Obligaţie de a face. Sentința nr. 815/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 815/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2013 în dosarul nr. 2029/116/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 815
Ședința publică din data de 25.02.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER - A. M. G.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ promovată de reclamanții B. M., N. N., A. C.-V., B. D. și S. A. în contradictoriu cu pârâții P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM – STRUCTURA GENERALĂ și M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect refuz acordare drepturi.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
În raport de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, în data de 15.01.2013, pârâta Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus la doar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, deoarece nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată.
Curtea constată că toate părțile au cerut judecarea cauzei în lipsă, mai puțin pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Deliberând, în continuare, asupra cererii de amânare a cauzei formulată de către Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Curtea o respinge ca fiind neîntemeiată, în raport de împrejurarea că acțiunea i-a fost comunicată de către Tribunalul Călărași, în acest sens - fila 95 din dosarul Tribunalului Călărași, anterior declinării, această pârâtă formulând și întâmpinare, în acest sens - fila 13 din dosarul Tribunalului Călărași.
Nemaifiind cereri de formulat, Curtea încuviințează proba cu înscrisuri ca fiind concludentă și utilă soluționării cauzei și reține cauza în pronunțare asupra excepției calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pe care o invocă din oficiu și asupra fondului.
CURTEA ,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub numărul_ la data de 08.08.2012, reclamanții B. M., N. N., A. C.-V., B. D. și S. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâții P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM – STRUCTURA GENERALĂ și M. FINANȚELOR PUBLICE obligarea acestora la plata primei de vacanță pe anul 2011 pentru reclamanții B. M., N. N., B. D. și S. A. și pentru viitor pentru toți reclamanții, obligarea pârâților la restituirea sumelor reținute în mod nejustificat, drepturi ce vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație existent la data punerii efective în executare, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Public sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
In drept, au fost invocate OUG nr. 27/2006, Legile nr. 330/2009, nr. 8/2007, nr. 188/1999, nr. 118/2010, nr. 285/2010, nr. 567/2004, nr. 303/2004, nr. 24/2000, art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Constituția României, OG nr. 6/2007.
La data de 08.10.2012 pârâtul M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, a solicitat respingerea cererii de acordare a primei de concediu pentru viitor ca fiind inadmisibilă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând în drept disp. art. 115-118 C.pr.civ.
Întâmpinare a formulat în cauză la data de 10.10.2012 și pârâta Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în drept invocând de asemenea disp. art. 115-118 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 1982/15.11.2012 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Călărași și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr,_, la data de 27.12.2012.
La primul termen de judecată, 25.02.2013, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri ca fiind concludentă și utilă soluționării cauzei, a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reținând cauza în pronunțare asupra acesteia și asupra fondului.
Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
Ca și temei de drept al pretențiilor deduse judecății, reclamanții invocă disp. art. 241 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Potrivit acestui text de lege „La plecarea în concediu de odihnă, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență are dreptul, în condițiile legii, pe lângă indemnizația de concediu aferentă acestei perioade, și la o primă de concediu egală cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna anterioară plecării în concediu. Indemnizația de concediu și prima de concediu se plătesc cumulat, cu cel mult 5 zile înaintea datei plecării în concediu. În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracționat, prima de concediu și indemnizația de concediu se acordă o singură dată”.
În același sens, sunt invocate și disp. art. 23 alin. 1 din OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în conformitate cu care: „La plecarea în concediul de odihnă, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe are dreptul, în condițiile legii, pe lângă indemnizația de concediu, și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Indemnizația de concediu și prima se plătesc cumulat, cu cel mult 5 zile înaintea datei plecării în concediu. În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracționat, prima de concediu și salariul de bază se acordă o singură dată”.
Începând cu data de 01.01.2011 aceste articole sunt abrogate prin art. 39 lit. o) și lit. s) din Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010.
Acest act normativ „are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului” (art. 1 alin. 1).
De asemenea, potrivit art. 1 alin. 2 din aceeași lege, „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.
În raport de aceste prevederi legale, Curtea apreciază că nu există niciun motiv pentru admiterea pretențiilor reclamanților, acordarea primei de vacanță pe anul 2011 (și pentru viitor) neavând niciun temei de drept.
În contextul în care nu există nicio lege care să prevadă acordarea unui astfel de drept personalului din categoria reclamanților, având în vedere și dispozițiile Legilor nr. 284 și nr. 285/2010, iar în raport de acestea drepturile bănești ale procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex, aceștia nu pot invoca în mod pertinent încălcarea vreunui drept patrimonial.
Nu poate fi primită nici susținerea reclamanților în sensul că măsura eliminării primei de vacanță pentru magistrați, personalul auxiliar de specialitate, conex (…) nu se justifică întrucât limitarea drepturilor nu era necesară într-o societate democratică.
Pe de o parte, susținerea nu are niciun suport legal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO negarantând în mod absolut și nelimitat în timp un drept de creanță.
Potrivit acestei norme „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art. 1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art. 1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții E.D.O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prima de vacanță, solicitată pe calea prezentului demers judiciar, nu reprezintă un drept de natură salarială.
Astfel, decizia legiuitorului de neacordare a unui drept bănesc nu constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, dreptul salariatului la anumite bonusuri, prime ori la alte drepturi care nu constituie echivalent al muncii prestate, într-o perioadă dată, nefiind unul absolut care să fie protejat de Convenție și deci și de Curtea E.D.O. ca și drept fundamental al omului.
Cu mențiunea că în speță nu este vorba de dreptul la salariu, prezenta instanță menționează deopotrivă practica instanței de la Strasborug care face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Leias c. Croației, Hotărârea din 20.05.2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Pe de altă parte, măsura eliminării primei de vacanță - printr-o lege - constituie o chestiune de opțiune a legiuitorului, care a ales să nu mai plătească respectiva remunerație în mod de sine stătător, obligatoriu a fi aplicată inclusiv de către organul judiciar, cât timp nu s-a constatat neconstituționalitatea normei criticate.
Analizând în continuare motivele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, Curtea constată că nu este întemeiată susținerea reclamanților în sensul că dispozițiile art. 241 pe care își întemeiază pretențiile ar fi fost preluate în Legea nr. 330/2009, respectiv în art. 28 alin. 1.
Examinând acest text legal, Curtea constată că reglementarea invocată nu are nicio legătură cu problema de drept dedusă judecății, potrivit respectivului articol „Exercitarea cu caracter temporar a unei funcții de conducere se realizează prin numirea temporară a unei persoane angajate care îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției de conducere și care nu a fost sancționată disciplinar”.
În ceea ce privește disp. art. 25 din același act normativ, de asemenea invocate de reclamanți, Curtea constată că nici prin acest text legal nu a fost recunoscut dreptul reclamanților la acordarea unei prime de concediu.
Astfel, conform art. 25:
„(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Nu este deci vorba de prima de vacanță aferentă anului 2011 pretinsă de reclamanți ori aferentă altei perioade, nici în raport de acest text de lege nefiind apreciată ca întemeiată acțiunea reclamanților.
De asemenea, nici disp. art. 38 din Constituția României și nici prev. art. 60 din Legea nr. 567/2004 nu pot constitui temei pentru admiterea acțiunii reclamanților, în raport de dispozițiile respectivelor texte de lege, fiind de asemenea vădit neîntemeiată susținerea că Legile nr. 285/2010 și nr. 118/2010 nu ar fi aplicabile judecătorilor, procurorilor și celorlalte categorii profesionale din sistemul judiciar.
În ceea ce privește Legea nr. 118/2010, față de obiectul acesteia, actul normativ nu este incident speței.
În ce privește Legea nr. 285/2010, aceasta reglementează salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, deci și a personalului din categoria căruia fac parte reclamanții.
Nu în ultimul rând, articolele pe care își întemeiază reclamanții pretențiile în primul rând (art. 241 din OUG nr. 27/2006 și art. 23 alin. 1 din OG nr. 8/2007) au fost abrogate prin Legea nr. 284/2010, astfel cum s-a arătat mai sus, susținerile reclamanților fiind și din acest punct de vedere neîntemeiate.
Mai invocă deopotrivă reclamanții disp. art. 22 alin. 5 și 6 din OG nr. 6/2007.
Pe de o parte observă instanța că aceste dispoziții nu sunt aplicabile procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și personalului conex întrucât este vorba de un act normativ privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Or, reclamanții nu sunt funcționari publici.
Pe de altă parte, ordonanța menționată vizează măsuri de reglementare a unor drepturi ce se acordă funcționarilor publici în anul 2007, neputând constitui deci temei pentru formularea unei astfel de pretenții în anul 2011 (sau pentru viitor).
În sfârșit, față de prevederile Legilor nr. 330/2009, nr. 284/2010 și nr. 285/2010, nu pot fi primite nici susținerile reclamanților în sensul că dreptul la acordarea unei indemnizații de concediu ar fi fost prevăzut în acte normative precum Legile nr. 50/1996, nr. 188/1999, OG nr. 38/2003 ori în Legile nr. 495/2004 sau nr. 283/2004.
Arată de asemenea reclamanții că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Apreciază reclamanții că dreptul de a beneficia de prima de vacanță este câștigat atât timp cât dispozițiile legale ce prevedeau aceste drepturi erau în vigoare la data de 31.12.2010, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.
Invocând așadar disp. art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României, reclamanții subliniază că dreptul de a încasa indemnizația de concediu aferentă anului 2011 era deja câștigat, legile care au abrogat posibilitatea acordării intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea dreptului.
În raport de aceste susțineri, Curtea constată cu prioritate că nu este vorba de art. 8 din Legea nr. 285/2010, astfel cum s-a menționat mai sus, ci este vorba de art. 9 alin. 2 din același act normativ în conformitate cu care „În anul 2011, ordonatorii de credite nu vor acorda premii și prime de vacanță”.
Observând litera și spiritul legii, Curtea apreciază că indemnizația de concediu nu s-a acordat în considerația muncii prestate în anul anterior, astfel că nu sunt relevante aspectele invocate de reclamanți cu privire la principiul constituțional al neretroactivității legii noi. Aceasta întrucât dreptul a fost acordat (cât timp legea a fost în vigoare) începând cu primul an în care persoana îndreptățită și-a început activitatea de judecător, procuror, angajat din categoria personalului conex sau de specialitate, iar nu din anul al doilea de activitate.
Prin urmare, fiind vorba de un drept pretins în anul 2011 și în condițiile în care art. 241 și art. 23 alin. 1 au fost abrogate începând cu 01.01.2011, în cazul reclamanților s-a făcut pe deplin aplicarea legii în vigoare, conform principiului tempus regit actum, neputându-se deci primi susținerea referitoare la încălcarea principiului neretroactivității.
Reclamanții nu pot deci invoca dreptul la o primă de vacanță pe anul 2011 pentru munca prestată în anul 2010, întrucât nu aceasta a fost rațiunea legii.
În raport de aceste considerente de fapt și de drept, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată cererea reclamanților privind plata primei de vacanță pe anul 2011, urmând a dispune respingerea ca atare a acesteia.
În ceea ce privește pretenția reclamanților de obligare a pârâților la plata primei de vacanță și în viitor, aceasta este vădit neîntemeiată în raport de principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor judecătorești într-un stat de drept, o instanță de contencios administrativ aplicând legea, neputând obliga la emiterea unei legi și deci la acordarea de drepturi fără un temei legal.
Este pe deplin incidentă acestei probleme Decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, astfel cum corect arată prin întâmpinare pârâtul M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este deci întemeiată apărarea formulată de acest pârât în raport de pretențiile reclamanților (de acordare de drepturi pentru viitor) dar nu în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, în temeiul plenitudinii de competență instanța cercetând pe fond pretențiile reclamanților și apărările pârâților.
În contextul în care se apreciază ca fiind neîntemeiate pretențiile ce constituie capătul principal de cerere, tot astfel urmează a fi respinsă și cererea de acordare drepturi cu actualizare în funcție de indicele de inflație existent la data punerii efective în executare, fiind vorba de un capăt accesoriu de cerere, iar soarta accesoriului o urmează pe aceea a principalului (accesorium secquitur principale).
Referitor la pretențiile reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține cu prioritate că una dintre condițiile generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularului dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). Mai este de precizat de asemenea că în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv (D. procesual civil. C. selectiv. Tete grilă, Ed. C. H. B., prof. V. M. C., G. B.).
Față de acestea, Curtea observă că nu există niciun raport juridic între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice și niciun temei legal în baza căruia să i se confere acestuia din urmă calitate procesuală pasivă într-un litigiu precum cel din speță. Totodată, analizând și dispozițiile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 304/2004, instanța constată că Ministerul Finanțelor Publice nu are nici calitate de ordonator de credite. Nu în ultimul rând, apreciază Curtea că în raport de dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice atât calitate cât și interes de a formula cerere de obligare la alocarea sumelor necesare acordării drepturilor salariale ar avea, de principiu, ordonatorul principal de credite. În sfârșit, în ceea ce privește alocarea fondurilor necesare executării unei obligații de plată, aceasta presupune inclusiv respectarea dispozițiilor legii anuale a bugetului de stat și legii privind finanțele publice.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată din oficiu și, pe cale de consecință, va respinge acțiunea împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5 invocată din oficiu și respinge în consecință acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge în rest acțiunea promovată de reclamanții B. M., N. N., A. C.-V., B. D. și S. A., toți cu domiciliul ales la locul de muncă respectiv la P. de pe lângă ÎCCJ – Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Călărași cu sediul în ., jud. Călărași în contradictoriu cu pârâții P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE cu sediul în București, str. ., sector 5 și DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM – STRUCTURA GENERALĂ cu sediul în București, str. ., sector 5, ca fiind neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.02.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER
M. M. P. A. M. G.
Red./Dact. MMP – 2 ex – 29.04.2013
| ← Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 3419/2013. Curtea... | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 2119/2013.... → |
|---|
