Vânzări spaţii comerciale. Legea Nr.550/2002. Decizia nr. 378/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 378/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2013 în dosarul nr. 33391/3/2011
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 378
Ședința publică din data de 28.01.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: D. D. M.
JUDECĂTOR: B. M.
JUDECĂTOR: P. C.
GREFIER: C. P.
Ministerul Public-P. de pe lângă Curtea de Apel București
este reprezentat de procuror O. A..
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurenta-intimată C. de aplicare a Legii nr. 550/2002 din cadrul Primăriei sectorului 3 București și de intimata-recurentă . împotriva sentinței civile nr. 2265/24.05.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, având ca obiect vânzare spații comerciale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimată, prin avocat Jicol M., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind recurenta-intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, la data de 23.07.2012, au fost primită la registratură cererea motivată de recurs formulată de ., în dublu exemplar.
Intimata-recurentă ., prin avocat, depune la dosar înscrisuri. La interpelarea Curții, aceasta menționează că înscrisurile nu sunt noi, ci au fost depuse și în fața instanței de fond.
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererilor de recurs.
Intimata-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului formulat de C. de aplicare a Legii nr. 550/2002 din cadrul Primăriei sectorului 3 București, întrucât instanța de fond a reținut corect că forma scrisă a contractului de închiriere nu este cerută de lege ad validitatem¸ci doar ad probationem, iar relațiile contractuale dintre părți au fost dovedite prin încheierea fișei de calcul și prin plata și încasarea chiriei. Solicită admitere recursului formulat de societatea pe care o reprezintă și modificare în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în totalitate și obligarea pârâtei la demararea procedurii de vânzare prin negociere directă și a terenului aferent în suprafață de 26,09 mp. De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4500lei, depunând în acest sens la dosar chitanța . C nr. 401 din data de 07.10.2012.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a ambelor recursuri formulate în cauză, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de recurs formulate în prezenta cauză, constată următoarele:
- Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 2265/24.05.2012 pronunțată de Tribunalul București-Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI-C. DE VÂNZĂRI SPAȚII COMERCIALE ȘI DE PRESTĂRI SERVICII și a fost obligată pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, să demareze procedura de negociere directă cu reclamanta asupra spațiului comercial situat în București, .-4, sectorul 3, în suprafață de 88,90 mp, fiind respinsă solicitarea cu privire la terenul aferent în suprafață de 26,09 mp.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta . detine spatiul cu alta destinatie situat in Bucuresti, .-4, fost nr. 4, sectorul 3, in suprafata totala de 88,90 mp, in baza fisei de calcul nr._/09.12.1999 intocmita de Directia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar. Dreptul de folosinta al reclamantei cu privire la acest spatiu este confirmat si prin adresa nr._/19.09.200 emisa de Directia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar, in care se atesta ca reclamanta detine spatiul in baza dispozitiei Primarului General al Municipiului Bucuresti nr. 105/15.01.1998. Aceasta dispozitie mentiona la art. 3 ca “utilizatorii spatiilor cu alta destinatie care au contracte directe si investesc in lucrari de constructii si instalatii, vor plati, pina la incheirea contractului de colaborare cu PMB, chiria calculate conform anexei 2.5 la HCGMB nr. 59/1997, la DGAFI, pe fisa de calcul”. Aceasta dispozitie a fost ulterior anulata prin dispozitia Primarului General al Municipiului Bucuresti nr. 1882/28.11.2000.
Din cuprinsul cererii de chemare in judecata, al întâmpinării, din adresa nr. 53/09.04.2012 emisa de Primaria Sectorului 3 si din Anexa la HCGMB nr.109/22.04.2003, se retine ca spațiul comercial in suprafata de 88,90 mp situat in Bucuresti, .-4, fost nr. 4, sectorul 3, este in domeniul privat al statului, el fiind inclus si pe lista spatiilor comerciale supuse vânzării in baza Legii nr. 550/2002, aspect necontestat de catre parti.
Reclamanta a depus cererea de vanzare-cumparare a spatiului respectiv, inregistrata sub nr._/29.11.2002, iar prin adresa nr. 5314/31.01.2003, PMB-Directia Achizitii Publice i s-a comunicat faptul ca solicitarea a fost luata in evidenta, urmind a se lua masurile necesare punerii in aplicare a prevederilor Legii nr.5 50/2002 si HG nr. 1341/2002. Cererea nu a fost solutionata pina in prezent, motiv pentru care reclamanta a introdus acțiunea de față.
In drept, tribunalul a retinut incidenta dispozitiilor art. 16 din Legea nr. 550/2002, conform carora “vânzarea spațiilor comerciale, de prestări de servicii și de producție către comercianții, respectiv prestatorii de servicii persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unui contract de închiriere, concesiune, locație de gestiune, asociere în participațiune sau leasing, încheiat în condițiile legii și valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face la solicitarea acestora, prin metoda negocierii directe. Nu beneficiază de aceste prevederi persoanele fizice sau juridice care au înregistrat restanțe la plata chiriei cel puțin 6 luni consecutive din momentul încheierii contractului cu vânzătorul, persoanele care nu au respectat prevederile contractului cu vânzătorul (subînchirieri nepermise, divizare în scopul unor asocieri nepermise), precum și persoanele fizice sau juridice care au obligații neachitate față de stat la data vânzării spațiului”.
Parata a mentionat in intimpinare ca solicitarea reclamantei nu poate fi solutionata favorabil pentru ca intre reclamanta si AFI nu s-a incheiat un contract de locatiune, in temeiul caruia reclamanta sa dobindeasca dreptul de folosinta asupra spatiului, aceasta avind numai calitatea de tolerat, asadar dispozitiile Legii nr. 550/2002 nu sunt aplicabile reclamantei.
Tribunalul a apreciat ca motivarea refuzului de solutionare a cererii reclamantei este neintemeiata. Sustinerea paratei, in sensul ca intre parti nu ar exista un contract de inchiriere, este nefondata, avand in vedere ca forma scrisa a contractului de inchiriere nu reprezinta o conditie „ad validitatem”, ci numai „ad probationem”. Incheierea contractului de inchiriere este supusa principiului consensualismului prevazut de art. 1295 alin. 1 Cod civil, pentru incheierea lui valabila fiind suficient sa se realizeze acordul de vointa al partilor cu privire la prestatiile esentiale, astfel cum sunt prevazute de art. 1411 Cod civil, respectiv aceea de asigurare a folosintei si aceea de plata a chiriei. Împrejurarea că forma scrisa este ceruta numai pentru dovedirea contractului de inchiriere rezulta si din art. 1416 Cod civil, care reglementeaza mijloacele de proba a existentei acestuia, dar numai in cazul in care contractul facut verbal nu a fost pus in executare si una din parti neaga existenta acestuia. per a contrario, in cazul in care contractul verbal a fost pus in executare si nicio parte nu ii neaga existenta, dovada raporturilor juridice dintre parti este deja facuta.
Cum in speta de fata contractul verbal a fost pus in executare, reclamanta folosind in fapt imobilul in discutie, iar parata incasand chiria corespunzatoare si recunoscand aceasta situatie de fapt, instanta a constatat ca intre parti exista un contract verbal de locatiune, astfel incat reclamanta se incadreaza in prevederile art. 16 din Legea nr. 550/2002 referitoare la subiectii de drept care pot solicita cumpararea, prin negociere directa, a spatiilor comerciale detinute. In concluzie, tribunalul a apreciat ca, dat fiind faptul ca contractul de inchiriere este un contract consensual, nu este necesara forma scrisa pentru incheirea sa valabila, intre chirias (reclamanta) si administratorul spatiului existind un raport juridic de locatiune la data intrarii in vigoare a Legii nr. 550/2002. Reclamanta a detinut spatiul, a achitat pretul locatiunii si a intrebuintat bunul ca un adevarat proprietar, astfel ca acordul de vointa s-a realizat, din moment ce reclamanta ocupa spatiul cu acordul PMB, care a acceptat situatia jurídica a acesuia, stabilita anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 550/2002. In plus, ulterior PMB a incheiat cu reclamanta contractul de inchiriere nr. 4301/14.04.2008 si autentificat sub nr. 645/14.04.2008 cu privire la spatiul in cauza. Prin nota de constatare din data de 17.01.2011, AFI a atestat faptul ca reclamanta utilizeaza spatiul si ca acesta este curat si igienizat.
In ceea ce priveste situatia juridica a imobilului, in adresa nr._/10.12.2010 emisa de DAFI se mentioneaza ca imobilul a fost trecut in proprietatea statului in baza decretului nr. 92/1950, iar in adresa nr._/19.11.2010 emisa de PMB-Serviciul Instante Civile si C. Administrativ se confirma ca nu exista litigii cu privire la acest imobil. Si prin adresa nr._/_/04.05.2012 emisa de PMB-Directia Juridic se atesta faptul ca nu figureaza cerere de restituire in natura/acordare de masuri reparatorii in echivalent pentru adresa .-4, fost nr. 4, sectorul 3.
De asemenea, reclamanta nu a subinchiriat si nu a divizat spatiul atribuit (adresa nr. 1852/24.01.2011 emisa de AFI) si nu a inregistrat restante la plata chiriei timp de 6 luni consecutive de la intocmirea fisei de calcul nr._/09.12.1999 (adresa nr._/28.11.2002 emisa de AFI; adresa nr. 1851/01.2011 emisa de AFI, facturi si chitante; certificat de atestare fiscala pentru persoane juridice nr._/19.01.2011 si adresa nr. 276/21.05.2012 emisa de AFI).
F. de probele adminístrate in cauza, instanța de fond a constatat ca atitudinea paratei de a nu solutiona cererea reclamantei reprezinta un refuz nejustificat de soluționare a cererii, conform art. 2 lit. h din legea nr. 554/2004, deoarece spațiul este proprietate privata a statului, reclamanta are contract verbal de închiriere prelungit prin tacita relocațiune și a formulat cerere de cumpărare a spațiului in data de 29.11.2002, astfel ca se încadrează in prevederile art. 16 din Legea nr. 550/2002.
In consecinta, tribunalul a admis in parte actiunea si a obligat parata ca, in cel mult 30 de zile de la data raminerii irevocabile a prezentei sentinte, sa demareze procedura de negociere directa cu reclamanta in vederea vinzarii spatiului comercial situat in Bucuresti, .-4, fost nr. 4, sectorul 3, in suprafata totala de 88,90 mp.
Tribunalul a apreciat ca, in ceea ce priveste terenul aferent acestui spatiu, in suprafata de 26,09 mp, astfel cum s-a mentionat la termenul din 26.04.2012 prin cererea precizatoare, sunt incidente dispozitiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 550/2002, conform carora “terenul aferent spațiului comercial sau de prestări de servicii se vinde o dată cu acesta, dacă este clarificată situația sa juridică și dacă sunt îndeplinite condițiile legale”. In cauza, reclamanta nu a facut dovada nici a situatiei juridice a terenului si nici a faptului ca sunt îndeplinite condițiile legale. Din inscrisurile depuse la dosar nu rezulta ca obiectul inchirierii/locatiunii l-ar fi reprezentat si terenul aferent, astfel ca nu pot fi retinute dispozitiile Legii nr. 550/2002.
2. Cererile de recurs.
Împotriva acestei sentințe, la data de 04.07.2012 a formulat recurs pârâta C. DE APLICARE A LEGII NR. 550/2002 DIN C. PRIMĂRIEI SECTORULUI 3 BUCUREȘTI, prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, cu motivarea că legiuitorul a condiționat dreptul comerciantului de a negocia vânzarea spațiului de existența unui contract de închiriere, iar reclamanta utilizează spațiul comercial respectiv în baza unei fișe de calcul nr._/09.12.1999, nefiind întocmit un înscris al actului juridic intervenit între părți. Or, fișele de calcul nu sunt nominalizate de legiuitor în categoria formelor de deținere a spațiilor comerciale supuse vânzării; legea nr. 550/2002 impunând existența unui contract de închiriere care să fi fost încheiat în condițiile legii și care să fie valabil la data intrării în vigoare a acestei legi.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și ale Legii nr. 550/2002.
În dovedire, recurenta nu a depus la dosar înscrisuri noi.
Cererea de recurs este scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 10.07.2012, a formulat recurs și reclamanta ., prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost precizată, și obligării pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, să demareze procedura de vânzare, prin negociere directă, cu reclamanta a spațiului comercial situat în București, .-4, sectorul 3, în suprafață de 88,90 mp, precum și a terenului aferent, în suprafață de 26,09 mp.
În motivare, intimata-recurentă a arătat următoarele:
Prin sentința atacată, instanța de fond a respins cererea în ceea ce privește vânzarea terenului aferent spațiului comercial, în suprafața de 26,09 mp, cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada situației juridice a terenului și nici dovada că acest teren ar fi făcut obiectul închirierii. Sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Instanța de fond a ignorat probele administrate în cauză și nu a ținut seama de faptul că terenul a cărei vânzare s-a solicitat reprezintă teren situat sub construcție, iar suprafața acestuia de 26,09 mp reiese din adresa nr. 1853/07.02.2011 emisă de Administrația Fondului Imobiliar. D. urmare, terenul situat sub construcție (spațiul comercial) nu poate fi avea o altă situație juridică decât aceasta. Recurenta a susținut că, prin probele administrate în cauză, a făcut dovada situației juridice a terenului, atât în ceea ce privește modul de preluare a acestuia în proprietatea statului, cât și în ceea ce privește faptul că în prezent acest teren nu este notificat în vederea restituirii și nu face obiectul vreunui litigiu.
Astfel, pentru dovedirea situației juridice a imobilului (construcție și teren aferent), a depus la dosar adresa nr._/10.12.2010 emisă de DAFI reprezentând situația juridică a imobilului, adresa nr._/19.11.2010 emisă de PMB-Serviciul Instanțe Civile si C. Administrativ care confirmă faptul că nu există litigii cu privire la acest imobil și adresa nr._/04.05.2012 emisă de PMB-Direcția Juridic care confirmă faptul că pentru imobilul în litigiu nu figurează cerere de restituire sau de acordare a despăgubirilor. Pe de altă parte, pârâta nu a administrat vreo probă prin care să combată probele administrate de reclamantă.
Instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ, întrucât, dacă a considerat că, în ceea ce privește situația juridică a terenului, probele administrate de rec1amantă sunt insuficiente, în temeiul art. 129 alin. 5 Cod proc. civ, avea posibilitatea să pună în vedere rec1amantei să administreze probe suplimentare sau să dispună din oficiu emiterea unei lunar adrese pentru obținerea acestor informații. Deși la niciunul dintre termenele de judecată instanța nu a considerat necesară vreo lămurire suplimentară cu privire la situația juridică a terenului, prin hotărâre acesta a reținut că acest aspect nu a fost clarificat.
Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit în cauză dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 550/2002, întrucât acest act normativ nu condiționează vânzarea terenului aflat sub spațiile comerciale de dovada existenței unui contract de închiriere pentru acesta și, din această perspectivă, susținerea instanței de fond apare ca fiind rodul unei interpretări defectuoase a dispozițiilor legale. In cauză, terenul aferent spațiului comercial a fost deținut de reclamantă în baza aceleiași fișe de calcul, iar chiria achitată de reclamantă, începând din anul 1999, includea și chiria pentru acest teren. Din această perspectivă sentința instanței de fond este contradictorie, deoarece, pe de o parte, aceasta a reținut că în cauză reclamanta a făcut dovada deținerii și folosinței construcției, reținând că acesta a făcut dovada închirierii acesteia, iar, pe de altă parte, a reținut că reclamanta nu a dovedit deținerea și folosința terenului aflat sub construcție. Insă, este evident că reclamanta nu putea deține și folosi construcția fără a deține și folosi în același timp și terenul de sub aceasta. Numai în situația în care obiectul închirierii și al cererii de cumpărare prin negociere directă l-ar fi constituit curtea imobilului atunci instanța ar fi putut invoca faptul că nu s-a făcut dovada existenței unui contract de locațiune.
În drept, intimata-recurentă a invocat dispozițiile art. 299, 304 pct. 9, 304¹ din Codul de procedură civilă, Legea nr. 550/2002, Legea nr. 554/2004.
În dovedire, intimata-recurentă a depus la dosar înscrisuri (filele 15-27).
Cererea de recurs este scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
3. Soluția instanței de recurs.
Analizând recursul formulat de recurenta-intimată C. de aplicare a Legii nr. 550/2002 din cadrul Primăriei sectorului 3 București, în conformitate cu dispozițiile art. 304 și 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea reține că aceasta este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Astfel, recurenta-intimată C. de aplicare a Legii nr. 550/2002 din cadrul Primăriei sectorului 3 București a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă („când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”), argumentând că legiuitorul a condiționat dreptul comerciantului de a negocia vânzarea spațiului de existența unui contract de închiriere, contract a cărui existență nu a fost dovedită în cauză, întrucât intimata-reclamantă utilizează spațiul comercial respectiv în baza fișei de calcul nr._/09.12.1999, nefiind întocmit un înscris probator al operațiunii juridice intervenite între părți. Recurenta-intimată a mai arătat că fișele de calcul nu sunt nominalizate de legiuitor în categoria actelor juridice de deținere a spațiilor comerciale supuse vânzării, dispozițiile Legii nr. 550/2002 impunând existența unui contract de închiriere care să fi fost încheiat în condițiile legii și care să fie valabil la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Susținerile acestea, prezentate și în adresa nr. 41/13.04.2011 cuprinzând refuzul de soluționare favorabilă a cererii (fila 20 din dosarul de fond), precum și în întâmpinarea depusă în primă instanță, sunt vădit neîntemeiate și nu pot conduce la modificarea sentinței recurate.
În această ordine de idei, după cum în mod corect a observat și instanța de fond, Curtea reține că susținerea recurentei-pârâte, în sensul că între părți nu ar exista un contract de închiriere, nu poate fi primită, întrucât forma scrisă a contractului de închiriere nu reprezintă o condiție ad validitatem, ci doar ad probationem, astfel că, în lipsa sa, manifestarea de voință a părților va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă admisibil în cauză.
Încheierea contractului de închiriere este supusă principiului consensualismului, fiind suficient să se realizeze acordul de voință al părților cu privire la prestațiile esențiale, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1411 din vechiul Cod civil, respectiv aceea de asigurare a folosinței spațiului și de plată a chiriei convenite.
Împrejurarea că forma scrisă este cerută numai pentru dovedirea contractului de închiriere (ad probationem) rezultă și din dispozițiile art. 1416 din vechiul Cod civil, care reglementează mijloacele de probă a exisțentei acestuia, dar numai în cazul în care contractul făcut verbal nu a fost pus în executare și una din părți neagă existența acestuia. Pornind de la aceste prevederi legale, instanța de fond a reținut în mod corect că, per a contrario, în cazul în care contractul verbal a fost pus în executare și nicio parte nu îi neagă existența, dovada existenței raporturilor juridice dintre părți este deja făcută. Or, în speță, contractul verbal a fost pus în executare, intimata-reclamantă folosind în fapt spațiul respectiv din anul 1999, iar recurenta-pârâtă încasând chiria corespunzatoare începând cu anul 1999.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a constatat că între părți exista un contract verbal de locațiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, astfel încât intimata-reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 din acest act normativ referitoare la subiecții de drept care pot solicita cumpărarea, prin negociere directă, a spațiilor comerciale deținute în folosință.
Ca atare, argumentele recurentei-pârâte prezentate în susținerea cererii de modificare a sentinței recurate, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, sunt neîntemeiate, Curtea apreciind că instanța de fond a constatat în mod legal și temeinic că, dat fiind caracterul consensual (iar nu solemn) al contractului de închiriere, nu este necesară forma scrisă pentru încheirea sa valabilă, că între chiriaș (intimata-reclamantă) și administratorul spațiului exista un raport juridic de locațiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002 și că refuzul recurentei-pârâte, exprimat în cadrul adresei nr. 4/13.04.2011 este unul nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește recursul formulat de intimata-recurentă . împotriva soluției primei instanțe de respingere a cererii cu privire la terenul aferent spațiului, în suprafață de 26,09 mp, Curtea constată că și acesta este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Astfel, pornind de la dispozițiile exprese ale art. 13 alin. 1 din Legea nr. 550/2002, conform cărora “terenul aferent spațiului comercial sau de prestări de servicii se vinde o dată cu acesta, dacă este clarificată situația sa juridică și dacă sunt îndeplinite condițiile legale”, Curtea constată că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada nici a situației juridice a terenului și nici a faptului că sunt îndeplinite condițiile legale.
În ceea ce privește situația juridică a terenului, reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte situația juridică a acestuia, respectiv împrejurarea dacă este în proprietatea publică sau privată a statului sau a unității administrativ-teritoriale.
Susținerea intimatei-recurente, în sensul că terenul situat sub construcție nu poate avea un alt regim juridic decât cel al construcției (care se află în domeniul privat al statului), nu poate fi primită, întrucât este evident că regimul juridic al celor două categorii de imobile (construcție și terenul aferent) poate fi diferit, legea neinstituind niciun fel de prezumție în sensul celor învederate de intimata-recurentă.
Adresele invocate de intimata-recurentă, respectiv nr._/2010 emisă de DAFI, nr._/2010 emisă de PMB-Serviciul instanțe civile și contencios administrativ și nr._/2012 emisă de PMB-Direcția juridică, nu fac dovada situației juridice a terenului, astfel cum în mod neîntemeiat a susținut intimata-recurentă, ci se referă la preluarea de către stat, în baza decretului nr. 92/1950, a 34 de apartamente din imobilul situat în . (fila 21 din dosarul de fond) și atestă împrejurările că nu există litigii pe rolul instanțelor judecătorești (fila 22 din dosarul de fond) și nici vreo notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 (fila 105 din dosarul de fond). Nicăieri în cuprinsul acestor adrese nu se face referire la situația juridică a terenului și, oricum, regimul juridic al acestuia se atestă prin acte de proprietate, hotărâri ale autorităților administrației publice centrale/locale, intabulare în cartea funciară etc, înscrisuri care nu au fost invocate și depuse la dosar de către intimata-recurentă.
Susținerea intimatei-recurente de la pct. 2 din cererea de recurs, în sensul că instanța de fond ar fi încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, nu poate fi primită, întrucât acest alineat nu trebuie privit în mod izolat, ci trebuie interpretat în coroborare cu alin. 1 teza finală („părțile au îndatorirea să-și probeze pretențiile”) și alin. 5¹ („cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”).
Nu poate fi primită nici susținerea intimatei-recurente de la pct. 3 din cererea de recurs, în sensul că instanța de fond ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 550/2002, reținând în mod eronat că terenul respectiv nu ar fi făcut obiectul închirierii, întrucât din adresa nr._/09.12.1999 emisă de DPI-DGAFI (fila 7 din dosarul de fond) rezultă în mod clar că societatea avea obligația de a achita suma de 227 dolari lunar drept contravaloare a dreptului de folosință asupra spațiului în suprafață de 88,90 mp, nu și asupra terenului aferent în suprafață de 26,09 mp. Nici prin contractul de închiriere autentificat sub nr. 645/14.04.2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1/06.04.2009 (filele 11-15 din dosarul de fond), societatea nu a primit dreptul de folosință asupra terenului în cauză, ci doar asupra spațiului cu altă destinație în suprafață totală de 88,90 mp, din care 23,55 mp cotă din spațiile comune.
Ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut că intimata-recurentă nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 550/2002 cu privire la terenul în suprafață de 26,09 mp, pentru ca acesta să poată face obiectul vânzării, prin negociere directă.
Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate și că sentința recurată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate.
În baza art. 274 alin. 1 raportat la art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite în parte cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurenta-pârâtă la plata a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din totalul onorariului de avocat de 4500 lei suportat de recurenta-reclamantă, conform chitanței . C nr. 401/07.10.2012 (fila 28 din dosarul de recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta-intimată C. DE APLICARE A LEGII NR. 550/2002 DIN C. PRIMĂRIEI SECTORULUI 3 BUCUREȘTI și de intimata-recurentă . împotriva sentinței civile nr. 2265/24.05.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ .
Obligă recurenta-intimată la plata către intimata-recurentă a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. M. B. M. P. C.
GREFIER
P. C.
Red/thred. jud. DDM/ 2 ex/ 18.03.2013.
Judecător fond: I. S., Tribunalul București-Secția a IX-a C..
| ← Pretentii. Decizia nr. 3874/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 2453/2013.... → |
|---|
