Curtea a stabilit că statul este obligat să restituie acest impozit și că dreptul la rambursare reprezintă consecință și completarea drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii.
Prin Hotărârea Littlewoods Retail, Curtea a reținut că principiul de mai sus implică obligația statelor de a plăti dobânzi pentru indisponibilizarea sumei.
Curtea a reținut că fiecare stat membru este liber să stabilească condițiile de restituire a dobânzilor, în special rata și modul de calcul, dar să respecte două principii:
1. Principiul echivalentei = să nu se impună condiții mai grele decât cele impuse pentru solicitări similare întemeiate însă pe încălcări ale dreptului intern.
2. Principiul efectivității = să nu facă imposibilă exercitarea dreptului Uniunii sau excesiv de dificilă.
Acest ultim principiu implică de asemenea ,,ca normele interne reparatorii, (privind dobânzile în cazul de față) să nu aibă ca efect privarea persoanei de o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit prin indisponibilizarea impozitului.
Instanța a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza C-62/93, BP Soupergaz, cauzele reunite C-441/98 și C-442/98, Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naționale. Aceste reguli trebuie să respecte însă principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european) (cauza C-228/96, Aprile).
Din analiza hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Metallegesellschaft și Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementarii la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor.
Cu alte cuvinte, Curtea menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, se constată că dreptul fiscal român nu identifică în prezent vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor prelevate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului comunitar.
În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148. alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d Cod procedură fiscală, să solicite restituirea taxei prelevate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
De asemenea, instanță a avut în vedere și Decizia nr. 24/14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a României în recurs în interesul legii, în care s-a statuat că procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod.
Potrivit art. 110 TFUE invocat de către reclamant, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.”
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscala de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste.
Astfel, art. 90 (1) din TCE (actual art. 110 din TFUE) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementarii interne, instanța a constatat că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice. Normele instituind aceasta taxa au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008.
Prin instituirea taxei pe poluare, indiferent de modalitatea de determinare a ei, conform art. 6 din OUG nr. 50/2008 și clasificarea din punct de vedere al poluării, se constituie o discriminare a regimului fiscal aplicabil la înmatricularea unui autoturism în România, reprezentând, în fapt, o taxa similara taxei de prima înmatriculare stabilita prin art. 214 alin. (1)-(2) din Codul fiscal, singura diferența fiind denumirea, modificată din taxa de prima înmatriculare în taxa de poluare/de mediu, situație care este incompatibilă cu prevederile art. 90 TCE (actualmente art. 110 TFUE).
Este nelegală încasarea taxei și, implicit dispozițiile OUG 50/2008, ca urmare a principiului aplicării directe a reglementărilor comunitare, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul intern este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior – or, în speța, taxa pe poluare a fost introdusă în legislația interna în anul 2008.
OUG nr. 50/2008 este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la 18.06.2009, în cauza C.402/09 „T. c Statul Român, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că „ Articolul 110 TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
S-a constatat că în mod nelegal autoritățile au condiționat înmatricularea autoturismului care fusese deja înmatriculat într-un stat membru al UE de plata taxei pentru emisiile poluante.
Stabilirea taxei pe poluare prin Decizia de calcul, care reprezintă titlu de creanță și constituie înștiințare de plată poate fi corectă sub aspectul cuantumului sumei, prin prisma elementelor/criteriilor de determinare, dar este nelegală sub aspectul datorării acestei taxe de vreme ce contravine normelor comunitare.
În același sens a fost și soluția în cauza N., în care s-au pus în discuție variantele taxei de poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010.
În par. 28, Curtea a reiterat faptul ca taxa de poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”. Totodată, a fost respinsă cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții, ceea ce înseamnă că hotărârea N. (ca, de altfel, și hotărârea în cauza T.) se aplică retroactiv îi lipsesc de temei juridic prelevarea taxei de poluare în perioada 1 iulie 2008 - 31 decembrie 2010.
Trimiterile pârâtei la dispozițiile legale ulterioare sunt fără relevanță, legea neretroactivând, relevantă fiind data nașterii raportului juridic, respectiv data plății.
Pentru aceste considerente, instanța a admis acțiunea și pe cale de consecința a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei percepute cu titlu de taxă de poluare.
În vederea recuperării integrale a prejudiciului cauzat reclamantului, instanța a obligat pârâta la plata către reclamant și a dobânzii legale menționate în materie fiscală calculată de la data cererii de restituire și până la data restituirii integrale.
Prin Hotărârea Litlewoods Retail, Curtea a stabilit ca principiul echivalentei nu implică obligația statelor să extindă regimul sau intern cel mai favorabil la toate acțiunile introduse . de drept.
Singura condiție vizează aplicarea pentru acțiunile întemeiate pe încălcări ale dreptului comunitar a unui regim identic sau mai favorabil cu cel al acțiunilor similare întemeiate pe încălcări ale dreptului intern .
Impunând condiția similarității acțiunilor, Curtea admite implicit că pentru un anumit tip de încălcări ale dreptului comunitar, acțiunile interne reparatorii pot avea condiții mai puțin favorabile decât în alte acțiuni care vizează un alt domeniu de drept, daca aceste condiții sunt însă identice sau mai favorabile decât cele ale acțiunilor interne similare.
Cu alte cuvinte, aplicând cele de mai sus la speța, se admite ca dobânzile acordate pentru taxele percepute prin încălcarea dreptului comunitar (care sunt în cazul de fata identice cu cele acordate pentru taxele percepute prin încălcarea dreptului intern) să fie mai mici decât cele acordate in dreptul comun.
Astfel fiind, statul nu poate fi obligat sa acorde mai mult decât dobânda fiscală, chiar daca in alte domenii se aplica dobânda legală ce poate fi mai mare.
În ceea ce privește data de la care se va calcula dobânda fiscală, instanța a reținut că, în temeiul principiului priorității dreptului comunitar consacrat de Constituția României, s-au înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 124, art. 120 și 70 din Codul de procedură fiscală în ceea ce privește termenul de la care se calculează dobânda fiscală.
Aceasta întrucât la data de 18.04.2013 Curtea Europeana de Justiție prin hotărârea pronunțată în afacerea C-565/11, M. I., s-a pronunțat în sensul că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție din litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
Instanța a ținut însă seama de principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Având în vedere că, în conformitate cu prevederile legale, taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la Fondul de Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, instanța a apreciat că cererea de chemare în garanțe a Administrației F. pentru Mediu, formulată de pârâta, a fost întemeiată și a admis-o.
Pe cale de consecință, a obligat chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâta a sumei reprezentând taxa de poluare precum și dobânda legală în materie fiscală, calculată de la data cererii de restituire și până la data restituirii efective.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B., pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. - Serviciul Fiscal Municipal F. care a criticat-o sub aspectul netemeiniciei și nelegalității arătând că prima instanță a aplicat greșit legea, invocând următoarele:
Pe fondul cauzei, în opinia recurentei, pentru a se pronunța in sensul admiterii acțiunii promovate de reclamantă în contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice F., instanța de fond în mod greșit a apreciat că taxa pe poluare achitată de reclamant nu ar fi fost datorata, fiind încasată de pârâtă cu încălcarea dispozițiilor art.110 din Tratatul CE. De asemenea, instanța de fond în mod eronat a apreciat ca fiind temeinică și justificată cererea intimatului reclamant de restituire a sumei achitată cu titlul de taxa pe poluare.
S-a mai arătat că potrivit comunicatului emis de Comisia pentru Petiții din cadrul Parlamentului European, în urma adoptării OUG 117/2009, prin care se elimină scutirile la plata taxei pe poluare acordate prin OUG 218/2008, normele României în materie de taxa de poluare pentru autovehicule "par sa fie conforme dreptului UE".
Forul european cu atribuțiuni directe în verificare modului în care statele membre UE respectă prevederile art. 90 din Tratatul CE a statuat ca în prezent România respectă în materie de taxă pe poluare pentru autovehicule normele UE, inclusiv normele cuprinse în tratatul amintit.
Pentru punerea de acord a dispozițiilor OUG nr. 218/2008 privind modificarea OUG nr. 50/2008,cu prevederile art.110 TFUE a fost adoptată OUG nr. 117/2009.
S-a mai făcut referire la considerentele deciziei nr. 225/R/10.02.2011 pronunțată de Curtea de Apei B. în dosarul nr._ și la faptul că prin Hotărârea Curții Europene de Justiție din 7 aprilie 2011, care se refera la cauza T. si are ca obiect prevederile OUG nr.50/2008, în forma sa inițiala, Curtea Europeană de Justiție nu se pronunță asupra legalității actului normativ, ci dă o interpretare prevederilor referitoare la art.110 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, în sensul că un stat membru nu trebuie să instituie o taxa pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări dacă acea taxă descurajează punerea în circulație în statul membru respectiv a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Forma actuală a OUG din decembrie 2010 a fost finalizată cu sprijinul și în urma unor consultări permanente cu experții Comisiei Europene. De altfel, acordul asupra actualului conținut al OUG rezultă și din prevederile art.31 al hotărârii Curții Europene de Justiție. În prezent, această taxă se percepe pentru toate autovehiculele, la prima înmatriculare în România, indiferent de proveniența lor și de cetățenia și naționalitatea proprietarilor.
Conform art.51 al Hotărârii Curții Europene de Justiție, după . modificărilor OUG nr.50/2008, acestea nu pot fi aplicate retroactiv și astfel nu pot avea caracter discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
Recurenta susține că solicitarea ulterioară de restituire a taxei nu este întemeiată și nu are un suport legal, întrucât legiuitorul nu reglementează posibilitatea restituirii acesteia.
Potrivit OUG nr. 50/2008 se instituie o taxă plătibilă cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism, indiferent de vechime și de țara în care a fost fabricat, întrucât contribuie suplimentar la poluarea mediului, acesta fiind de altfel și indicatorul în funcție de care se calculează respectiva taxă. Prin introducerea acestei metodologii de calcul s-a avut în vedere eliminarea reglementarilor existente înainte de 1 ianuarie 2007, fiind necesare noi reglementari prin care să se evite introducerea în țară a unui număr foarte mare de autoturisme cu un nivel ridicat de poluare, cu consecința transformării în deșeuri a acestora în scurt timp, ceea ce ar fi atras costuri importante cu reciclarea.
Potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeana, legea cadru europeana este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor.
Potrivit Directivei a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre se arată că dispozițiile prezentei directive "nu împiedica nici un stat membru sa mențină sau sa introducă orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozit pe cifra de afaceri”. Mai mult, principiul conform căruia poluatorul plătește este acceptat la nivelul Uniunii Europene, fiind practicat în 16 state.
Prin dispozițiile OUG nr. 50/2008 au fost înlocuite prevederile din Codul de procedura fiscala cu referire la taxa de prima înmatriculare, prevederile OUG nr. 50/2008 fiind respectate de către reclamant la data înmatriculării autoturismului in România.
Coroborând prevederile OUG 50/2008 cu prevederile art.117 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală se observă că organele fiscale au posibilitatea restituirii la cerere către debitori numai a anumitor sume de bani expres reglementate, astfel că legiuitorul nu a stabilit posibilitatea restituirii taxei de poluare, organele fiscale neputând deroga de la aceste prevederi.
Întrucât refuzul organului fiscal de a restitui taxa de poluare iși are fundamentul . lege cu caracter imperativ, nu poate fi reținuta culpa procesuală a organului fiscal care nu poate fi obligat nici la plata cheltuielilor de judecată.
Nu au fost declanșate niciun fel de proceduri împotriva României privitor la taxa pe poluare, formula de calcul a taxei de poluare instituită prin OUG 50/2008, care a intrat în vigoare din luna iulie 2008, fiind acceptată de către Comisia Europeană.
In Infograma nr. 5899/26.06.2008 transmisă de Reprezentanța Permanentă a României pe lângă U.E. - Bruxelles, se arată că expertul D.G. TAXUD a menționat că prevederile proiectului de norme metodologice privind taxa pe poluare pentru autovehicule, transmis Comisiei în data de 25.06.2008 ( forma în care a fost aprobată de Guvernul României ) sunt conforme cu criteriile europene.
Recurenta a mai arătat că, începând cu data de 13.01.2012 a intrat în vigoare Legea nr 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule, lege prin care s-a abrogat UG nr 50/2008 și HG nr 686/2008. Prin art 12 din Legea nr 9/2012, se instituie temei al restituirii diferenței dintre suma achitată de contribuabil în perioada 01.07._12 cu titlu de taxă pe poluare și cuantumul rezultat prin aplicarea legii menționate.
Cu referire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale s-a arătat că suma solicitată cu acest titlu nu este datorată având în vedere faptul că reclamanta nu a fost lipsit în mod nelegal de suma achitată, întrucât aceasta este stabilită printr-un act normativ cu aplicare de la 01.07.2008 și reprezintă o condiție pentru prima înmatriculare a unui autoturism in România, acesta efectuând plata în mod benevol. Încasarea taxei de poluare s-a făcut în temeiul OUG nr 50/2008, în cauză neputând fi reținuta culpa procesuala a pârâtei.
În privința obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, s-a arătat că suma solicitată cu acest titlu nu este datorată având în vedere faptul că reclamanta nu a fost lipsită în mod nelegal de suma achitată, întrucât aceasta este stabilită printr-un act normativ cu aplicare de la 01.07.2008 și reprezintă o condiție pentru prima înmatriculare a unui autoturism in România, acesta efectuând plata în mod benevol. Încasarea taxei de poluare s-a făcut în temeiul OUG nr 50/2008, în cauză neputând fi reținuta culpa procesuala a pârâtei.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art 304/1 cod procedură civilă, Curtea constată că recursul formulat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, la data de 08.10.2012, reclamanta S. A. C. a solicitat Administrației Finanțelor Publice F. restituirea unei sume reprezentând contravaloarea unei taxe de poluare achitată în vederea înmatriculării unui autoturism second-hand achiziționat din Germania, stat comunitar unde a fost înmatriculat pentru prima dată.
Refuzul de restituire nu poate fi confundat cu refuzul de soluționare a unei cereri, și, în măsura în care reclamanta se afla în termenul de prescripție al solicitării unei sume apreciată de acesta ca nedatorată, era îndreptățită să procedeze în acest sens.
Preeminența dreptului comunitar este consacrată prin Constituție, iar punerea în aplicare a obligațiilor ce decurg din dreptul comunitar se reflectă atât în obligația de cooperare loială cât și în autonomia instituțională și procedurală a statelor membre. Această autonomie are la bază principiul efectivității care vizează împiedicarea ca o dispoziție procedurală națională să facă imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului comunitar. În acest context se impune a se mai preciza ca Tratatul instituind Comunitatea Europeana se bucură de aplicabilitate directa in dreptul intern al unui stat membru, astfel că judecătorul național este obligat să îl aplice cu prioritate față de reglementări naționale contrare indiferent de caracterul acestora general sau special.
Dincolo de modul în care codul fiscal a fost modificat și de respectarea dispozițiilor legale ce reglementează maniera de modificare a acestei legi prin OUG nr 50/2008, noua taxa introdusa prin acest act normativ, denumită „ taxă de poluare ”, are o sferă de aplicabilitate restrânsă și taxează poluarea produsă de autoturismele înmatriculate în România după data de 1 iulie 2008, potrivit criteriilor alese pentru determinarea acestei taxe.
Această taxă de poluare are un caracter discriminatoriu, ea aplicându-se diferit unor situații juridice identice, fără a exista vreo justificare obiectiva pentru acest lucru. Astfel, în urma comparării situației juridice a unei persoane care deține un autoturism înmatriculat în România în anul 2006 și situația juridică a unei persoane care înmatriculează un autoturism identic în România după data de 1 iulie 2008, se constată că ambele autoturisme circulă în România și, este evident că, în principiu, având aceleași caracteristici, ambele poluează în egală măsură. Potrivit OUG nr. 50/2008 însă, principiul “poluatorul plătește” este aplicat doar în cazul autoturismului înmatriculat după 1 iulie 2008, al cărui proprietar datorează taxa de poluare. În schimb, deși autoturismul său poluează, proprietarul autoturismului înmatriculat în 2006 nu plătește nimic.
Această taxă de poluare este percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui autoturism sau autovehicul pe teritoriul României și prezintă cu privire la autovehiculele sau autoturismele second hand provenind dintr-un alt stat membru, un caracter fiscal, aparținând regimului general de redevențe interne asupra mărfurilor. Ca urmare, această situație trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art 90 din TCE care interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naționale similare precum și a taxelor interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Apărările recurentei pârâte privind modificările aduse în planul acestei taxe impusă ca o condiție a primei înmatriculări în România care vizează conformitatea cu dreptul comunitar nu au în vedere faptul că există în continuare situații similare ale autoturismelor sau autovehiculelor de proveniență diferită, respectiv România sau state membre UE, care primesc prin OUG nr 50/2008 regimuri juridice diferite sub aspectul obligării sau nu la plata taxei de poluare.
Astfel cum se arată în jurisprudența CEJ, articolul 90 TCE ( art 110 TFUE ) vizează asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre, în condiții concurențiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecție, putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. S-a mai arătat că acest text trebuie, de asemenea, să garanteze neutralitatea perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurența dintre produsele naționale și produsele importate.
Mai mult decât atât, prin instituirea acestei taxe s-a creat o situație discriminatorie între persoanele care își achiziționează autoturisme rulate aduse din import și persoanele care își achiziționează autoturisme rulate din România, în sensul că aceștia din urmă sunt scutiți de plata acestei taxe, beneficiind astfel de o situație avantajoasă.
În concluzie, raportat la ceea ce înseamnă „impunere internă de taxe” ca sintagmă folosită în cuprinsul art 90 TCE ( art 110 TFUE ), respectiv interzicerea în comerțul dintre statele membre, a tuturor taxelor vamale și a tuturor taxelor având efect echivalent, prin OUG nr 50/2008 se impune, în cazul autoturismelor și autovehicule second hand importate provenind sin state membre UE, o taxa care nu se aplică și produselor similare indigene, fapt ce conduce la modificarea prețurilor de cost ale primelor autoturisme și autovehicule și la producerea aceluiași efect restrictiv asupra liberei circulații a mărfurilor precum o taxă vamală.
Fiind vorba despre un autoturism sau autovehicul second hand, acesta a fost supus normelor prevăzute în țara de origine cu ocazia înmatriculării, astfel că, raportat si la rațiunea impunerii taxei de poluare bazată pe principiul „poluatorul plătește”, nu poate fi decât aplicarea unor taxe similare fără deosebire între cele de import și cele indigene, neputând fi primite apărările primului recurent privind jurisprudența CEJ ce vizează taxe percepute cu titlu de impozit.
Aceste considerente sunt susținute, din perspectiva neconformității taxei pe poluare instituită de OUG nr 50/2008, și de Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-402/09, T., prin care se reține că art 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, fapt ce vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate să decurgă din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale.
Ca urmare, pe baza principiilor rezultate din jurisprudența sa, Curtea a analizat neutralitatea taxei. Astfel, referitor la această neutralitate în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, s-a concluzionat că un sistem precum cel instituit de OUG nr 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor sisteme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elemente referitoare la vechimea și la rulajul mediul anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și care au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr 50/2008.
În privința autovehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, referitor la neutralitatea taxei, s-a reținut că art 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul, astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. În acest sens, Curții i-a rezultat fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
În cauza menționată, Curtea a stabilit că art 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură pe piața națională.
Hotărârilor C-402/09 T., C-29/11 Sfichi și C-30/11 I., i s-a alăturat cauza N. în care s-au pus în discuție variantele taxei de poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010.
Totodată, este important de menționat faptul că s-a respins cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții, ceea ce înseamnă că hotărârea N. ( ca de altfel și hotărârea T. ) se aplică retroactiv și lipsesc de temei juridic prelevarea taxei de poluare în perioada 1 iulie 2008 – 31 decembrie 2010.
Potrivit concluziei CJUE din această cauză, articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
Tot în această hotărâre, Curtea europeană a mai reținut că, subsecvent pronunțării hotărârii în afacerea T., Guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă între varianta inițială a taxei de poluare reglementate de O.U.G. nr. 50/2008 și variantele ulterioare (par. 27) și că această concluzie contrazice pozițiile iraționale constant exprimate de Guvern, de ministrul mediului, de șeful Fiscului și de toate administrațiile fiscale din România, în contradicție chiar și cu avertismentele legale ale Ministerului de Justiție, care la nivel național pretindeau și pretind în continuare faptul că variantele ulterioare datei de 15 decembrie 2008 sunt conforme cu dreptul european.
Pe de altă parte, în par. 28 al hotărârii, Curtea a reiterat faptul că taxa de poluare nu este compatibilă cu principiul “poluatorul plătește” și a sugerat din nou Guvernului român că taxa percepută cu ocazia primei înmatriculări trebuie eliminată, ea putând fi eventual înlocuită cu o taxă anuală de poluare, aplicabilă tuturor autoturismelor care circulă pe teritoriul național.
Pentru toate aceste considerente, criticile privind neaplicarea în cauză a dispozițiilor art 110 TFUE și, ca urmare a conformității taxei de poluare instituită prin OUG nr 50/2008 cu acestea, vor fi respinse.
În consecință, în cauză este vorba despre o sumă încasată cu încălcarea normelor comunitare, fiind vorba despre o plată nedatorată, solicitată a fi restituită în condițiile art 117 lit d cod procedură fiscală. Conform OMFP nr 1899/2004, reclamanta s-a adresat organului fiscal cu o cerere de restituire și, în termenul de prescripție, s-a adresat instanței în vederea obligării organului fiscal la restituirea sumei.
Se impune a se mai preciza, față de motivele de recurs privind obligarea la plata dobânzii legale, că în cauză este aplicabilă procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal prevăzută de Ordinul MFP nr 1899/2004 ( Cap 2 pct 1 ) și art 124 cod procedură fiscală. Întrucât dobânda legală este mai mică decât cea fiscală, este admisibilă acordarea dobânzii legale. Fiind vorba despre o taxă nedatorată, reclamanta are dreptul la restituirea prejudiciului suferit prin aplicarea dobânzii legale la suma restituită începând cu data punerii în întârziere a pârâtei.
În mod corect prima instanță de fond a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art 60 și 61 cod procedură civilă și față de dispozițiile art 1 OUG nr 50/2008 privind titularul bugetului la care se face venit suma încasată cu titlu de taxă de poluare.
De asemenea, prima instanță a dat relevanță dispozițiilor art 274 și 277 cod procedură civilă, apărările formulate de recurenta pârâtă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată și cuantumul acestora, neputând fi primite întrucât acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu aceasta și, ca urmare cazând în pretenții.
În considerarea celor expuse mai sus, Curtea, în baza art 312 al 1 cod procedură civilă, va respinge recursul formulat.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice B.-Serviciul Fiscal Municipal F. împotriva sentinței civile nr 1019/CA/24.03.2014 pronunțată de Tribunalul B.-Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr_ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2014.
Președinte Judecător Judecător
S. P. G. R. Grațiela M. Lorența B.
Grefier
G. P.
Red. LB/20.05.2014
Tehnored. G.P/21.05.2014 /2ex
Jud Fond: A.T.V.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 393/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 2174/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
