Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Sentința nr. 3813/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3813/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 5234/2/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3813
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 02.12.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER – A. M. C.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ promovată de reclamanta S.C. R. C. S.R.L.în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, având ca obiect anulare act administrativ.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 18.11.2013, fiind consemnate în Încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, dar și pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 25.11.2013 și apoi la data de astăzi, 02.12.2013, când în aceeași compunere a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 24.07.2013 reclamanta S.C. R. C. S.R.L. a contestatîn contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI Decizia nr. 354/02.07.2013 emisă de pârât.
În drept, au fost invocate Legea nr. 504/2002, Decizia nr. 220/2011 a CNA, Constituția României, precum și Convenția EDO.
Prin întâmpinare formulată la data de 19.09.2013 pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.
În drept au fost invocate disp. ale C.pr.civ.
Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
În temeiul disp. art. 258 rap. la art. 255 C.pr.civ. a fost încuviințată și respectiv administrată proba cu înscrisuri ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Analizând actele dosarului, Curtea constată că:
În fapt, prin Decizia nr. 354/02.07.2013 emisă de pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI s-a dispus sancționarea radiodifuzorului S.C. R. C. S.R.L., titular al licenței audiovizuale nr. S-TV 281.2/09.06.2011, al deciziei de autorizare nr. 1779.0/09.06.2011 și reautorizare nr. 1779.1-1/01.11.2011 pentru postul de televiziune ROMÂNIA TV, cu amendă în cuantum de 30.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 34 alin. (1) și art. 40 alin. (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia contestată, s-a reținut în esență că în emisiunea „Ediție specială” din 26.06.2013 invitații au formulat acuzații nedovedite, folosind un limbaj injurios, fără ca moderatoarea să intervină ferm, ceea ce a permis desfășurarea emisiunii în afara cadrului legal.
Potrivit dispozițiilor invocate:
Art. 34 (1): „Orice persoană are dreptul la propria imagine”.
Art. 40 (2): „Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile”.
R.. 40 (3): „Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență”.
Curtea apreciază că decizia contestată este legală și temeinică, în raport de documentația ce a stat la baza emiterii acesteia, dar și de prevederile legale corect reținute ca fiind incidente speței de către pârât, urmând a respinge acțiunea formulată de reclamantă ca fiind neîntemeiată.
Astfel, cu privire la motivul central expus de reclamantă, referitor în esență la intervenția promptă și corespunzătoare a moderatoarei pentru a asigura un cadru adecvat discuțiilor de interes general ce s-au purtat în cadrul emisiunii, față de raportul de monitorizare, acesta nu se verifică.
Contrar susținerilor reclamantei, similar punctului de vedere al pârâtului, prezenta instanță apreciază că moderatoarea a permis invitaților săi, telefonic sau din platou, să deturneze emisiunea de la un cadru normal, fiind tolerat un schimb de replici prin care s-au adus reciproc acuzații, fără a se proba în vreun fel faptele imputate și fără ca acestora să li se solicite minime dovezi în susținerea afirmațiilor făcute.
Prin modul în care s-a derulat, emisiunea a permis nerespectarea dreptului la propria imagine, dar și încălcarea dreptului publicului larg de a beneficia de o informare corectă și obiectivă, bazată pe transmiterea de informații coerente de interes general, comunicate de o manieră civilizată.
Nu s-a asigurat un dialog constructiv și o discuție contradictorie bazată pe argumente logice, pe fapte dovedite, pe exemple argumentate, ci un schimb de replici utilizând un limbaj vulgar.
Astfel, nu li s-a solicitat invitaților să dovedească susțineri precum: „Pe mine m-ai ținut în pușcărie și mi-ai furat 400 de mii de dolari, împreună cu avocatul V. D., de la Sindicat, care trebuia să meargă la familie și ai mințit țara asta, ai mințit țara asta că sunt vicepreședinte la tine la partid … ai mințit țara asta că o să ajungi președinte, ș.a.m.d.”; „Ești unul dintre cei mai mari mincinoși în politica românească” „I-ai dus la moarte pe mineri, i-ai băgat la Stoenești, i-ai băgat în calea tunurilor …”.
Li s-a permis invitaților să folosească expresii precum: „De unde știi tu, mă, derbedeul dracului, că nu mai sunt la …”; „Nu ți-e rușine, mă, vagabondule, mă”; „Uite-te în ce hal arăți, măi!”; „Uite-te în ce hal arăți!”; „ … Dar, m-am săturat de obrăznicia ta, măi maimuțoiule, măi! Du-te, mă și muncește, măi!” „Măi, analfabetule, câte clase ai tu, măi, idiotule, măi!”; „Auzi, nu ești cu mine, măi, că nu ne-am tras de brăcinari, ai auzit?...”; „Nu ți-e rușine, nesimțitule? Te dai și om de cultură”.
Față de acestea, în mod corect reține pârâtul că intervenția nu a fost una fermă, rolul moderatoarei fiind redus la acela de simplu participant la emisiune, intervențiile sale fiind lipsite de consistență și pe cale de consecință de efect.
Publicului larg nu i s-au transmis informații de interes general din viața socială, politică, istorică, etc., nu i s-a asigurat o informare corespunzătoare, corelativ dreptului oamenilor politici la exprimare, ci i-au fost comunicate, într-un mod cel puțin impropriu, injurii adresate în mod reciproc de invitații emisiunii dar și frânturi de informații din evenimente de importanță națională.
Intervenția moderatoarei nu a fost una promptă și întrucât a permis ca această discuție să se poarte nu mai puțin de 7 minute până a întrerupt legătura telefonică cu unul dintre invitați, iar aceasta cu atât mai mult cu cât emisiunea nu a presupus luarea cuvântului într-o anumită ordine de către invitați, cu respectarea dreptului la exprimare și respectiv a dreptului la replică, ci în contextul în care toți sau majoritatea invitaților ori cel puțin doi dintre aceștia au vorbit în același timp, transcrierea discuțiilor în cadrul raportului de monitorizare ce a stat la baza emiterii deciziei de sancționare realizându-se greu datorită vocilor suprapuse.
Un astfel de dialog, în care toți invitații sau mai mulți vorbesc în același timp, își adresează acuzații și injurii reciproc, cu siguranță nu servește nici interesului privat nici celui public, mai ales în contextul în care emisiunea se dorea de o anumită factură – Ediție specială, subiectul emisiunii având ca punct de plecare o telegramă a Ambasadei SUA publicată pe site-ul Wikileaks al cărei conținut viza pe de o parte o analiză făcută de oficialii ambasadei asupra partidelor extremiste din România, iar pe de altă parte, detalii despre cum sunt văzuți liderii de partid C. V. T. și G. B..
Astfel, s-a permis lezarea dreptului la propria imagine, în ceea ce privește injuriile și acuzațiile reciproc adresate de o manieră agresivă, violentă, iar publicul a fost pus în imposibilitatea de a evalua cât de justificate sunt acuzațiile pe care oamenii politici și le-au făcut, în lipsa indicării de probe care să susțină afirmațiile făcute.
În același timp, publicul larg a fost nevoit să accepte un dialog în care a fost folosit cu precădere un limbaj injurios, suburban.
Față de necesitatea de a se interveni ferm și de a asigura bunul mers al emisiunii, nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că decizia de sancționare a sa ar fi nelegală sau netemeinică întrucât moderatoarea emisiunii ar fi încercat să intervină ori de câte ori unul dintre invitații emisiunii a prezentat derapaje verbale.
De asemenea, nu ar putea fi primit nici argumentul potrivit căruia susținerile unuia dintre invitați s-ar fi derulat pe fondul unei intervenții în direct, aspect care a făcut dificilă deținerea controlului asupra afirmațiilor acestuia.
Postul de televiziune are deplina libertate în alegerea invitaților săi în realizarea emisiunilor, astfel că îi revine și deplina responsabilitate de a asigura derularea emisiunilor într-un cadru normal, cu respectarea normelor legale în vigoare.
Nu poate fi reținut nici argumentul referitor la dreptul neîngrădit la opinie și la libera exprimare care ar obliga postul de televiziune prin moderatorul său să nu poată cenzura opiniile exprimate de jurnaliști și de invitații lor, chiar dacă acestea presupun utilizarea unui limbaj neacademic.
În primul rând, trebuie specificat faptul că nici pârâtul și nici prezenta instanță nu afirmă faptul că ar fi posibilă și respectiv necesară îngrădirea în mod absolut a dreptului la libera exprimare a persoanelor invitate la emisiuni.
Ceea ce se afirmă însă este că în speță era necesar, dat fiind specificul emisiunii, să se asigure un cadru adecvat în care discuțiile să se fi purtat cu respectarea celorlalți invitați și a publicului larg, în care să fie promovate valori inclusiv să se dea dovadă de toleranță, ideea de bază fiind aceea a informării corecte a publicului, iar când discuțiile ar tinde către un derapaj normal în măsura în care discuțiile ating subiecte de interes să se intervină prompt și eficient, pentru a nu se permite lezarea de valori sociale.
În ceea ce privește considerațiile reclamantei referitoare la libertatea de exprimare și informare în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului și a altor documente europene, instanța are în vedere disp. art. 30 din Constituția României, Libertatea de exprimare, în conformitate cu care:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.
(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
De asemenea, conform art. 53 din Constituția României, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți:
„(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
În sfârșit, potrivit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.
Reținând aceste norme, instanța arată că deși este adevărat că libertatea de exprimare ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenția E.D.O., stă chiar la baza noțiunii de „societate democratică”, fiind unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 ea acoperind nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației, acestea fiind cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis în absența cărora nu există „societate democratică” (cauza Handyside c. Regatului Unit, 1976), tot atât de adevărat este că dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut.
Astfel fiind, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși.
Sub acest din urmă aspect, instanța are în vedere faptul că în ceea ce privește titularii libertății de exprimare, trebuie spus că de dreptul garantat de art. 10 se bucură atât persoanele fizice cât și cele juridice. Astfel, din punctul de vedere al paragrafului 1, este indiferentă calitatea specială pe care o au acestea. Totuși, statutul special al anumitor persoane (de exemplu militarii, deținuții, funcționarii publici, ziariștii, oamenii politici) poate restrânge sau mări protecția acordată dreptului lor. În acest context intră în discuție noțiunea de „îndatoriri și responsabilități” pe care le comportă, conform paragrafului 2, exercitarea libertății de exprimare.
În analiza, deci, a restricțiilor ce pot fi aduse libertății de exprimare, se constată că paragraful 2 al art. 10 permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertății de exprimare cu condiția să respecte cerințele impuse de Convenție pentru valabilitatea acestora. Astfel, Curtea EDO a afirmat că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate de paragraful 2: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.
Este cert că libertatea de exprimare a reclamantei, dat fiind rolul presei într-o societate democratică, iar în acest sens obligațiile jurnalistului referitor la informațiile pe care le transmite sau prin intermediul căruia se răspândesc, cunoaște o . restricții, impunându-se a fi analizată prin prisma paragrafului 2 al art. 10 anterior redat.
Astfel, în ceea ce privește prima condiție menționată, prevăzută de lege, ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern. Prin lege se înțelege atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal.
Această cerință este îndeplinită de Legea audiovizualului nr. 504/2002 și Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare, acte normative ce sunt deopotrivă și suficient de accesibile și de previzibile. Astfel, a statuat Curtea EDO că „trebuie în primul rând ca legea să fie suficient de accesibilă: cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând, nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale; folosindu-se dacă e nevoie de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută: experiența dovedește imposibilitatea acestui lucru. De altfel, deși certitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație. Astfel, în mod inevitabil multe legi folosesc formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică” (cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).
Cu privire la cea de-a doua condiție, scopul legitim urmărit, s-a constatat din jurisprudența sa că instanța europeană exercită un control mai strict al necesității unei măsuri luate de autorități atunci când aceasta urmărește anumite scopuri legitime (cum ar fi spre exemplu apărarea autorității și imparțialității puterii judecătorești), pe când în ipoteza măsurilor care vizează alte categorii de scopuri legitime (cum ar fi de pildă protecția moralei sau apărarea securității naționale), marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a hotărî în privința oportunității limitării libertății de exprimare este mai mare. Este posibil să fie reținute în aceeași speță mai multe motive legitime care să justifice acțiunea statului. De exemplu, în cauza Barfod c. Danemarcei (1989) în care un ziarist a fost condamnat pentru că a acuzat doi judecători de lipsă de imparțialitate în modul în care au rezolvat un litigiu fiscal, Curtea a reținut ca scopuri legitime din punctul de vedere al paragrafului 2 „protecția reputației judecătorilor” și indirect „salvgardarea autorității puterii judecătorești”.
Reținând aceste considerații cu caracter general, în speță Curtea apreciază că este îndeplinită și această a doua condiție, scopul legitim urmărit. Astfel, instituirea respectivei restricții corespunde necesității protejării dreptului la propria imagine, dar și necesității dezvoltării sănătoase a societății, ceea ce implică accesul în mod corect la informațiile de interes general, prezentarea de către instituțiile de mass-media a ideilor și opiniilor în mod echitabil, independent ideologic și politic, cu atât mai mult cu cât impactul televiziunilor în general asupra publicului larg este deosebit de puternic.
În raport de responsabilitatea ce incumbă în egală măsură și reclamantei în calitatea sa de „garant al democrației”, este firesc a exista o . restricții pe care reclamanta însă le percepe incorect ca atingeri aduse libertății sale de exprimare.
În sfârșit, este îndeplinită și cea de-a treia cerință, măsură necesară într-o societate democratică. Având în vedere rolul presei, restricția legală constând în obligația de a informa publicul telespectator în mod corect și imparțial cu privire la faptele și evenimentele prezentate corespunde unei nevoi sociale imperioase, este proporțională cu scopul legitim urmărit, iar în ce privește motivele menite să o justifice, acestea sunt pertinente și suficiente.
Marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a restrânge libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe. În consecință, protecția acordată de Convenție variază și ea corespunzător.
Așa cum s-a arătat deja, Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate în mod legitim apăra. Prin urmare, atunci când obiectul plângerii la Strasbourg îl formează încălcarea libertății discursului „politic”, înțeles în sensul său cel mai larg, marja de apreciere a autorităților naționale este foarte redusă.
Nu în ultimul rând, natura și severitatea sancțiunii aplicate joacă un rol esențial în stabilirea proporționalității cu scopul legitim urmărit. În speță, reținând cuantumul redus al amenzii aplicate, mai ales în contextul în care reclamanta nu este la prima sancțiune aplicată pentru același gen de fapte, instanța apreciază că aceasta nu are ca efect să restrângă libertatea de exprimare mai mult decât este necesar, fiind deci proporțională cu pericolul social al faptei.
În final, mai reține prezenta instanță că libertatea presei este apărată în cea mai mare măsură de organele de la Strasbourg iar aceasta se explică prin dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde însă obligația ziariștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de garant al democrației, dar aceasta numai în condițiile respectării bunei credințe și respectării obligațiilor deontologice ce le incumbă.
În sfârșit, se mai constată că art. 10 par. 1 din Convenția E.D.O. afirmă în final că „prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”. Așa cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, această clauză, în măsura în care constituie o excepție de la principiul libertății de exprimare proclamat de art. 10, are o sferă de aplicare redusă. Ea urmărește să permită supunerea mijloacelor de difuzare audiovizuale unui regim de autorizare în special în legătură cu aspectele tehnice. Măsurile de autorizare respective trebuie însă și ele să respecte garanțiile instituite de paragrafului al doilea al art. 10.
Nu în ultimul rând, instanța apreciază că în speță problema nu este neapărat aceea a încălcării libertății de exprimare sau a îngrădirii exercitării acesteia, cât obligația societății reclamante de a asigura un cadru adecvat în care să se desfășoare anumite emisiuni cu un important impact socio-politic și prin care să se realizare o corectă informare asupra unor probleme de interes general.
În sfârșit, nu va fi primită nici solicitarea formulată în subsidiar de reclamantă, respectiv de reducere a cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege, în sumă de 10.000 lei, sau de înlocuire a sancțiunii amenzii aplicate cu aceea a avertismentului.
Din actele dosarului rezultă că anterior acestei decizii, în ultimul an, reclamanta a mai fost sancționată pentru încălcarea normelor privind protecția demnității umane și a dreptului la imagine a persoanei, cu somație publică și cu 3 amenzi în cuantum de 125.000 lei (Decizia nr. 763/20.11.2012; Decizia nr. 18/10.01.2013; Decizia nr. 161/16.04.2013; Decizia nr. 240/23.05.2013).
În raport de acestea, dar și în contextul în care sancțiunea aplicată prin decizia contestată în speță este aplicată spre minimul special, amenda în cuantum de 30.000 lei este în opinia instanței aplicată corespunzător, pârâtul făcând deopotrivă aplicarea prev. art. 90 alin. 4 din Legea nr. 504/2002.
Față de circumstanțele personale și reale constatate în speță, de modalitatea de săvârșire în concret a faptei, inclusiv în raport de împrejurarea că reclamanta a mai fost anterior sancționată pentru același gen de fapte, Curtea apreciază ca fiind lipsite de relevanță sancțiunile în concret aplicate de pârât în alte situații, astfel cum rezultă din deciziile depuse de reclamantă la dosar la termenul de judecată din 18.11.2013.
În sfârșit, referitor la pretinsa lipsă de consecințe a emisiunii prin prisma orei de difuzare, motiv evocat pentru prima dată de reclamantă cu ocazia cuvântului acordat în dezbateri asupra fondului cauzei, față de situația de fapt și de drept reținute de pârât prin decizia de sancționare, respectiva împrejurare este lipsită de relevanță. Astfel, în mod corect a subliniat pârâtul că respectiva susținere este irelevantă întrucât reclamanta nu a fost sancționată și pentru nerespectarea unor norme privind protecția minorilor.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, reținând așadar că reclamantei nu i-a fost încălcat nici un drept sau interes legitim, având în vedere și disp. art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge contestația promovată împotriva Deciziei nr. 354/02.07.2013 ca fiind neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea promovată de reclamanta S.C. R. C. S.R.L.cu sediul ales la CA „A. N.” - București, ., ., în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUIcu sediul în București, ., sector 5, ca fiind neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a fi depusă la prezenta instanță, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.12.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. M. P. A. M. C.
Red. MMP
2 ex./17.07.2014
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1380/2013.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 2322/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
