Anulare act administrativ. Decizia nr. 1219/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1219/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 447/98/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR.1219
Ședința publică de la 20.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – M. C. I.
JUDECĂTOR - O. S.
JUDECĂTOR - V. N.
GREFIER - D. Ș.
Pe rol se află spre soluționare cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA în nume propriu și pentru BIROUL SOLUȚIONARE CONTESTAȚII respectiv ACTIVITATEA DE INSPECȚIE FISCALĂ împotriva sentinței civile nr.1713/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița în contradictoriu cu intimata reclamantă . având ca obiect „anulare act administrativ”.
Dezbaterile au avut loc la termenul de judecată din 11.03.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea la 18.03.2013 și apoi pentru azi, 20.03.2013.
CURTEA
Deliberând asupra prezentei cauze, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr._, la data de 10.02.2012, reclamanta S.C. O. I. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA și ACTIVITATEA DE INSPECTIE FISCALĂ IALOMIȚA, anularea deciziei de impunere nr. 1424/31.10.2011 și a deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva acesteia nr. 23/19.01.2011 emise de pârâte, în ceea ce privește suma totală de 103.863 lei reprezentând: impozit pe profit în sumă de 36.440 lei, majorări impozit pe profit în sumă de 12.391 lei, T.V.A. în sumă de 40.816 lei, majorări aferente T.V.A. in sumă de 14.216 lei.
Prin sentința civilă nr. 1713/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița s-a reținut că, prin decizia nr. 23 din 19.01.2012 pârâta D.G.F.P. Ialomița a admis în parte contestația formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art.207 din O.G. nr.92/2003, în sensul că a anulat în parte decizia de impunere cu privire la suma de 66.975 lei și a menținut aceeași decizie cu privire la suma de 103.863 lei reprezentând: impozit pe profit în sumă de 36.440 lei, majorări impozit pe profit în sumă de 12.391 lei, T.V.A. în sumă de 40.816 lei, majorări aferente T.V.A. in sumă de 14.216 lei.
S-a reținut că materialele de construcții achiziționate de reclamantă de la societățile cu care are relații de afiliere au un adaos comercial de până la 30% mai mare față de cel cu care s-a aprovizionat de la terți. Cum, reclamanta nu a putut justifica metoda prețurilor de transfer aleasă, organul de control a optat pentru metoda comparării prețurilor și astfel s-a ajuns la majorarea profitului impozabil.
În ceea ce privește cheltuielile cu amortizarea unui apartament situat în București, s-a reținut că acestea trebuie excluse de la deducere întrucât acesta nu este declarat punct de lucru și nu este utilizat în scopul obținerii de venituri, încălcându-se prevederile art. 24 alin. 2 litera a din Legea nr. 571/2003.
Cu privire la suma de 7.451 lei, impozit pe profit, și suma de 5.575 lei, T.V.A. de plată, contestația a fost respinsă ca nemotivată
Referitor la suma de 35.241 lei T.V.A. aferentă achizițiilor de autoturisme pentru care organele de control nu au dat drept de deducere, s-a constatat că reclamanta nu a putut dovedi faptul că vehiculele au fost destinate transportului de personal la și de la locul de desfășurare a activității dacă sunt dificultăți evidente de a găsi alte mijloace de transport și există un acord colectiv între angajator și angajați prin care angajatorul se obligă să asigure gratuit acest transport.
Față de obiectul contestației, respectiv față de suma de 103.863 lei pe care o contestă reclamanta prin raportare la motivele acesteia, tribunalul a analizat strict criticele aduse de reclamantă asupra deciziilor contestate.
Cu privire la ajustarea de către pârâtă a prețurilor de transfer între reclamantă și persoanele juridice afiliate acesteia, tribunalul constată că pârâta a procedat în mod corect în acord cu prevederile Codului Fiscal ( art. 11 alin. 2, art. 7, art. 21 lit. b și pct. 31), precum și ale OMFP nr. 222/2008.
Odată ce au fost stabilite relații comerciale între reclamantă si cel puțin două societăți afiliate ( aspect necontestat de reclamantă), acesta trebuia să prezinte organului fiscal dosarul prețurilor de transfer prin care trebuia să justifice faptul că prețurile de decontare al bunurilor vândute sunt la prețul pieței și nu se realizează un transfer de profituri de la un contribuabil la altul.
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta nu a întocmit dosarul prețurilor de transfer, iar susținerea sa că, prin stabilirea unor prețuri mai mari bunurilor transferate între firmele afiliate, nu a fost prejudiciat bugetul statului, este incompatibilă cu prevederea din Ordinul sus precizat care arată că :” în cazul refuzului întocmirii dosarului sau în cazul completării necorespunzătoare a acestuia, autoritatea fiscală are dreptul să estimeze valoarea tranzacțiilor și va ajusta bazele impozabile si deductibile”.
Tribunalul a constatat că pârâta a stabilit corect prețurile de transfer alegând metoda comparării prețurilor, aspect pe care l-a confirmat expertul contabil prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, în sensul că a stabilit că prețurile fixate de autoritatea fiscală sunt întocmite conform prevederilor legale, suma de 122.028 lei fiind o cheltuială nedeductibilă.
Însă, cu privire la suma de 40.816 lei reprezentând T.V.A. suplimentar de plată și suma de 14.216 lei reprezentând majorările de întârziere aferente, tribunalul a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Cu privire la suma de 28.190 lei reprezentând cheltuieli cu amortizarea înregistrate de reclamantă, aferente unui imobil situat în București, deținut de aceasta, tribunalul a constatat că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal.
Mijlocul fix reprezentat de acest apartament întrunește condițiile prevăzute de art. 24 din C. fiscal.
Astfel, reclamanta a demonstrat prin facturile prezentate de reclamantă din care rezultă că aceasta a prestat servicii, conform obiectului său de activitate ,unor firme din București, ceea ce presupune că imobilul a fost utilizat de către personalul care supraveghează lucrările pe șantier ca o locuință de serviciu.
Din interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează sediul secundar al unei societăți, nu rezultă că amortizarea unei astfel de clădiri să fie condiționată de înregistrarea acesteia ca sediu secundar.
Cu privire la suma de 35.241 lei reprezentând T.V.A. aferentă achizițiilor de autoturisme pentru care organele de control nu au dat drept de deducere, tribunalul a analizat dacă aceste autoturisme pot fi considerate vehicule utilizate exclusiv pentru transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, în sensul prevederilor art. 145 indice 1 din Codul fiscal, completate explicate prin H.G. nr. 44/2004.
Din foile de parcurs aferente autoturismelor în discuție, reclamanta a făcut dovada faptului că, în perioada noiembrie 2010-august 2011, a transportat personal la și de la locul de desfășurare a activităților, fiind consemnat și numele șoferului ( ex. C. F., G. I.).
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. O. I. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Ialomița, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 23/19.01.2012 emisă de D.G.F.P. Ialomița – Biroul Soluționare Contestații și în consecință a admis în parte contestația împotriva deciziei de impunere nr.1424/31.10.2010 emisă de D.G.F.P. Ialomița – Activitatea de Inspecție Fiscală pe care a desființat-o în parte privind suma de 55.032 lei, din care suma de 40.816 lei reprezentând T.V.A. și suma de 14.216 lei reprezentând majorări de întârziere aferente. A exonerat pe reclamantă de la plata sumei de 55.032 lei.
Față de prevederile art. 274 din Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 539,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA în nume propriu și pentru BIROUL SOLUȚIONARE CONTESTAȚII respectiv ACTIVITATEA DE INSPECȚIE FISCALĂ prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii și menținerea actelor administrative fiscale atacate și obligarea pârâtei la plata sumei de 103.863 lei, reprezentând: impozit pe profit 36.440 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 12.391 lei, TVA în sumă de 40.816 lei majorări aferente TVA în sumă de 14.216 lei.
În motivarea cererii de recurs, se arată că, sentința instanței de fond a fost data cu incalcarea si aplicarea greșita alegii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedura civila.
Astfel, cu privire la suma de 40.816 lei reprezentând TVA suplimentar de plata si suma de 14.216 lei reprezentând majorările de întârziere aferente, instanța de fond a reținut in considerentele hotărârii, referitor la suma de 28.190 lei reprezentând cheltuieli cu amortizarea inregistrate de reclamanta, aferente unui bun imobil situat in București, deținut de aceasta, că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal, precum și faptul că, mijlocul fix reprezentat de acest apartament întrunește condițiile prevăzute de art.24 din Codul fiscal.
Apreciază recurenta-pârâtă că, instanța de fond in mod eronat considera ca reclamanta a demonstrat prin facturile prezentate de reclamanta din care rezulta ca aceasta a prestat servicii, conform obiectului sau de activitate, unor firme din București, ceea ce presupune ca imobilul a fost utilizat de către personalul care supraveghează lucrările pe șantier ca o locuința de serviciu.
Tribunalul, din interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează sediul secundar al unei societăți, a apreciat faptul ca nu rezulta ca amortizarea unei astfel de clădiri sa fie condiționata de înregistrarea acesteia ca sediu secundar.
Cu privire la susținerile reclamantei si la considerentele avute in vedere de către instanța de judecata cu privire la aceste aspecte, a precizat recurenta-pârâtă că, organul fiscal isi mentine constatările cu privire la cheltuielile considerate nedeductibile cu amortizarea apartamentului situat in complexul rezidențial InCity Residences din București pe care societatea il deține, dar nu este declarat punct de lucru / sediu secundar si nu este utilizat în scopul obținerii de venituri, încălcându-se prevederile art. 24 alin. 2 lit. a din Legea nr. 571/2003.
A menționat recurenta-pârâtă că, sintagma „locuința de serviciu" este preluata de la reprezentanții societății, fara ca aceștia sa poată demonstra acest fapt.
In conformitate cu art. 24 alin. 11 lit. g din legea nr. 571/2003, „pentru locuințele de serviciu amortizarea este deductibila fiscal pana la nivelul corespunzător suprafeței construite prevăzute de legea locuinței."
Conform art. 2 lit. d din legea nr. 114/1996: „locuința de serviciu ... este locuința destinata funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordata in condițiile contractului de munca, potrivit prevederilor legale."
Astfel, pentru a avea o cheltuiala deductibila cu amortizarea, apartamentul situat in Complexul rezidențial InCity Residences din București trebuia folosit in prestarea de servicii, pentru a fi inchiriat terților sau in scopuri administrative sau, daca a servit ca locuința de serviciu, acest aspect trebuie menționat in contractul de munca.
Privind folosirea acestui apartament in scopuri economice ori administrative, s-ar fi impus declararea unui punct de lucru/sediu secundar, asa cum e stipulat prin art. 74 alin. 1 din OG nr. 92/2003, in vigoare si in perioada supusa controlului fiscal.
A învederat recurenta-pârâtă că, art. 74 din OG nr. 92/2003 a suportat modificări in august 2011 prin OG nr. 29/31.08.2011 care il completează cu alin. 3 si 4 privind definirea sediului secundar, dar nu si sub aspectul obligativității declarării acestuia, aceasta obligație regăsindu-se la art. 66 din OG nr. 92/2003 inca de la data intrării in vigoare a acestui act normativ.
Organul de inspecție fiscala, in conformitate cu prevederile art. 21 alin. 1 din legea nr. 571/2003, considera cheltuielile pentru locuința de serviciu drept cheltuieli nedeductibile fiscal, nefiind efectuate in scopul realizării de venituri impozabile.
Mai mult, in conformitate cu art. 21 alin. 3 lit. I din legea nr. 571/2003, cheltuielile pentru funcționarea, întreținerea si repararea locuințelor de serviciu situate in localitatea unde se afla sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile in limita corespunzătoare suprafețelor construite prevăzute de legea nr. 114/1996, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%, articol din care organul fiscal retine obligativitatea declarării sediului secundar pentru acordarea deductibilității acestor cheltuieli.
Pentru sumele reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal pentru o locuința de serviciu, desi sunt cuprinse in totalul sumelor contestate de reclamanta prin cererea nr._/20.12.2011, aceasta nu aduce in susținere niciun argument.
Referitor la concluziile expertului contabil de la obiectivul nr. 5 al expertizei, consideră recurenta-pârâtă ca ar trebui luata in calcul la stabilirea sumei datorate bugetului de stat privind impozitul pe profit si suma rezultata din cheltuiala considerata nedeductibila aferenta amortizării imobilului deținut de reclamanta in Complexul rezidențial InCity Residence din București.
A mai arătat recurenta-pârâtă că, cu privire la suma de 35.241 lei reprezentând TVA aferenta achizițiilor de autoturisme pentru care organele de control nu au dat drept de deducere, tribunalul, in mod eronat, a apreciat ca aceste autoturisme pot fi considerate vehicule utilizate exclusiv pentru transport de personal la si de la locul de desfășurare a activității, in sensul prevederilor art.145 indice 1 din Codul Fiscal, completate explicate prin HG nr.44 / 2004, in baza foilor de parcurs aferente autoturismelor in discuție, considerând ca reclamanta a făcut dovada faptului ca in perioada noiembrie 2010 - august 2011, a transportat personal la si de la locul de desfășurare a activităților, fiind consemnat si numele șoferilor.
In urma controlului fiscal, organele de inspecție fiscala au stabilit ca S.C. O. I. S.R.L. a achiziționat doua autoturisme, Dacia Duster si VW Golf, pentru care nu s-a dat drept de deducere a taxei pe valoarea adăugata din facturile nr._ / 14.04.2010, nr. 5743 / 08.07.2010,_ / 10.2010 si nr._ / 06.10.2010 in valoare de 35.241.
S.C. O. I. S.R.L. invoca faptul ca in conformitate cu art. 145^1 din Codul fiscal, utilizarea mijloacelor de transport la si de la locul de desfășurare a activității, da dreptul la deducerea T.V.A. aferenta mijloacelor de transport.
De asemenea societatea a precizat faptul ca pentru mijloacele de transport in cauza au fost întocmite foi de parcurs, din care rezulta scopul pentru care au fost utilizate.
In drept, apreciază recurenta-pârâtă că sunt aplicabile prevederile art.145^1 alin. 1) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, dispozițiile H.G. 44 / 2004 privitoare la normele de aplicare ale Codului Fiscal privind art. 145^1 pct. f.
Din contextul prevederilor legale de mai sus se retine faptul ca pentru achiziția de vehicule motorizate destinate exclusiv transportului rutier de persoane nu se deduce T.V.A. aferent achiziționării acestor vehicule, cu excepția celor destinate transportului de personal la si de la locul de desfășurare a activității daca sunt dificultăți evidente de a găsi alte mijloace de transport si există un acord colectiv între angajator si angajați prin care angajatorul se obligă să asigure gratuit acest transport.
Referitor la susținerea societății ca in contractul colectiv de munca încheiat la nivel de societate pentru anii 2010-2011 exista o prevedere prin care se asigura transportul angajaților nu poate duce la soluționarea favorabila a acestui capăt de cerere deoarece din analiza copiei Contractului colectiv de munca înregistrat A.J.P.S.I. sub nr. 8442 / 27.05.2010 aflat la dosarul cauzei nu exista stipulata o astfel de clauza cum greșit invoca petentul.
Singura clauza privind transportul este stipulata la Cap. III art. 30 si prevede ca salariații ce sunt in delegație sa beneficieze de decontarea cheltuielilor de transport si cazare.
Din analiza foilor de parcurs depuse in copie, se constata ca pe acestea exista mențiunea " transport de persoane" precum si luna pentru care au fost intocmite dar nu au precizate numele soferilor prin care sa se faca dovada faptului că persoana impozabilă are personal angajat cu calificare în domeniile prevăzute de excepții si care sa ateste ca sunt folosite numai in domeniile exceptate.
Așadar având în vedere prevederea expresă a legii care nu permite deducerea T.V.A. decât în cazul în care se poate dovedi utilizarea exclusivă pentru categoriile exceptate, rezultă că pentru activitățile care nu se regăsesc in excepțiile stipulate de lege societățile nu vor beneficia de deducerea T.V.A..
F. de cele prevăzute, apreciază recurenta-pârâtă ca organul de inspecție fiscala a procedat corect si legal la stabilirea obligațiilor fiscale stabilite prin Raportul de inspecție fiscala nr. F - IL 1424 / 31.10.2011, emis de Activitatea de Inspecție Fiscala si accesoriile aferente.
Cu privire la cheltuielile de judecata in cuantum de 539,2 lei la care au fost obligate paratele prin dispozitiv, a apreciat recurenta-pârâtă, in raport de dispozițiile art.274 din Codul de procedura civila, in raport cu valoarea pricinii (obiectul cererii), volumul de munca al apărătorului si complexitatea cauzei, cheltuielile de judecata sunt mari.
Pe de alta parte, acțiunea reclamantei a fost admisa numai in parte, iar conform art.276 Cod procedura civila "Cand pretențiile fiecărei parti au fost incuviintate numai in parte, instanța va aprecia in ce măsura fiecare din ele poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor."
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile Codului de procedura civila si ale actelor normative invocate.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, respectiv a art.24 și a art.1451 C.fiscal.
In conformitate cu art. 24 alin. 11 lit. g din C.fiscal, „pentru locuințele de serviciu amortizarea este deductibila fiscal pana la nivelul corespunzător suprafeței construite prevăzute de legea locuinței."
Conform art. 2 lit. d din legea nr. 114/1996: „locuința de serviciu ... este locuința destinata funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordata in condițiile contractului de munca, potrivit prevederilor legale."
Așa cum corect a arătat recurenta, în cauză nu s-a făcut dovada de către reclamantă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 24 alin. 11 lit.g C.fiscal, pentru deducerea TVA aferentă cheltuielilor cu amortizarea construcției din București.
Instanța de fond doar a prezumat că imobilul a fost utilizat de către personalul care a supravegheat lucrările pe șantier ca locuință de serviciu, arătând că a tras această prezumție din „facturile prezentate de reclamantă”.
Ori, pe de o parte, se constată că aceste facturi au ca obiect contravaloarea unor situații de lucrări prestate către anumite societăți comerciale în baza unor contracte, iar pe de altă parte, între aceste facturi sau contracte ori persoanele la care se referă reclamanta că ar fi utilizat imobilul ca locuință de serviciu și imobilul respectiv nu a fost probată vreo legătură, cu atât mai puțin s-a dovedit calitatea acestuia de locuință de serviciu acordată în condițiile contractului de muncă.
Nici în ceea ce privește suma stabilită în sarcina reclamantului cu titlu de TVA nedeductibilă aferentă achizițiilor de autoturisme, instanța de fond nu a pronunțat o soluție temeinică și legală, Curtea reținând că nu există o motivare propriu-zisă a anulării deciziei de impunere pentru această sumă.
Astfel, întregul „raționament” al instanței de fond se reduce la mențiunea că prin foile de parcurs aferente celor două autoturisme reclamanta a făcut dovada faptului că „în perioada noiembrie 2010 – august 2011 a transportat personal la și de la locul de desfășurare a activităților fiind consemnat și numele șoferului”.
Curtea reține că, din reglementarea dată de 1451 alin. 1 lit. a Cod fiscal și de Normele metodologice de aplicare a acestui articol, rezultă că se deduce TVA aferent achizițiilor vehiculelor motorizate utilizate exclusiv pentru transportul de personal la și de la locul de desfășurare a activității „atunci când există dificultăți evidente de a găsi alte mijloace de transport și există un acord colectiv între angajator și angajați prin care angajatorul se obligă să asigure gratuit acest transport”.
Aceste condiții au fost stipulate de legiuitor tocmai pentru a se asigura posibilitatea verificării realității acestor cheltuieli prin probe care să nu emane exclusiv de la contribuabil, cum este cazul foilor de parcurs prezentate de reclamantă.
De altfel, este de observat că reclamanta recunoscând necesitatea întrunirii acestor condiții, a susținut că există o prevedere referitoare la asigurarea transportului angajaților în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Această susținere este contrazisă însă tocmai de Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 8442/27.05.2010 în care nu se regăsește o obligație de asigurare gratuită a transportului angajaților la și de la locul de muncă, ci se prevede doar dreptul la decontarea cheltuielilor de transport pentru salariații care sunt în delegație, ceea ce presupune faptul că aceștia își asigură singuri transportul.
Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, în baza art. 218 alin. 2 C.pr.fiscala și art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite recursul pârâtei, va modifica în tot sentința în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată pretinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.1713/25.06.2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în contradictoriu cu intimata reclamantă ..
Modifică în tot sentința, în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-C. I. O. S. V. N.
GREFIER,
D. Ș.
TB Ialomița - jud.I. T.
Red. NV/Tehnodact. MGD/2 ex.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2428/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 523/2013. Curtea de... → |
|---|
