Anulare act administrativ. Sentința nr. 1236/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1236/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-04-2013 în dosarul nr. 3642/3/2012
Dosar nr._ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1236
Ședința publică de la 04 Aprilie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: judecător B. C.
Grefier: F. L. V.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta B. C. R. SA în contradictoriu cu pârâtul M. M., FAMILIEI SI PROTECTIEI SOCIALE - DIRECTIA GENERALA DE INSPECTIE SOCIALA, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reclamanta B. C. R. SA prin consilier juridic C. Z., care depune delegație la dosar, lipsă fiind pârâtul M. M., FAMILIEI SI PROTECTIEI SOCIALE - DIRECTIA GENERALA DE INSPECTIE SOCIALĂ.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, după care,
Curtea, față de disp. art. 1591 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004, constată competența generală, materială și teritorială de judecare a cauzei. Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul pentru propunere de probe.
Reclamanta prin consilier juridic solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Curtea, față de disp. art. 167 C.pr.civ. (1865), încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar, aceasta fiind legală, concludentă și utilă soluționării cauzei. Nefiind alte probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamanta, prin consilier juridic, solicită admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, pentru motivele expuse pe larg în cerere, urmând a se dispune anularea procesului – verbal de control nr. 136/2011 și suspendarea măsurilor complementare dispuse prin acesta, constatându-se că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile. Apreciază că nu există fapta imputată. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal sub dosar nr._, reclamanta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA în contradictoriu cu pârâtul M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE – DIRECȚIA GENERALĂ DE INSPECȚIE SOCIALĂ, a formulat plângere împotriva procesului-verbal de control nr.136/5.12.2011, solicitând: 1) anularea procesului – verbal de control; 2) suspendarea măsurilor complementare dispuse prin procesul – verbal menționat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat la Sucursala Caracal a BCR SA a fost încheiat procesul – verbal de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale nr._/05.12.2011, situația de fapt reținută de agentul constatator fiind „neasigurarea unui interpret autorizat al limbajului mimico – gestual pentru persoanele cu handicap auditiv – surdomutitate și surdocecitate”. S-a încheiat procesul – verbal de control nr. 136/05.12.2011 în baza căruia au fost dispuse ca măsuri de remediere întreprinderea demersurilor în vederea asigurării unui interpret autorizat al limbajului mimico – gestual pentru persoanele cu handicap auditiv sau cu surdocecitate în conformitate cu prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006; termenul fixat pentru conformare a fost 10.01.2012.
A arătat reclamanta că a contestat ambele acte contestate, respectiv a formulat plângere contravențională împotriva procesului – verbal de constatare a contravenției, înregistrată sub dosar nr._, respectiv plângere prealabilă împotriva procesului – verbal de control nr. 136/05.12.2011, aceasta din urmă fiind respinsă cu o minimă argumentare.
În motivarea suspendării executării măsurilor dispuse prin procesul – verbal nr. 136/2011 emis de MMFPS – DGIS, reclamanta a invocat disp. art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, susținând existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente potrivit art. 2 alin. 1 lit. t) și lit. ș) din același act normativ. Raportându-se la prevederi comunitare în general, reclamanta arată că pentru a fi admisă cererea de suspendare, trebuie să se dovedească existența anumitor fapte care permit concluzia prima facie că acțiunea privind fondul cauzei are șanse de reușită. Deși instanța nu poate analiza motivele de nelegalitate în cererea de suspendare, totuși trebuie să examineze aparența de nelegalitate a respectivului act. În ce privește paguba iminentă, reclamanta arată că executarea măsurilor de remediere dispuse de partea pârâtă este imposibilă, din cauza individualizării insuficiente a faptei, ceea ce îi împiedică să înțeleagă exact modificările pe care ar trebui să le opereze în conduită. Totodată, îndeplinirea măsurilor implică automat alocarea de fonduri și efectuarea de cheltuieli considerabile, astfel încât remedierile să fie implementate global, în cadrul tuturor unităților teritoriale ale băncii, investiții ce nu ar putea fi recuperate.
Pe cale de consecință, a concluzionat reclamanta că sunt întrunite ambele cerințe ale art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În continuare a susținut partea reclamantă o . argumente prin care a invocat nelegalitatea procesului – verbal.
În acest sens, a invocat nulitatea absolută a acestuia întrucât sancțiunea a fost aplicată unei entități fără personalitate juridică, adică sucursalei unei bănci, sens în care a invocat disp. art. 3 din OG nr. 2/2001, text potrivit căruia numai persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții. A mai invocat reclamanta și disp. art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 41 C.pr.civ., arătând că sucursalele nu au organe proprii de conducere în sensul vizat în legislația comercială. Totodată, s-a mai făcut referire la disp. OUG nr. 99/2006, susținând lipsa de capacitate procesuală de folosință a sucursalelor bancare, motiv pentru care numai societatea mamă poate sta în judecată, fiind singura cu personalitate juridică, titulară de drepturi și obligații.
Pentru argumentarea lipsei de personalitate juridică, reclamanta a mai făcut referire la prevederile art. 1 și art. 2.3 din Actul constitutiv al BCR SA.
În concluzie, reclamanta arată că nu poate avea calitatea de subiect activ al faptei contravenționale doar persoanele fizice sau juridice, iar sucursala nu este persoană, motiv pentru care nu poate avea calitatea de subiect al contravenției, astfel încât dispare raportul juridic contravențional de conflict. În consecință, procesul – verbal este întocmit nelegal, măsurile complementare fiind dispuse cu privire la o sucursală fără personalitate juridică, ce nu poate răspunde contravențional conform art. 3 din OG nr. 2/2001. În acest sens, s-au invocat și decizia nr. 152/A/18.12.2008 a Curții de Apel B., decizia nr. 1007/C/25.02.2002 pronunțată de Tribunalul C., decizia nr. 3649/07.04.2006 pronunțată de ÎCCJ, decizia nr. 2726/15.03.2006 pronunțată tot de ÎCCJ.
În al doilea rând, a susținut reclamanta nulitatea absolută a procesului – verbal ca efect al nemenționării sediului social al persoanei (BCR SA). În acest sens, sunt invocate disp. art. 17 din OG nr. 2/2001, arătându-se că din examinarea procesului – verbal nu rezultă mențiunea privind sediul social înregistrat la ORC, adică București, .. 5, sector 3. Astfel, se susține că procesul – verbal a fost încheiat cu încălcarea art. 17 din OG nr. 2/2001, norma legală incidentă reglementând un caz de nulitate expresă, absolută și totală.
În al treilea rând, reclamanta a apreciat că fapta nu se încadrează în temeiul legal indicat și nu poate fi sancționată conform acestuia.
Astfel, organele de control au indicat art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006 ca fiind normele ce au fost încălcate, dar ipoteza juridică nu se aplică faptei săvârșite.
Făcând referire la art. 4 din Lege, reclamanta arată că actul normativ stabilește obligații atât în sarcina autorităților și instituțiilor centrale și locale, publice sau private – cele referitoare la asigurarea accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap (adaptarea mediului fizic, comunicațional și informațional), precum și obligații specifice anumitor categorii de instituții sau societăți prestatoare de servicii – operatori de transport, operatori de telefonie, edituri, operatori de servicii bancare și poștale.
Subliniază reclamanta că BCR este o instituție bancară pentru care legea prevede anumite obligații speciale, distincte care urmează a fi respectate și anume: punerea la dispoziția persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, a extraselor de cont și a altor informații în formate accesibile, respectiv acordarea de asistență în completarea formularelor la solicitarea persoanelor cu handicap.
Nicăieri în cuprinsul legii sau în normele de punere în aplicare nu este prevăzută o asemenea obligație în sarcina unui operator de servicii bancare, adică asigurarea unui interpret.
Mai mult, reclamanta nu este o autoritate sau instituție care lucrează în mod frecvent cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, astfel încât să se justifice în mod obiectiv asigurarea permanentă a unui astfel de interpret.
Norma trebuie apreciată și în raport de condițiile concrete în care aceste reglementări legale pot fi implementate în mod obiectiv, raportat la actuala situație socială și economică existentă. Practic, o asemenea cerință nu a fost implementată nici în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale.
Raportat la situațiile concrete (cazurile în care persoane cu handicap auditiv și surdocecitate) se adresează unor angajați ai băncii sunt foarte rare, iar atunci sunt însoțite/asistate de persoane (asistenți personali, rude etc.), astfel încât nu pot exista situații concrete în care interesele lor să fie prejudiciate, chiar și în cazul în care nu ar exista un interpret la dispoziția lor.
A mai susținut reclamanta că deși legea este din anul 2006, până în anul 2008, când au fost autorizați 2 interpreți mimico – gestuali, nu au existat interpreți autorizați, norma legală neputând fi pusă în aplicare în mod obiectiv, față de lipsa persoanelor calificate și autorizate în acest scop. Pe pagina de Internet a DGPPH este publicată lista interpreților de limbaj mimico – gestuali autorizați, la nivelul fiecărui județ figurând un singur interpret, respectiv 3 interpreți pentru municipiul București.
Astfel, pretinde reclamanta că dispozițiile legale nu pot fi aplicate în mod real, din cauza lipsei persoanelor calificate și autorizate în mod corespunzător, aspecte ce nu le pot fi imputate.
Chiar și în condițiile în care dispozițiile legale ar fi interpretate în sensul că reclamantei i-ar reveni obligația în discuție, aceasta este excesivă, neputând fi realizată obiectiv.
În final, partea reclamantă a arătat că BCR SA a respectat întocmai obligațiile legale în conformitate cu dispozițiile incidente în materia ocrotirii persoanelor cu handicap, astfel că organul constatator a fost în eroare de drept, stabilind existența unui fals raport juridic contravențional, aplicând greșit sancțiunea contravențională și stabilind măsurile complementare arătate.
În drept, a invocat disp. art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, OG nr. 2/2001, Legea nr. 448/2006.
În dovedire, a invocat proba cu înscrisuri
La data de 22.01.2013, Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
S-a arătat că ANPIS s-a substituit în drepturile și obligațiile Ministerului M., Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, potrivit art. 21 din OUG nr. 113/2001.
A invocat partea pârâtă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, în raport de disp. art. 10 din Legea nr. 554/204 rap. la art. 3 C.pr.civ. și art. 21, respectiv art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 113/2011. Totodată, a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a MMFPS – DGIS, solicitând introducerea în cauză a ANPIS.
Pe fondul cererii, partea pârâtă a invocat disp. art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, susținând că reclamanta nu respectă prevederile legale.
A mai invocat pârâta principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, care garantează în special exercitarea dreptului de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.
Procesul – verbal de control este un act administrativ încheiat de inspectorii sociali la sediul entității controlate. Faptul că se invocă lipsa personalității juridice a sucursalei BCR din Caracal nu are relevanță, deoarece reprezentantul entității controlate a fost de față – dna. S. F. N., director executiv retail – care a semnat spre luare la cunoștință de constatările și măsurile dispuse prin procesul – verbal.
Astfel, pentru asigurarea serviciilor bancare tuturor consumatorilor, reprezentantul agenției trebuie să ia măsuri ca accesul la acestea să se facă fără discriminare, iar dacă nu are calitatea de a lua acele măsuri fără mandatul societății mame, are obligația de a informa și solicita efectuarea demersurilor în vederea îndeplinirii obligațiilor legale.
A subliniat pârâta că reclamanta se află în eroare, deoarece procesul – verbal de control este act administrativ, intrând sub incidența Legii nr. 554/2004, neputând fi aplicate cauzele de nulitate reglementate de OG nr. 2/2001.
Referitor la suspendarea măsurilor dispuse, pârâta arată că nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente.
Raportându-se la disp. art. 3 și 69 alin. 1, partea pârâtă susține că băncile sunt instituții private, a căror activitate se adresează publicului și nu doar entităților sau anumitor categorii de persoane sau grupuri. Pentru definirea noțiunilor de instituție de credit și public, se face trimitere la OG nr. 99/2006.
Pentru ca serviciile bancare să fie accesibile și persoanelor cu handicap, băncile sunt obligate dă pună la dispoziția acestora informații în format accesibil (art. 67 din Legea nr. 448/2006). Legea nu condiționează asigurarea accesibilității de existența unor sesizări sau doar dacă nu au însoțitori.
Asigurarea pentru relațiile directe cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate de interpreți autorizați ai limbajului mimico – gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate se poate dovedi prin orice mijloc legal care să ateste că banca garantează ori de câte ori este nevoie prezența unui interpret autorizat pentru nevoile acestor persoane. În acest sens, sunt invocate convenții încheiate între diferite entități și Asociația Națională a Surzilor din România.
În concluzie, procesul – verbal de control este apreciat ca fiind legal și temeinic, solicitându-se astfel respingerea acțiunii.
În drept, au fost invocate disp. art. 115 – 118, art. 3 C.pr.civ., Legea nr. 448/2006, Legea nr. 554/2004, art. 1 și art. 21 din OUG nr. 113/2001, art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
În dovedire, au fost atașate la dosar înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 573/05.02.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, declinând competența soluționării acțiunii în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal la data de 25.02.2013, sub dosar nr._ /2013.
Reclamanta a achitat aferent cererii formulate o taxă de timbru în cuantum de 12 lei, respectând disp. art. 3 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 146/1997.
Curtea a încuviințat, față de disp. art. 167 C.pr.civ. (1865), proba cu înscrisurile depuse la dosar, aceasta fiind legală, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Analizând înscrisurile atașate la dosar și constatând că este competentă să procedeze la judecare în condițiile art. 3 pct. 1 C.pr.civ. rap. la art. 10 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține următoarele:
Prin procesul – verbal de control nr. 136/05.12.2011 întocmit de M. M., Familiei și Protecției Sociale – Direcția Generală de Inspecție Socială s-a constatat, între altele, cu privire la BCR Sucursala Caracal, cu sediul în Caracal, .. 13, județ O., că «Pentru persoanele cu handicap auditiv sau cu surdocecitate, instituția nu asigură interpret autorizat al limbajului mimico – gestual, nefiind respectate astfel prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, fapt pentru care a fost întocmit procesul – verbal de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale . nr._ fiind aplicată ca și sancțiune – avertismentul»; totodată, ca plan de măsuri dispuse ca urmare a neconformităților constate față de prevederile legislației din domeniul asistenței sociale, echipa de control a dispus «întreprinderea demersurilor în vederea asigurării unui interpret autorizat al limbajului mimico – gestual pentru persoanele cu handicap auditiv sau cu surdocecitate, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006», stabilindu-se ca termen de realizare data de 10 ianuarie 2012, iar persoană responsabilă directorul executiv retail. (filele 24 – 26 din dosarul tribunalului).
Preliminar, Curtea constată că în cauză a intervenit o transmisiune legală a calității procesuale pasive de la M. M., Familiei și Protecției Sociale – Direcția Generala de Inspecție Sociala către Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială; în acest sens, Curtea observă disp. art. 1 alin. 1 și 2, respectiv art. 21 din OUG nr. 113/2011, texte potrivit cărora: (art.1) „(1) Se reorganizează Agenția Națională pentru Prestații Sociale, prin preluarea activității de inspecție socială din cadrul Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale, ca Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale. (2) Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică și are sediul în municipiul București, .. 20, sectorul 1.”, respectiv (art.21) „Prin preluarea atribuțiilor și a responsabilităților de inspecție socială Agenția se subrogă Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale în toate drepturile și obligațiile din domeniul de activitate al inspecției sociale, decurgând din acte normative și administrative, contracte, convenții, înțelegeri, protocoale, memorandumuri, acorduri, litigii, orice alte acte care produc efecte juridice”. În acest context, calitatea procesuală pasivă revine ca pârât Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială, date fiind și disp. art. 161 din Legea nr. 554/2004, care de altfel a și depus întâmpinare la dosar.
În al doilea rând, Curtea constată că deși partea reclamantă solicită anularea procesului – verbal de control nr. 136/05.12.2011 și suspendarea măsurilor dispuse prin acesta, totuși face referire în conținutul acțiunii formulate la dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Curtea apreciază că natura juridică a actului litigios, sub aspectul obligației rezultate din „Plan de măsuri”, este de act administrativ, adică de act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naștere unui raport juridic, în sensul definiției de la art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Astfel, dincolo de evidența faptului că actul în discuție emană de la o autoritate publică (MMFPS – DGIS), prezintă caracter individual - privind un subiect de drept determinat (BCR SA prin sucursala C.) -, și este emis în regim de putere publică, de asemenea prin intermediul lui se individualizează, ca efect al executării în concret al legii, o obligație în sarcina subiectului vizat, și anume aceea de întreprindere a demersurilor în vederea asigurării unui interpret autorizat al limbajului mimico – gestual pentru persoanele cu handicap auditiv sau cu surdocecitate, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006.
Astfel, Curtea nu poate concluziona că actul litigios, inclusiv măsura dispusă prin intermediul său, ar avea caracter contravențional pentru a intra sub incidența O.G. nr. 2/2001 și al motivelor de nulitate relativă sau absolută prevăzute de acel act normativ.
De altfel, după cum se poate observa din lectura cererii de chemare în judecată, deși partea reclamantă face referire la dispozițiile OG nr. 2/2001, totuși sesizează instanța de contencios administrativ de drept comun, iar nu judecătoria ca instanță derogatorie în materie de contravenții, respectiv invocă dispozițiile Legii nr. 554/2004 ca temei de drept al acțiunii.
În plus, un argument suplimentar în sensul că actul litigios este, sub aspectul obligației rezultate din „Plan de măsuri”, unul cu caracter administrativ în sensul dreptului comun, iar nu contravențional, rezultă chiar din mențiunea finală a procesului – verbal de control nr. 136/05.12.2011, unde se arată în mod expres că fusese deja «întocmit procesul – verbal de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale . nr._ fiind aplicată ca și sancțiune - avertismentul», ceea ce lămurește că rolul întocmirii actului litigios a fost acela de a impune măsuri, altele decât cele cu caracter de sancțiune contravențională, și anume una cu caracter administrativ.
Pe cale de consecință, referirile părții reclamante la disp. O.G. nr. 2/2001 sunt lipsite de relevanță în cauza de față, întrucât actul contestat nu instituie sancțiuni principale sau complementare cu caracter contravențional, ci impune o obligație în sarcina entității controlate printr-un act administrativ, ca urmare a constatării unei deficiențe în respectarea legii. Astfel, câtă vreme actul litigios nu intră sub incidența OG nr. 2/2001, nu trebuia să respecte obligațiile identificate de partea reclamantă cu raportare la disp. art. 3 și 17 din acel act normativ, motiv pentru care nu devine incidentă vreo sancțiune a nulității din această perspectivă.
În ce privește referirile BCR SA la disp. art. 41 C.pr.civ. (1865), acestea denotă confuzia părții reclamante între normele ce guvernează raportul de drept substanțial și cel de drept procesual. În acest sens, disp. art. 41 C.pr.civ. (1865) prezintă relevanță sub aspectul capacității procesuale de folosință în plan procesual civil; or, raportul procesual configurat de partea reclamantă în dosarul de față, înaintea instanței de judecată, privește ca subiect activ pe BCR SA, motiv pentru care referirea la disp. art. 41 C.pr.civ. (1865) poate constitui eventual un argument pentru a susține îndreptățirea procesuală a reclamantei de a sta în judecată; cât despre BCR SA Sucursala Caracal, Curtea apreciază că aceasta nu intră în cadrul procesului – verbal de control nr. 136/2011 într-un raport de drept procesual cu autoritatea publică, motiv pentru care disp. art. 41 C.pr.civ. (1865) nu vin să reglementeze validitatea actului litigios.
Nu constituie un argument valid pentru a justifica anularea actului litigios nici faptul că procesul – verbal nr. 136/2011, sub aspectul măsurilor dispuse, privește Sucursala Caracal a BCR SA. Deși potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 rep. sucursala este definită ca un dezmembrământ fără personalitate juridică al unei societăți, totuși se observă că art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006 face referire la noțiunea de „instituții … publice sau private”, iar nu la persoane juridice. Această din urmă referire apare ca fiind firească, deoarece obligația rezultată din art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006 trebuie să fie îndeplinită indiferent că entitatea, la care apelează persoana cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, are sau nu personalitate juridică, esența textului fiind centrată pe asigurarea accesibilității, iar nu pe forma de organizare a entității vizate. În acest din urmă sens, apreciind prin procedeul logic de interpretare reductio ad absurdum (reducere la absurd) că teza părții reclamante este corectă, atunci o societate civilă, recunoscută de lege ca formă de organizare validă, deși ar presta legal diferite servicii către public, nu ar fi ținută de obligația rezultată din art. 69 al Legii nr. 448/2006, ceea ce ar implica excluderea ab initio de legiuitor a accesibilității persoanelor cu handicap auditiv ori cu surdocecitate de la anumite servicii, teză ce nu poate fi primită, date fiind și argumentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Totodată, se mai impune a se observa că, acolo unde legiuitorul a acordat relevanță personalității juridice, a arătat-o în mod expres; astfel, la art. 78 alin. 2 și 3 din Legea menționată, se face referire la „autoritățile și instituțiile publice, persoanele juridice, publice sau private, (…)”.
În acest context, nici indicarea sediului Sucursalei, iar nu al BCR SA, nu poate constitui un motiv de anulare a actului litigios.
În ce privește obligația rezultată din disp. art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, Curtea apreciază că aceasta incumbă inclusiv instituției bancare.
Astfel, potrivit textului în discuție (forma în vigoare la data controlului), „Autoritățile și instituțiile centrale și locale, publice sau private asigură, pentru relațiile directe cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, interpreți autorizați ai limbajului mimico-gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate” (art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006).
Este evident din lectura textului că noțiunea de „autoritate”, primul subiect al propoziției, se referă la autoritățile publice centrale și locale, în sistemul de drept românesc nefiind recunoscută existența vreunei „autorități private”.
Pe cale de consecință, rămâne ca al doilea subiect al propoziției, adică substantivul comun „instituțiile”, să se acorde cu atributele „publice sau private”, ceea ce înseamnă că obligația instituită de text incumbă atât instituțiilor publice, cât și instituțiilor private.
În condițiile în care însă legiuitorul nu a definit noțiunea de „instituție privată”, revine Curții să determine sensul acestei noțiuni pe cale de interpretare.
În acest sens, Curtea reține că art. 4 din Legea nr. 448/2006 prevede că „Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte”.
Observând că situația de fapt specifică litigiului de față datează din anul 2011, Curtea arată că prin Legea nr. 221/2010 a fost ratificată Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007. Or, disp. art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României prevăd că „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Prin art. 3 din Convenția menționată se instituie ca principiu al acesteia accesibilitatea, definită la art. 9 pct. 1 din aceeași Convenție în sensul următor: „1. Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea să trăiască independent și să participe pe deplin la toate aspectele vieții, statele părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea și eliminarea obstacolelor și barierelor față de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele, la: a) clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă; b) serviciile de informare, comunicații și de altă natură, inclusiv serviciile electronice și de urgență.”.
Totodată, același art. 9, la pct. 2 prevede: „Statele părți vor lua, de asemenea, măsuri potrivite pentru: (…) b) a se asigura că entitățile private care oferă facilități și servicii deschise publicului sau oferite acestuia țin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru persoanele cu dizabilități; (…) e) a furniza forme de asistență vie și intermediere, inclusiv ghizi, cititori și interpreți profesioniști de limbaj mimico-gestual, pentru a facilita accesul în clădiri și în alte spații publice;”.
Astfel, din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor legale menționate mai sus, Curtea deduce că o instituție bancară se încadrează în categoria instituției private vizate la art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, căci constituie o entitate privată care oferă servicii deschise publicului, fiind ținută să asigure accesibilitatea și, astfel, să înlăture barierele în participarea persoanelor cu dizabilități ca membri egali ai societății.
În plus, apreciază Curtea că persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate se încadrează în definiția persoanei cu dizabilități în sensul art. 1 paragraf 2 din Convenția amintită, text potrivit căruia „Persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți”.
Pe cale de consecință, în lipsa unor argumente rezonabil justificate pentru care entitatea controlată să nu reprezinte o „instituție privată” în sensul art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, rezultă că intră sub incidența obligației rezultate din acel text, câtă vreme oferea servicii deschise publicului și acces într-un spațiu public.
Existența unei obligații anume prevăzute în sarcina operatorilor de servicii bancare la art. 67 alin. 2 și 3 din Legea nr. 448/2006 nu exclude aplicabilitatea în cazul acestora și a obligației rezultate din art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, cu atât mai mult cu cât cele două obligații în discuții, respectiv cea rezultată din art. 67 și cea reieșită din art. 69, se află într-o relație de intercorelare, iar nu de excludere. În acest din urmă sens, Curtea arată că oferirea de informații sau acordarea de asistență în completarea formularelor la solicitarea persoanelor cu handicap este foarte probabil să implice, în cazul persoanei cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, concursul unui interpret autorizat al limbajului mimico-gestual sau al limbajului specific al persoanei cu surdocecitate, tocmai pentru ca acea comunicare să fie efectivă și eficientă.
Curtea nu poate accepta ca fiind un argument valid faptul că entitatea verificată nu ar lucra în mod frecvent cu astfel de persoane cu handicap (dizabilități). În primul rând, . exclude o astfel de interacțiune. În al doilea rând, necesitatea asigurării accesibilității devine activă chiar și în prezența existenței unui sigur caz, ținând de demnitatea persoanei respective și asigurarea participării sale și a integrării depline în societate, cu înlăturarea oricărei bariere rezultate din mediu sau mentalitate. În al treilea rând, principiul accesibilității nu poate fi înlăturat pentru considerente de ne-economicitate sau potențiale pierderi de profit ale titularului obligației.
De asemenea, nu poate constitui un argument valid nici faptul că persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate s-ar prezenta însoțite de membrii familiei. A admite o asemenea motivare ar implica instituirea obligației de asigurare a accesibilității în sarcina beneficiarului, adică al persoanei cu handicap, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece obligația incumbă instituției private, adică entității care furnizează servicii publicului. În al doilea rând, nu se poate pleca de la premisa că în absolut toate cazurile orice persoană cu handicap auditiv ori cu surdocecitate s-ar prezenta însoțită pentru facilitarea interacțiunii. În plus, o asemenea eventuală practică privind însoțirea persoanei cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, în situațiile în care intervine, este în primul rând rezultatul lipsei oferirii accesibilității din partea entității care furnizează servicii publicului; or, scopul normei de drept în discuție este tocmai de a se înlătura conduita omisivă a instituției private în asigurarea accesibilității.
În ceea ce privește referirile părții reclamante la procedura de autorizare a interpreților, Curtea consideră că nu pot fi de natură a duce la anularea actului litigios.
Astfel, partea reclamantă recunoaște că încă de la nivelul anului 2008 – adică 3 ani anterior controlului – autoritatea publică a procedat la autorizarea de interpreți; totodată, reclamanta recunoaște expres existența în fiecare județ a cel puțin o persoană care să fi fost autorizată ca interpret în sensul art. 69 din Legea nr. 448/2006. În aceste condiții, nu se poate accepta o pretinsă imposibilitate obiectivă de îndeplinire a obligației, ci culpa în respectarea textului revine BCR, considerentele invocate de aceasta având doar un caracter subiectiv.
De altfel, după cum a dovedit partea pârâtă prin proba cu înscrisuri (filele 39 și urm. din dosarul tribunalului), alte entități, inclusiv o bancă, au acționat activ în sensul respectării obligației rezultate din art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, prin contractarea serviciilor de interpret.
Față de cele arătate în precedent, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea de anulare a procesului – verbal de control nr. 136/05.12.2011, cu mențiunea că prin criticile formulate partea reclamantă nu a contestat decât aspectele și măsurile privind obligația rezultată din art. 69 alin. 1 din Legea nr. 448/2006.
Totodată, Curtea va respinge ca nefondată și cererea de suspendare a executării măsurii dispuse.
În acest din urmă sens, Curtea reține că potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „(1) În cazuri bine justificateși pentru prevenirea unei pagube iminente, dupăsesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”, în timp ce art. 15 alin. 1 din același act normativ prevede că „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”.
Mai reține Curtea că potrivit art. 2 alin. 1 lit. (ș) și (t) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentăse înțelegeprejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, iar prin cazuri bine justificate, legiuitorul a înțeles împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Pe cale de consecință, bucurându-se de prezumția de legalitate, întemeiată pe prezumțiile autenticității și veridicității, actul administrativ unilateral este susceptibil de a-i fi suspendată executarea doar ca o situație de excepție, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, implicând, astfel, coexistența cumulativă a unui (1)caz bine justificatși a necesității prevenirii unei (2)pagube iminente coroborat cu aflarea în curs, după caz, a (3)procedurii plângerii prealabile prin care se solicită autorității publice revocarea actului administrativ litigios în tot sau în parte (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004) sau a unei acțiuni prin care se solicită anularea actului litigios în tot sau în parte (art. 15 din Legea nr. 554/2004), la care se adaugă, în anumite cazuri și condiții expres prevăzute de lege, (4)plata unei cauțiuni.
Chiar dacă soluționarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ unilateral nu implică o analiză specifică fondului, adică afirmarea unui caz concret de nelegalitatea a actului litigios, totuși configurarea îndoielii asupra legalității acestuia, cu atât mai mult cu cât îndoiala trebuie să fie serioasă, presupune ca instanța învestită cu cererea de suspendare să „pipăie fondul cauzei”, apreciind în favoarea căreia dintre părți este aparența dreptului afirmat, în lipsa căreia soluția nu ar putea fi decât susceptibilă de arbitrar. Deci, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare a executării unui astfel de act administrativ trebuie să verifice dacă la emiterea actului s-a creat în realitatea juridică o aparență de legalitate, care să dea forța juridică a executării imediate și din oficiu, iar pentru aceasta trebuie să se raporteze și la aspecte de fond ale cauzei, fără însă a-l antama în totalitate.
Față de cele arătate în precedent, în cauza de față Curtea apreciază că nu îndeplinește cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 cererea de suspendare executare act administrativ unilateral, dat fiind că la data înregistrării acestei cereri pe rolul instanței de judecată, procedura prealabilă era deja epuizată, partea interesată fiind în posesia deciziei autorități publice de soluționare a plângerii prealabile (după cum rezultă expres din cererea de chemare în judecată – fila 4, paragraf 9 din dosarul tribunalului), iar pe rolul Curții de Apel București figura înregistrată o acțiune în anularea actului litigios (adică cererea nr._ ).
Astfel, observând conținutul și succesiunea textelor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea deduce pe cale de interpretare că nu a fost în intenția legiuitorului de a pune la dispoziția celui ce se pretinde vătămat mai multe instrumente concomitente, pentru a solicita și obține suspendarea de executare a actului administrativ unilateral, ci s-a urmărit crearea unor mecanisme procesuale corespunzător fiecărei faze a procedurii. În acest sens, Curtea arată că reglementarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 permite părții interesate să solicite și să obțină suspendarea de executare atunci când procedura este în faza prelitigioasă a plângerii prealabile, în timp ce art. 15 este menit a permite părții ce se pretinde vătămată să solicite instanței suspendarea de executare odată cu sau atunci când pe rol se află în curs acțiunea de anulare act administrativ.
De altfel, argumentele pentru a susține o asemenea interpretare rezultă chiar din textul art. 14 și 15 ale Legii nr. 554/2004.
Preliminar, subliniază Curtea că nu ar trebui confundate efectele fiecărei suspendări ce se poate dispune, în cond. art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004, cu condițiile de formulare a cererii. Chiar dacă, în ipoteza în care ar fi admisă cererea de suspendare potrivit art. 14, efectele acesteia s-ar putea produce până la pronunțarea instanței de fond, din aceasta nu se poate trage concluzia că și cererea ar putea fi formulată în cond. art. 14 până la același moment.
Aparent legiuitorul ar fi prevăzut la art. 14 doar momentul de la care poate fi formulată cererea de suspendare, adică ulterior sesizării autorității publice cu plângerea prealabilă. În realitate, din textul art.14, dar și din coroborarea lui cu art. 15, rezultă și momentul până la care poate fi formulată o asemenea cerere, cel mai târziu în preziua introducerii acțiunii în anulare act administrativ unilateral.
Spre acest rezultat se impune a se observa textul art. 14 alin. 1 teza finală, prin care legiuitorul prevede o cauză de încetare de drept a suspendării, respectiv neintroducerea acțiunii în anularea actului într-un anumit termen.
Se observă totodată din lectura art. 14 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 că esențială în reglementarea legiuitorului este raportarea la sesizarea în cond. art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, adică la procedura prealabilă, în timp ce art. 15 are în vedere acțiunea principală în anulare act, căreia îi poate fi atașată și o cerere de suspendare sau aceasta din urmă poate fi formulată până la soluționarea acțiunii în fond.
În plus, recurgându-se la metodele de interpretare teleologică și logică, se observă că legiuitorul a ales să procedeze la reglementarea a două texte distincte, aspect de natură a sublinia că aceste două proceduri, în afara elementelor ce le sunt comune, în realitate sunt distincte, îndeosebi prin prisma momentului în care intervin.
Totodată, toponimia textelor indică faptul că art. 15, în afara trimiterilor făcute la art. 14 din considerente de tehnică legislativă, este menit să deroge de la acesta din urmă și privește o procedură care temporal se plasează ulterior momentului la care poate interveni cea prevăzută în textul precedent.
Pentru toate aceste motive, Curtea concluzionează că nu este întrunită o primă condiție impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 spre a se putea dispune suspendarea de executare a actului administrativ unilateral, adică momentul la care poate fi formulată cererea.
În al doilea rând, Curtea apreciază că în raport de probele administrate în cauză de partea reclamantă nu rezultă nici îndeplinirea condiției cazului bine justificat.
După cum a arătat mai sus, Curtea reține că potrivit art. 2 alin. 1 lit. (t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate, legiuitorul a înțeles împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Or, după cum deja s-a argumentat în precedent, Curtea nu a identificat în soluționarea acțiunii de fond existența vreunui motiv de nelegalitate cu privire la procesul – verbal de control nr. 136/2011 în raport de aspectele pretinse de partea reclamantă. Pe cale de consecință, nu este incidentă ipoteza de la art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, căci odată cu judecarea fondului cauzei în sensul respingerii acțiunii, coerența logică și juridică impune înlăturarea corespunzătoare a oricărei îndoieli în privința legalității actului.
Nefiind întrunite aceste condiții cerute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se impune respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ menționat, iar analiza condiției referitoare la prevenirea pagubei iminente nu se mai impune, câtă vreme suspendarea nu se poate dispune decât în caz de îndeplinire cumulativă a tuturor acestor condiții, aspect rezultat din folosirea de către legiuitor a conjuncției „și”. Pe cale de consecință, cererea de suspendare executare se va respinge ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de intervenirea transmisiunii legale a calității procesuale pasive de la M. M., Familiei și Protecției Sociale – Direcția Generala de Inspecție Sociala la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială.
Respinge cererea reclamantei B. Comercială Română SA cu sediul în București, .. 5, sector 3, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială cu sediul în București, ., sector 5, de anulare proces – verbal de control nr. 136/2011 și suspendare executare măsuri complementare, ca nefondată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare aferent fondului și în 5 zile de la comunicare aferent cererii de suspendare executare.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Aprilie 2013.
Președinte, Grefier,
B. CristeaFelicia L. V.
Red.tehnored.jud.BC/4ex./mai 2013
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 1801/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 3656/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
