Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 370/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 370/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 06-02-2014 în dosarul nr. 3700/62/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRASOV
Secția de C. Administrativ și Fiscal
DECIZIE Nr. 370/R/2014
Ședința publică de la 06 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A.-G. S.
Judecător O. M. B.
Judecător D. M. S.
Grefier V. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta G. K. împotriva sentinței civile nr. 4913/14.10.2013 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II civilă și de contencios administrativ în dosarul nr._ , având ca obiect refuz soluționare cerere .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 30 ianuarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în temeiul art.146 Cod procedură civilă pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise și în baza art.260 alin.1 Cod procedură civilă, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 6 februarie 2014.
În deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului dedus judecății, constată:
Prin sentința civilă nr.4913/CA/14.10.2013, Tribunalul B.-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes, invocate de pârât; a respins acțiunea formulată de reclamanta G. K. în contradictoriu cu pârâtul P. de pe lângă Tribunalul B..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că:
- excepția lipsei de interes este nefondată, având în vedere dispozițiile art. 33 Cod Procedură Civilă și faptul că reclamanta justifică un interes, pretinzând că pârâtul nu i-a răspuns la o cerere;
- excepția inadmisibilității este strâns legată de fondul cauzei, urmând a fi analizată odată cu fondul;
- după cum rezultă din actele dosarului, la data de 08.02.2013, reclamanta s-a adresat pârâtului cu o cerere prin care a solicitat să i se comunice: 1) care este motivul nedepunerii în instanța penală a dosarului nr._/197/2011; 2) o copie integrală de pe Sentința penală nr. 1818/23.09.2011 a Judecătoriei B.. De asemenea, cererea cuprindea și rugămintea de urgentare a dosarului penal;
- reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Leg. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, pe Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pe Constituția României și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
- având în vedere că pct.1 din cererea reclamantei adresate pârâtului este, practic, formulată in cadrul dosarului penal nr. 258/P/2011, cererea sa nu poate forma obiectul unei acțiuni în contencios, eventualele nemulțumiri ale reclamantei putând fi valorificate in temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală. Chiar și dacă s-ar aprecia că instanța de contencios poate verifica modalitatea de soluționare a acestui pct. 1, se constată că, prin Ordonanța din 01.03.2013 au fost reluate cercetările penale, așa încât nu se poate afirma că pârâtul nu a dat curs acestei cereri. Faptul că pârâtul nu a răspuns în maniera dorită de reclamantă nu înseamnă refuzul său de a soluționa cererea;
- cu privire la pct. 2 din cerere, care privește comunicarea Sentinței Penale nr. 1818/23.09.2011, instanța constată că, întrucât aceasta este pronunțată de o instanță de judecată într-un dosar, nu revine pârâtului obligația de a o comunica, reclamanta putându-se adresa instanței care a pronunțat sentința cu o cerere în acest sens. Nu prezintă importanță faptul că pârâtul deține, în dosarul penal pe care îl instrumentează, acea sentință penală, câtă vreme acest act nu rezultă din activitățile sale;
- cu privire la pct. 3 din cerere, acesta reprezintă o rugăminte de urgentare a înaintării cauzei penale la instanța penală, nefăcând obiectul prezentei cereri.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal și motivat, reclamanta G. K., solicitând casarea/modificarea sentinței recurate și cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că:
- sentința atacată este greșită, netemeinică, nelegală și profund vătămătoare drepturilor și intereselor sale legitime, prin încălcarea dispozițiilor art.16, art.21 (în mod deosebit alin.3), art.31, art.51, art.52, art.125 și art.129 din Constituția României, art.8 din O.G. nr.27/2002, art.8 din Legea nr.554/2004 și Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât nu a sancționat pe pârâtul parchet pentru faptul că nu a răspuns petiției pe care a formulat-o în calitate de cetățean petiționar;
- în mod greșit a procedat instanța de fond inversând rugămintea conținută în petiție – pct.3, deci secundarul cererii sale, cu „principalul”, dând astfel o altă imagine/un alt conținut, o altă importanță cererii;
- instanța de fond reține corect timpul de 62 de zile consumate de la primirea cererii de către pârâtă, însă reține total greșit baza legal juridică, precum că Legea nr.27/2002 este legea de soluționare a petițiilor, deși în mod real baza legală o constituie O.G. nr.27/2002 și Legea nr.233/2002, de aprobare a OG nr.27/2002;
- total greșit, netemeinic, nelegal și profund vătămător drepturilor și intereselor sale legitime a procedat instanța de fond interpretând O.G. nr.27/2002, Legea nr.233/2002 și art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004, potrivit cărora instituția statului are obligația de comunicare în termen de 30 de zile a răspunsului către cetățeanul petiționar, în sensul că eventualele nemulțumiri pot fi valorificate în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, deși nu a cerut instanței să amestece penalul cu civilul prin rezolvarea în procesul de contencios administrativ a dosarului penal nr.258/P/2011. Nu are nimic de-a face simpla sa petiție formulată în baza unei legi civile – OG nr.27 și Legea nr.233 – cu Codul de procedură penală;
- nicio lege nu prevede că, dacă o hotărâre este pronunțată de o instanță nu revine pârâtului obligația de a o comunica, astfel cum greșit a reținut instanța de fond, pârâtul având obligația, stabilită de art.8 din OG nr.27/2002, de a comunica răspunsul său în termen de 30 de zile de la primire;
- în mod greșit instanța de fond a reținut că nu prezintă importanță că pârâtul deține în dosarul penal sentința solicitată de reclamantă, deși în conținutul unui eventual răspuns la cererea reclamantei pârâtul parchet avea posibilitatea de a-i face cunoscut că nu i se poate comunica sentința penală solicitată.
În drept, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile: art.299, 304 alin.7, 8, 9, art.3041 din Codul de procedură civilă; art.2, 3, 4, 8 din O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor; Legii nr.233/2002, de aprobare a O.G. nr.27/2002; Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, modificată și republicată; art.16, 21, 31, 51, 52, 124, 129 din Constituția României; Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul-pârât P. de pe lângă Tribunalul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele si lucrările dosarului, sentința atacată, față de motivele invocate, Curtea reține următoarele:
Cererea adresată de recurenta-reclamantă G. K. intimatului-pârât P. de pe lângă Tribunalul B. (f.2 dosar fond) a fost structurată pe trei petite.
Prin primul petit, recurenta-reclamantă a solicitat să i se comunice „care este motivul nedepunerii instanței penale de judecată” a dosarului penal nr._/197/2011. Deși recurenta-reclamantă nu și-a motivat în drept cererea adresată intimatului-pârât, aceasta a arătat, prin acțiunea în contencios administrativ introductivă de instanță, că s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul B. în temeiul Ordonanței Guvernului nr.27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.
Reglementarea generală a activității de soluționare a cererilor, reclamațiilor, sesizărilor sau propunerilor adresate autorităților sau instituțiilor publice este dată de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.27/2002, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr.233/2002. Fiind o reglementare generală, de la aceasta se poate deroga prin reglementări speciale (specialia generalibus derogant), ceea ce înseamnă că dacă unei situații îi sunt aplicabile norme speciale, aceasta nu poate fi analizată potrivit normelor generale (o normă generală nu poate înlătura de la aplicare normele speciale).
În speță, recurenta-reclamantă are, în cadrul dosarului penal nr.258/P/2011, calitatea de persoană vătămată, fiind evident, așadar, că în această calitate s-a adresat organului de urmărire penală – P. de pe lângă Tribunalul B. – cu o cerere de explicații în legătură cu motivele nedepunerii acestui dosar la instanța de judecată. Solicitarea recurentei-reclamante este justificată, față de întârzierea organului de urmărire penală de a relua cercetările deși, încă din data de 23.09.2011, Judecătoria B. a dispus, prin sentința penală nr.1818, desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr.258/P/2011 și retrimiterea cauzei la P. în vederea începerii urmăririi penale.
Cu toate acestea, solicitarea recurentei-reclamante, de a i se prezenta motivele întârzierii, nu poate fi calificată drept petiție, în sensul dat acesteia prin art.2 din Ordonanța Guvernului nr.27/2002, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a adresat instituției pârâte în calitatea sa de cetățean, ci în calitate de parte a procedurii penale aflate în derulare în dosarul nr.258/P/2011. Prin urmare, acestei situații fiindu-i aplicabile normele speciale ale procedurii penale, nu se poate reține ca întemeiată susținerea recurentei în sensul că s-ar aplica procedura generală de soluționare a petițiilor. Așa fiind, nu se poate imputa intimatului-pârât o încălcare a termenului legal de soluționare a petițiilor ci, eventual, o nesoluționare cu celeritate a cauzei penale pe care o instrumentează, aspect a cărui constatare, însă, nu a fost solicitată de recurenta-reclamantă și, de altfel, excede competenței de analiză a instanțelor de contencios administrativ.
Al doilea petit al cererii adresate intimatului-pârât de către recurenta-reclamantă se referă la solicitarea de eliberare a unei copii integrale de pe sentința penală nr.1818/23.09.2011 pronunțată de Judecătoria B..
Curtea apreciază că nici acest petit nu intră în sfera activității de soluționare a petițiilor, întrucât recurenta-reclamantă, în calitatea sa de petentă în cadrul procedurii finalizate cu sentința penală menționată, avea dreptul să se adreseze instanței care a pronunțat această hotărâre, pentru eliberarea unei copii de pe aceasta, în temeiul art.128 alin.(1) și (7) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.958 din 28 octombrie 2005), cu modificările și completările ulterioare.
În ce privește susținerea recurentei-reclamante, în sensul că intimatul-pârât avea obligația, cel puțin, de a-i răspunde în sensul imposibilității eliberării unei copii de pe hotărârea judecătorească, Curtea apreciază că prin necomunicarea unui răspuns explicit în acest sens nu i s-a produs recurentei-reclamante vreo vătămare a unui drept sau interes legitim, având în vedere și cele reținute mai sus cu privire la instituția competentă pentru eliberarea copiei solicitate.
Cel de-al treilea petit al cererii recurentei-reclamante s-a referit la solicitarea de urgentare a depunerii dosarului în instanță. Acest petit este, de asemenea, o cerere formulată de recurenta-reclamantă în calitatea sa de parte în dosarul instrumentat de organul de urmărire penală, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile privind procedura de soluționare a petițiilor.
Este de observat, de altfel, că, urmare a cererii recurentei-reclamante, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul B. a emis, la data de 01.03.2013, o Ordonanță de reluare a cercetărilor penale și începere a urmăririi penale în dosarul nr.258/P/2011 (f.12-13 dosar fond), dând astfel curs cererii recurentei-reclamante de urgentare a instrumentării acestui dosar.
Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că toate criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și, în consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art.496, alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat și va menține sentința atacată, ca legală și temeinică. Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă G. K. împotriva sentinței civile nr.4913/CA/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul B.-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Fără cheltuieli de judecată din recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de azi, data de 06 februarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-G. S. O.-M. B. D.-M. S.
Grefier,
V. P.
redDMS21.03.2014/tehnoredVP24.03.2014/2ex
jud fond M. O.
| ← Pretentii. Decizia nr. 938/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr.... → |
|---|
