Pretentii. Decizia nr. 1666/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1666/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 23-05-2014 în dosarul nr. 2160/119/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr.1666/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 23 mai 2014
Completul de judecată constituit din:
Președinte: M. F.
Judecător: M. I. M.
Judecător: M. C.
Grefier: E. Bernád
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. pentru pârâta Serviciul Fiscal Orășenesc Baraolt împotriva sentinței civile nr.30/16.01.2014 pronunțată de Tribunalul C. – Secția civilă -, în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța constată că recursul promovat de recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. pentru pârâta Serviciul Fiscal Orășenesc Baraolt este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, potrivit dispozițiilor art.485 - 487 din noul cod de procedură civilă și art. 20 din legea nr. 554/2004 și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar potrivit dispozițiilor art. 30 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.80/2013. Totodată constată că recursul a fost declarat prin consilier juridic astfel cum prevăd dispozițiile art. 13 din noul cod de procedură civilă. În conformitate cu dispozițiile art. 223 noul cod de procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 223 noul cod de procedură civilă, instanța, față de actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr 30/16.01.2014 a Tribunalului C. s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R. I. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Orășenesc Baraolt și în consecință s-a dispus obligarea pârâtului să-i restituie suma de 941 lei reprezentând taxă de poluare achitată de reclamant cu chitanța . nr._ din 20.07.2010, inclusiv cheltuielile de judecată ocazionate cu judecarea acestei cauze și dobânda legală aferentă sumei de restituit începând cu data perceperii taxei și până la momentul restituirii ei efective, dând curs favorabil și cererii de chemare în garanție formulată de către pârâtă înlăuntrul termenului prev. de art 72 Cod proc. civilă.
Împotriva soluției primei instanțe a promovat recurs A.J.F.P. C. pentru Serviciul Fiscal Orășenesc Baraolt solicitând casarea în întregime a hotărârii atacate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamantului urmare a rejudecării pe fond a cauzei. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că taxa s-a plătit în temeiul unui act normativ în vigoare, cu caracter imperativ și este una din condițiile impuse de legiuitor la înmatricularea autoturismelor.Taxa de poluare a fost percepută conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu ocazia primei înmatriculări în România atât pentru autovehiculele noi cât și pentru cele second hand achiziționate dintr-un alt stat membru sau din afara teritoriului comunitar. Comisia Europeană nu este împotriva perceperii acestei taxe ci doar cu privire la modul de stabilire a acesteia. Principiul „ poluatorul plătește „ este acceptat la nivelul Uniunea Europeană.
Armonizarea legislației interne cu legislația comunitară revine exclusiv Parlamentului și nu instanțelor judecătorești. Nu există temei pentru restituirea taxei achitată benevol la recomandarea M. Internelor și Reformei Administrative. Taxa de poluare era una din condițiile de înmatriculare a autoturismelor. Codul fiscal nu are un caracter permisiv ci imperativ ; doar deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și nici o instanță nu s-a pronunțat cu privire la nelegalitatea actului normativ emis .
Instanța de judecată are misiunea de a interpreta și aplica legea la situația de fapt stabilită pe bază de probe, în cazuri concrete fără a fi legată de soluții pronunțate anterior.
Refuzul organului fiscal de a restitui taxa își are fundamentul într-un text de lege, în faptul că organele fiscale au posibilitatea restituirii la cerere către debitori numai a anumitor sume de bani expres reglementate, cea de față nefiind inclusă în cuprinsul art. 117 din O.G. 92/2003.
Curtea cercetând cuprinsul pieselor de la dosar, sesizând că reclamantul solicită restituirea unei taxe încasată în opinia sa în baza legislației interne, contrară normelor comunitare, a unei legislații care nu este armonizată cu cea aplicată în comunitatea europeană, taxă prin care s-a introdus un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse din statele membre ale UE în scopul reînmatriculării lor în România, față de cele deja înmatriculate în țară reține a fi incidente în speță următoarele:
- dispozițiile art. 90 par. 1 din Tratatul Comunității Europene care prevăd că nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare, interzicându-se astfel discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone,
- Hot. CEJ dată în cauza Weigel vs. Finanzlandesdirektion fur Vorarlberg din 2004 care a stabilit că obiectul reglementării comunitare constă în asigurarea liberei circulații a măfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care derivă din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenite din statele membre,
- dispozițiile art. 148 din Constituția României, potrivit cărora reglementările comunitare au caracter obligatoriu, având prioritate față de dispozițiile contrare ale legii interme, autoritatea judecătorească garantând aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate urmare a aderării,
- Hot.din 11 august 1995 a Curții de la Luxemburg dată în cauzele reunite C-367/93 și C-377/93 prin care se sancționează diferența de tratament între produsele provenite din statele membre ale Comunității Europene,
- art. 33 al celei de a șasea directive 77/388/CEE din 1997 care prevede expres și imperativ că nici un stat membru nu va aplica, direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care aplică produselor naționale similare,
- art. 25 din Tratatul Comunității Europene ce prevede expres că între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent,
- Decizia dată de Curtea de Justiție a Comunității Europene în cauza C. vs. E.N.E.L./1964 în care se stipulează că dreptul comunitar are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior.
Văzând că prin aplicarea acestei taxe s-a creat o situație discriminatorie între persoanele care își achiziționează autoturisme rulate aduse din import și persoanele care își achiziționează autoturisme rulate din România, în sensul că acestea din urmă sunt scutite de plata acestei taxe, că normele europene se aplică cu prioritate, ceea ce denotă că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare dacă acestea contravin normelor interne, că practic dispoz. art. 4 din O.U.G. nr. 50/2008 în temeiul cărora s-a perceput taxa în discuție sunt contrare prevederilor art. 90 din Tratat, reclamantul având dreptul la restituirea integrală a taxei plătite în baza unor dispoziții contrare normelor comunitare, acesta solicitând restituirea în temeiul prev. art. 28, 30, 90 din TCE, context în care nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile, Curtea sesizând că norma fiscală națională este de natură să diminueze chiar și potențial consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor, ceea ce nu este admisibil după aderarea României la U.E., legislația europeană opinând pentru libera circulație a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, ceea ce denotă că măsurile naționale ulterioare normelor de drept comunitar care intră în conflict cu acestea trebui să fie considerate inaplicabile, urmează a respinge susținerile invocate de către recurentă.
Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care face diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 110 TFUE ( Tratatul de la Lisabona) pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură sa evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30). În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare, ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei sa fie legată de prețul autoturismului. Totuși, o taxa de înmatriculare nu trebuie sa împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naționale similare.
Constatându-se că taxa achitată este nelegală corect s-a dispus restituirea ei, aceasta fiind o plată nedatorată. Judecătorul fondului este obligat să aplice prioritar normele de drept comunitar.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Comunităților europene în cauzele reunite C-290/05 și C 333/2005, Âkos Nâdasdi c. Vam-es Penzugyorseg Eszak-Alfoldi Regionalis Parancsnoksâga, respectiv Hona N. c. Vam-es Penzugyorseg Del-Alfoldi Regionalis Parancsnoksâga . Curtea Europeană de Justiție a arătat că, în sistemul Tratatului instituit de Comunitatea Europeană, art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Liquide Industries Belgium). Totodată, printr-o hotărâre dată în 09.03.1978 CJCE a decis că “judecătorul național, însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplin efect acestor norme, lăsând la nevoie neaplicată, prin propria sa autoritate, orice dispoziție contrară din legislația națională, chiar posterioară, fără a fi legat de orice alt procedeu constituțional”. Prin urmare, judecătorul național în calitate de prim judecător al C.E.D.O. are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a fi nevoit să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor. Curtea Constituțională confirmă și ea acest fapt, prin decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008, reținând, în analiza motivării de neconstituționalitate, că instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.
Opinia explicită a Curții de Justiție a Uniunii Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – este în sensul că instanțele romane de drept comun sunt competente să procedeze la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional. Astfel, prin Decizia C./Enel (1964), Curtea a statuat că legea care se îndepărtează de Tratat - izvor independent de drept - nu ar putea duce la lipsirea de efecte a Tratatului, dată fiind natura acestuia originară și specială și nu îl poate lipsi de caracterul de lege comunitară, neputând fi pusă astfel la îndoiala baza legală a Comunității însăși. Definind relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, se menționează în aceeași decizie că dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar în fața dreptului național ulterior. Mai mult, la data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza aflată pe rolul său, cauza C-402/09 – T. contra România și a decis că “taxa pe poluare” instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”. Curtea a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. În consecință, Curtea a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, instanța de fond a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 72 Cod procedură civilă partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”, iar potrivit dispozițiilor art. 1 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 – “Taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu”. Ținând cont că părților între care s-a stabilit inițial raportul juridic procesual, li se pot adăuga și terțe persoane, care, intrând în proces din inițiativa lor sau a părților inițiale, dobândesc calitatea de părți, că forma de atragere a terților la procesul început este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convențional, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire, că în speță cererea întemeiată pe dispoz. art. 72Cod proc. civilă întrunește cerințele prev. de art. 73 al aceluiași cod, că în ipoteza în care cererea principală este admisă, se va admite și cererea de chemare în garanție formulată de pârât, dacă este întemeiată, Curtea apreciază că soluția primei instanțe este corectă, mai ales că terțul chemat în garanție nu poate fi obligat direct față de reclamant, deoarece între ei nu există nici un raport juridic.
În ce privește admisibilitatea acțiunii, curtea constată că cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant este admisibilă deoarece litigiul ivit între părți are natura unuia de contencios administrativ. Potrivit art. 2 lit. f din Legea 554/2004, noțiunea de contencios administrativ se definește ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept său la un interes legitim. Raportat la obiectul și părțile cauzei, raportul juridic de drept material dintre părțile de față are natură administrativ fiscală. În speță, litigiul a luat naștere în urma refuzului organului administrativ de a restitui taxa solicitată de către reclamant, iar această poziție de refuz exprimată de organul administrativ fiscal se înscrie în noțiunea de act administrativ în sensul vizat de art. 2 lit. c din Legea 554/2004. Pe de altă parte, obiectul cauzei privește restituirea unei taxe în sensul vizat de dispozițiile art. 1 din Codul fiscal, iar în conținutul raportului juridic intră obligația impusă de legiuitorul roman, de plată a taxei speciale sau de poluare pentru autoturisme și dreptul corelativ de creanță, de încasare a acesteia. Totodată, se constată că acțiunea reclamantului are ca temei de drept dispozițiile art. 8 alin. 2 teza a doua din Legea 554/2004, conform căruia se poate adresă instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept său interes legitim al său prin nesoluționarea în termen său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea său protejarea dreptului său interesului legitim. Această ipoteză este diferită de cea vizată de art. 7 din Legea 554/2004, având în vedere definițiile legale date noțiunilor de plângere prealabilă și refuz nejustificat de a soluționa o plângere prin dispozițiile art. 2 lit. j și i din Legea contenciosului administrativ. Prin urmare, față de împrejurarea că anterior reclamantul a solicitat restituirea sumei, iar pârâta și-a exprimat voința de a nu rezolva în mod favorabil cererea, curtea constată că acțiunea este admisibilă, motivul de recurs nefiind fondat
Pe de altă parte, se constată deci că petitul privind acordarea dobânzii este întemeiat, reclamantul având dreptul la dobânzi calculate de la momentul cerut, respectiv începând cu data de 20.07.2010 cum corect s-a consemnat în dispozitivul sentinței atacate, funcție de cuprinsul Deciziei Curții Europene de Justiție pronunțată în cauza I. contra AFP Sibiu, înregistrată sub nr. C-565/11 din 18.04.2013, în raport cu care dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (OUG nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, statul fiind obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe dar și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.
Pentru aceste considerente, Curtea, sesizând incidența prevederilor art. 135 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dreptul contribuabililor de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, văzând că reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei plătite în baza unor dispoziții interne contrare normelor comunitare, acesta solicitând restituirea diferenței rămasă nerestituită pe considerentul că ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat de restituire, refuz ce contravine prev. art. 28, 30, 90 din TCE, împrejurare în care nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile, ținând cont că în speță întinderea cheltuielilor de judecată a fost dovedită, fiind acordate de prima instanță prin raportare la taxele judiciare plătite de reclamant ca urmare a necesității introducerii cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 496 Cod proc. civilă. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă împotriva sentinței civile dată la fond pe care o va menține întru-totul ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă A.J.F.P. C. (fostă Administrația Finanțelor Publice S. G.) pentru Serviciul Fiscal Orășenesc Baraolt împotriva sentinței civile nr.30/16.01.2014 pronunțată de Tribunalul C. - Secția civilă pe care o menține.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă
Pronunțată în ședință publică azi, 23.05.2014
Președinte Judecător Judecător
M. F. M. I. M. M. Ceoplan
Grefier,
E. Bernád
Red. MF/23.05.2014
Tehnored. EB/23.05.2014- 5 ex
Jud. fond. C.A.
| ← Pretentii. Hotărâre din 11-11-2014, Curtea de Apel BRAŞOV | Pretentii. Decizia nr. 168/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
