Pretentii. Sentința nr. 1079/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1079/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 496/2/2013
Dosar nr._ |
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1079
Ședința publică de la data de 21 Martie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: judecător B. C.
Grefier: F. L. V.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O. P. SA în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTARE A MARILOR CONTIBUABILI, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reclamanta prin consilier juridic C. I., care depune delegație la dosar, lipsă fiind pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTARE A MARILOR CONTIBUABILI.
Procedură de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că procedură de citare este legal îndeplinită, iar pârâta a depus la dosar întâmpinare în 2 exemplare, prin serviciul registratură la data de 15.02.2013, după care,
Reclamanta prin consilier juridic depune la dosar taxă de timbru în valoare de 39 lei + 4 lei și timbru judiciar în valoare de 5,3 lei. De asemenea, depune concluzii scrise.
La interpelarea instanței, reclamanta prin consilier juridic arată că nu solicită introducerea în cauză a Autorității Naționale a Vămilor, deoarece aceasta se află în subordinea ANAF. Totodată, arată că nu are alte probe de administrat și solicită încuviințarea înscrisurilor depuse la dosar.
Curtea, luând act de poziția procesuală a părții reclamate care a arătat că nu înțelege să procedeze la o lărgire a cadrului procesual pasiv prin chemare în judecată și a Autorității Naționale a Vămilor, încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar, în cond. art. 167 C.pr.civ. (1865), apreciind-o ca fiind legală, utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei. Totodată, nefiind alte probe de administrat, constată cauză în stare de judecată și acorda cuvântul pe excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul ANAF cu privire la primul capăt de cerere, precum și pe fondul cauzei.
Reclamanta prin consilier juridic solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată și, în principal, obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei, reprezentând contravaloare accize achitate de reclamantă. În subsidiar, arată că solicită obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la soluționarea cererii de restituire depusă de reclamanta sub nr._/13.11.2012. În argumentare solicită a fi avute în vedere motivele dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin concluziile scrise depuse. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.01.2013 pe rolul Curții de Apel București Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, sub dosarul nr._, partea reclamantă O. P. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUALILI, ca instanța să dispună, prin hotărârea ce va pronunța, (1) în principal, obligarea AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei, reprezentând contravaloare accize achitate, aferente produsului exportat; (2) in subsidiar, obligarea AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI la soluționarea cererii de restituire depusa sub nr._/13.11.2012, in termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi întârziere.
În motivare, a arătat partea reclamantă că pentru produsele energetice accizabile realizate in antrepozitul fiscal de producție si livrate la export din locurile de depozitare (Oil Terminal), altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale, accizele plătite ca urmare a eliberării in consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat. O. P. a efectuat un export de păcura, cu accizele plătite, din locația neautorizata ca antrepozit fiscal (Oil Terminal), prin biroul vamal Constanta. Accizele aferente cantității totale de produs exportat sunt de 2.125.798,76 lei.
Conform prevederilor legale aplicabile la momentul efectuării exportului, accizele plătite ca urmare a eliberării in consum a acestui produs pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.
In temeiul art. 20642 din Codul Fiscal si a punctului 98.1 din Normele de Aplicare a Codului Fiscal (in vigoare la momentul solicitării de restituire) O. P. arată că a depus la AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI cererea de restituire a accizelor, înregistrata sub nr._/13.11.2012, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente cantității de produs exportat, in valoare de 2.125.798,76 lei.
La această solicitare de restituire, O. P. nu a primit niciun răspuns, suma solicitata nefiind restituita pana in prezent.
A mai arătat reclamanta că potrivit art. 20642 alin. 31 din Codul fiscal (in vigoare la momentul solicitării de restituire): „(31) Pentru produsele accizabile care au fost eliberate pentru consum în România și care ulterior sunt exportate, persoana care a efectuat exportul are drept de restituire a accizelor, în condițiile prevăzute în normele metodologice.”. Conform pct. 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal (in vigoare la momentul solicitării de restituire), aprobate prin HG nr. 44/2004: „98.1. (1) Pentru produsele energetice accizabile realizate de antrepozitarii autorizați pentru producție produse energetice și livrate la export din locuri de depozitare, altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale, accizele plătite ca urmare a eliberării pentru consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat. (2) Pentru a beneficia de restituirea accizelor, antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe, însoțită de următoarele documente: a) copia facturii către cumpărătorul dintr-o țară terță; b) copia declarației vamale de export și după caz, copia documentului care atestă că produsele au părăsit teritoriul comunitar; c) copia documentului care atestă plata accizelor.”.
Susține reclamanta îndeplinirea condițiilor legale pentru plata sumei de 2.125.798,76 lei.
Astfel, în conformitate cu prevederile legale citate mai sus, O. P. a solicitat paratei AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI sa aprobe restituirea sumei reprezentând contravaloare accize achitate pentru produsul efectiv exportat din locația neautorizata ca antrepozit fiscal, dat fiind faptul ca produsul cu accizele plătite a fost exportat prin biroul vamal Constanta.
Art. 70 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare dispune in mod imperativ: „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal in termen de 45 de zile de la înregistrare.”.
In ciuda faptului ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se restitui contravaloarea accizelor plătite pentru produsele contaminate, depunând si toate documentele justificative, nu au primit niciun răspuns din partea paratei AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI la cererea de restituire, astfel incat s-a revenit cu adresa. Nici in urma acestei adrese parata AGENȚIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI nu a răspuns solicitării de restituire a sumei reprezentând contravaloarea accizelor plătite pentru produsele exportate, astfel ca nici in momentul de fata suma nu a fost restituita, motiv pentru care solicită obligarea paratei la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei.
Subliniază reclamanta că prin nesoluționarea cererii in termenul imperativ stabilit de lege, au fost nesocotite si prevederile art. 6 par. 1 din CEDO, prin care se consacra dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei sale ., principiu european ce se aplica nu numai in procedura judiciara/contencioasa, ci si in procedura administrativa, întrucât durata procedurii in ansamblul său include si aceasta etapa prealabila si obligatorie.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 20642 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal si ale punctului 98.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.
În dovedirea cererii, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar în fotocopie cererea de restituire, facturi, declarație vamală, ordine de plată, alte înscrisuri.
Aferent cererii formulate s-a achitat taxă de timbru în cuantum de 4 lei, respectiv 39 lei, și s-au atașat timbre judiciare de 5,36 lei, potrivit art. 3 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995.
La data de 15.02.2013, pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala, in temeiul art.115 C.pr.civ., a depus la dosar întâmpinare.
Cu privire la primul capăt de cerere, prin care se solicita obligarea instituției la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei reprezentând contravaloare accize, pârâta a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil. În motivare, a arătat că partea reclamantă a formulat cerere de restituire, la organul fiscal competent, in temeiul pct.142 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobat prin HG nr.44/2004, restituirea sumei de 2.125.798,76 lei reprezentând contravaloare accize.
Arată pârâta că art. 7 din Legea nr.554/2004 prevede la alin.1 faptul ca „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”. Astfel, conform dispozițiilor legale sus menționate, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, reclamanta trebuia sa adreseze organului fiscal competent o cerere de restituire a accizelor, aceasta fiind in fapt si opinia reclamantei, care a formulat cererea de restituire a accizelor nr._/13.11.2012 prin care a solicitat restituirea accizelor in suma de 2.125.798,76 lei.
Consideră pârâtă că numai după emiterea unui răspuns de către organul fiscal competent față de cererea de restituire a accizelor formulată de S.C. O. P. S.A., reclamanta ar putea aprecia asupra oportunității de a ataca răspunsul in contencios administrativ, in situația in care acesta ar fi considerat nesatisfăcător de către societate, întrucât numai in aceasta situație reclamanta ar avea interesul de a promova o acțiune in contencios administrativ.
Cu toate acestea, fără ca organul fiscal să dea o soluție cererii, reclamanta a formulat prezenta acțiune in contencios administrativ, solicitând instanței obligarea instituției la restituirea sumei reprezentând contravaloare accize aferente produsului exportat.
Aceasta cerere este inadmisibila in considerarea prevederilor art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004 potrivit cărora: „Instanța, soluționând cererea poate, după caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverința sau orice alt înscris”.
De asemenea, astfel cum se poate constata din înscrisurile aflate la dosar, pârâta a solicitat organelor vamale, in vederea soluționării cererii reclamantei, informații suplimentare astfel încât, in speța nu poate fi vorba de un refuz nejustificat, așa cum este definit de prevederile art.2 alin.1 lit.i) din Legea nr.554/2004.
Nefiind contestat vreun act administrativ vătămător in sensul dispozițiilor art.1 din Legea nr.554/2004, reclamanta poate solicita instanței de contencios administrativ numai obligarea instituției la soluționarea cererii de restituire a accizelor si nu obligarea la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei.
Având in vedere cele arătate mai înainte, a solicitat admiterea excepției, astfel cum a fost formulată si respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, in ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea instituției la restituirea sumei reprezentând contravaloare accize.
În ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat pârâta respingerea cererii reclamantei, ca nefondată.
Astfel, termenul de soluționare prevăzut de art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala este un termen de recomandare, in speță trebuind avute in vedere și dispozițiile art.70 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscală.
Astfel cum se poate constata din înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresa Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, in vederea soluționării cererii de restituire nr._/13.11.2012, organul fiscal competent a transmis cererea formulata de reclamanta către Autoritatea Naționala a Vămilor in vederea verificării efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate in regim suspensiv, precum si stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire.
Până in prezent Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili nu a primit niciun răspuns de la Autoritatea Naționala a Vămilor cu privire la solicitările transmise.
Având in vedere motivele de fapt si de drept prezentate mai sus, solicită respingerea ca nefondată a cererii formulate de reclamantă privind obligarea la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei reprezentând contravaloare accize.
Referitor la capătul subsidiar, prin care se solicita obligarea instituției la soluționarea cererii de restituire nr._/13.11.2012, a solicitat de asemenea respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, a arătat că potrivit art.70 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala se prevede „(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.”.
In ceea ce privește termenul prevăzut de art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, acesta este un termen de recomandare pentru soluționarea cererilor depuse de contribuabili, in acest sens pronunțându-se si Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr.182/2008 in dosarul nr._ .
De asemenea, apreciază pârâta că in speță trebuie avute in vedere si dispozițiile art.70 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala potrivit cărora, in situația in care sunt necesare informații suplimentare termenul de soluționare se prelungește cu perioada cuprinsa intre data solicitării si data primirii informațiilor sol citate.
Astfel, se poate constata din înscrisurile depuse la dosar, in vederea soluționării cererii de restituire, organul fiscal competent a transmis cererea formulata de reclamanta către Autoritatea Naționala a Vămilor, in vederea verificării efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate in regim suspensiv, precum si stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire. De asemenea, organul fiscal competent, pana in prezent, nu a primit nici un răspuns de la autoritățile vamale.
Având in vedere cele arătate, consideră pârâta că a respectat dispozițiile art.70 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala.
In drept, a invocat disp. art.146 C.pr.civ.; Legea nr.554/2004; O.G. nr.92/2003, republicata; Legea nr.571/2003; HG nr.44/2004.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La data de 21.03.2013, reclamanta . a depus la dosar concluzii scrise, prin care a apreciat că acțiunea este admisibilă, susținând, în esență, că are posibilitatea de a valorifica însuși dreptul pretins, adică de a obține obligarea ANAF la restituirea sumelor și nu de a obține doar obligarea la soluționarea cererii de restituire. În acest sens, a invocat disp. art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, decizia Curții Constituționale nr. 1239/2008 și jurisprudența CEDO în interpretarea art. 6 din Convenție, precum și decizia nr. 20/2007 a ÎCCJ – Secțiile Unite.
Curtea a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, apreciindu-le ca fiind utile, concludente și pertinente cauzei, în cond. art. 167 C.pr.civ.
Analizând înscrisurile atașate la dosar, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 1 C.pr.civ. rap. la art. 10 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține următoarele:
Curtea constată că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune, prin care solicită, în principal, obligarea pârâtei A.N.A.F. la restituirea accizelor aferente unui produs exportat iar, în subsidiar, obligarea aceleiași autorități la soluționarea cererii de restituire.
Este dovedită în cauza de față împrejurarea depunerii cererii de restituire a accizelor în cuantum de 2.125.798,76 lei (cererea purtând viză de înregistrate la ANAF sub nr._/13.11.2012, filele 7 – 8 dosar) și faptul că această cerere nu s-a soluționat până în prezent.
Potrivit art.70 alin.1 din Codul de procedură fiscală, cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare; în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate, prevede alin.2 al aceluiași articol.
Având în vedere dispozițiile art. 18 alin. 1 raportate la art. 8 din Legea nr.554/2004, Curtea apreciază că primul capăt de cerere, cel formulat în principal în sensul obligării pârâtei la restituirea accizelor pretinse, este inadmisibil.
Este cert că mecanismul procedural pus la dispoziție prin Legea nr.554/2004 conferă subiectului de sezină, în cazul contenciosului subiectiv, recunoașterea dreptului pretins, însă admiterea acțiunii în sensul obligării autorității publice la soluționarea favorabilă a cererii constituie o imixtiune a instanței de contencios în atribuțiile autorității administrative, certă fiind atât eventualitatea admiterea cererii contribuabilului, cu consecința restituirii accizelor pretinse, dar și respingerea cererii, astfel că numai în acest din urmă caz devine actual dreptul contribuabilului de a critica pe fond soluția de respingere a cererii sale.
În raport de situația de fapt dedusă judecății, aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr.554/2004 nu poate presupune altceva decât obligarea organului fiscal la soluționarea cererii de restituire accize, respectiv obligarea la emiterea actului administrativ fiscal în conformitate cu dispozițiile art.20642 Cod fiscal și nicidecum pronunțarea în mod direct a unei hotărâri de obligare a autorității fiscale la restituirea accizelor pretinse, astfel că excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei sub acest aspect se impune a fi admisă.
Mai reține instanța că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul la justiție”, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenția [europeană] privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman și alții c. România, hotărârea din 24 mai 2006, paragraful 34), putând varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franța, hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraful 31, cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, paragraful 36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act constituind o ingerință în drepturile sale (cauza F.F. c. Franța, hotărârea din 30 octombrie 1998, paragraful 46).
Or, după cum s-a arătat mai sus, valorificarea dreptului la restituire implică mai întâi soluționarea cererii de către autoritatea publică prevăzută de lege, prin emiterea unui act administrativ fiscal, inclusiv ca efect al obligării sale prin hotărâre judecătorească la aceasta, iar, în măsura în care partea interesată este nemulțumită de soluția dată prin actul administrativ fiscal, are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ în anularea actului respectiv.
În aceste condiții, mecanismul procesual la care trebuie să recurgă partea interesată pentru a atinge finalitatea urmărită este unul complex, a cărui punere în aplicare, inclusiv prin eventuala recurgere la calea prev. de art. 24 din Legea nr. 554/2004 în caz de refuz al autorității de a se conforma hotărârii de obligare la soluționare, este accesibil părții reclamante, care este titulara tuturor acțiunilor menționate, aspect recunoscut expres prin disp. art. 1, 8, 11, 18, 24 din Legea nr. 554/2004. Totodată, nu s-a dovedit în cauză că acesta nu ar fi și un mecanism eficient și suficient pentru a conduce la remedierea ingerinței pretinse.
Nu se poate considera că dreptul de acces la instanță poate fi interpretat în sensul abaterii de la mecanismul legal doar pentru motivul că partea reclamantă a imaginat o cale procesuală mai simplă, fără însă a exista și un temei legal în acest sens.
În plus, Curtea reamintește că incidența art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este recunoscută prin Convenție în cazul raporturilor specifice dreptului fiscal, aspect lămurit deja prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cu titlu exemplificativ cauza CEDO Ferranzzini c. Italia, 12 iulie 2001, §29, disponibilă la adresa http://hudoc.echr.coe.int/sites/fra/pages/search.aspx?i=001-_).
În ce privește decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ – Secțiile Unite, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Curtea de Apel amintește că aceasta privește o altă procedură, reglementată de Legea nr. 10/2001, căreia nu i se aplică spre soluționare dispozițiile Legii nr. 554/2004 și principiile specifice contenciosului administrativ, intrând în competența și procedura de judecată de drept comun a instanțelor civile.
Relativ la decizia Curții Constituționale nr. 1239/2008, se constată că art. 1, 18, 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, ci dimpotrivă Curtea a arătat în considerente că „Soluțiile pe care instanța de judecată le poate dispune în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 reprezintă, în totalitatea lor, modalități specifice, adaptate obiectului acțiunii judiciare formulat în temeiul art. 8 din aceeași lege, prin care se recunoaște dreptul pretins sau interesul legitim al persoanei vătămate de o autoritate publică și prin care se realizează efectiv dreptul garantat de art. 52 din Constituție. Executarea oricărei soluții dispuse în favoarea persoanei vătămate de instanța de judecată, realizată prin forța coercitivă a statului, nu ar fi posibilă fără recunoașterea implicită a dreptului pretins sau a interesului legitim. De exemplu, obligarea, în temeiul art. 24 alin. (1) din lege, a autorității publice pârâte să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ constatat prin hotărârea judecătorească drept ilegal, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative reprezintă, fără putere de tăgadă, modalități concrete de recunoaștere și realizare a dreptului reclamantului”. Pe cale de consecință, accentul normei juridice cade pe identificarea corectă a dreptului sau a interesului legitim, în funcție de care este adaptată și soluția cauzei potrivit art. 18 din actul normativ menționat.
Referitor la capătul de cerere formulat în subsidiar, Curtea constată că potrivit pct. 98.1 din HG nr. 44/2004 (forma în vigoare la data cererii înregistrate sub nr._/13.11.2012) „(1) Pentru produsele energetice accizabile realizate de antrepozitarii autorizați pentru producție produse energetice și livrate la export din locuri de depozitare, altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale, accizele plătite ca urmare a eliberării pentru consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat. 2) Pentru a beneficia de restituirea accizelor, antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe, însoțită de următoarele documente. (…) 5) Autoritatea fiscală teritorială va transmite cererea și documentația depuse de antrepozitarul autorizat sau de operatorul economic autorității vamale teritoriale, care în urma analizei va decide asupra dreptului de restituire a accizelor prin emiterea unei decizii de admitere, în totalitate sau în parte, ori de respingere a cererii de restituire. În cazul admiterii cererii, autoritatea vamală stabilește cuantumul accizei de restituit. (6) Autoritatea vamală teritorială va transmite decizia prevăzută la alin. (5) autorității fiscale teritoriale. (7) În cazul în care decizia este de admitere în totalitate sau în parte, autoritatea fiscală teritorială procedează la restituirea accizelor în condițiile art. 117 din Codul de procedură fiscală”.
Din lectura normei juridice menționate mai sus, Curtea constată că în procedura de soluționare a cererilor de restituire a accizelor plătite aferent produselor energetice livrate la export, doar cererea antrepozitarului autorizat se depune la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de taxe și impozite, acestei autorități publice incumbându-i oficiul de înregistrare a cererii și de transmitere a ei către autoritatea învestită cu soluționarea, care devine în noua reglementare a HG nr. 44/2004 autoritatea vamală teritorială. În consecință, obligația de soluționare a cererii de restituire nu mai incumbă autorității fiscale teritoriale – în speță ANAF -, ci autorității vamale – fie ANV, fie un dezmembrământ competent al acesteia, de la care trebuie să emane astfel actul fiscal corespunzător, adică decizia de admitere, în tot sau în parte, ori de respingere a cererii de restituire.
Mai subliniază Curtea că potrivit art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 110/2009 „Autoritatea Națională a Vămilor se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, cu buget și patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală”. Pe cale de consecință, ANV este o autoritate publică distinctă de ANAF, bucurându-se de personalitate juridică proprie și având, în mod corespunzător, calitate și capacitate procesuală spre a sta în judecată în legătură cu obligațiile ce îi incumbă în planul procedurii fiscale.
În acest context, Curtea concluzionează că, nerevenind ANAF obligația de soluționare a cererii de restituire, ci unui terț, nu îi poate fi imputată pretinsa omisiune de nerespectare a termenelor instituite de legiuitor pentru soluționarea cererii de restituire. Pe cale de consecință, nici instanța nu poate dispune în sarcina ANAF o obligație de soluționare a cererii respective, câtă vreme partea pârâtă și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau în virtutea legii, adică înregistrarea cererii respective și înaintarea ei către autoritatea vamală competentă (a se vedea adresa nr._/16.11.2012, aflată la filele 43 – 44 dosar).
Astfel, în mod logic, din moment ce nu rezultă din probele administrate că soluționarea cererii intra în competența părții pârâte, nu poate exista din partea acesteia o conduită omisivă în soluționare cu nerespectarea termenului instituit de lege. În acest sens arată Curtea că, față de disp. art. 8 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004, orice acțiune îndreptată în contencios administrativ împotriva unei pretinse nesoluționări în termen a unei cereri de către autoritatea publică pârâtă, are ca și premisă, care precede introducerea efectivă a acțiunii, existența obligației legale de soluționare a cererii concrete formulate de partea reclamantă.
După cum deja s-a arătat mai sus, o asemenea obligație nu incumba pârâtei ANAF.
Mai arată Curtea că la termenul din data de 21.03.2013, în ciuda interpelării instanței, partea reclamantă nu a solicitat lărgirea cadrului procesual pasiv, prin introducerea în procedură și a autorității vamale. Or, art. 161 din Legea nr. 554/2004 indică în mod clar că instanța poate introduce în procedură alte subiecte de drept la cerere sau poate pune în discuție din oficiu, fără a i se prevedea vreun drept de a introduce alte părți în proces din oficiu. În ce privește cererea, aceasta trebuie să emane de la reclamant, pentru că el este titularul dreptului de configurare a cadrului procesual pasiv în cererea de chemare în judecată, dat fiind și principiul fundamental al disponibilității acțiunii specific procedurii civile.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca inadmisibil capătul principal de cerere referitor la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei reprezentând contravaloare acciză și, totodată, va respinge și capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire înregistrată sub nr._/13.11.2012 sub sancțiunea penalității, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția inadmisibilității capătului principal de cerere privind obligarea părții pârâte la restituirea sumei de 2.125.798,76 lei reprezentând contravaloare accize și, pe cale de consecință, respinge acest capăt de cerere formulat de reclamanta O. P. SA, cu sediul în București, ., nr. 22, sector 1, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILORCONTRIBUABILI, cu sediul în București, ., sector 5, ca inadmisibil.
Respinge capătul 2 de cerere, formulat de reclamanta O. P. SA, cu sediul în București, ., nr. 22, sector 1, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILORCONTRIBUABILI, cu sediul în București, ., sector 5, privind obligarea părții pârâte la soluționarea cererii de restituire înregistrată sub nr._/13.11.2012 sub sancțiunea penalității, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 21 Martie 2013
Președinte, Grefier,
B. CristeaFelicia L. V.
Red.tehnored.jud.BC/4ex./apr.2013
| ← Cetăţenie. Sentința nr. 1000/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG... → |
|---|
