Anulare act administrativ. Decizia nr. 7699/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7699/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 1986/3/2014*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.7699
Ședința publică din data de 22 octombrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. M.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurentul reclamant V. N. împotriva sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. INTERNE, D. DE I. ȘI PROTECTIE INTERNA și A. V. având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant prin avocat S. F. cu împuternicire avocațială la dosar – fila 43 și intimații pârâți MAI și DIPI prin consilier juridic cu delegații de reprezentare la dosar – filele 47, 48, lipsind intimatul pârât A. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prin serviciul registratură, la data de 28.07.2014, intimații pârâți MAI și DIPI au formulat cerere de amânare a judecării cauzei în vederea comunicării motivelor de recurs, iar la data de 09.10.2014, respectiv 16.10.2014 au depus întâmpinare, după care:
Reprezentantul intimaților pârâți MAI și DIPI arată că nu mai înțelege să susțină cererile de amânare întrucât i-au fost comunicate motivele de recurs.
Curtea procedează la comunicarea către apărătorul recurentului reclamant copii de pe întâmpinările formulate în cauză.
Apărătorul recurentului reclamant depune în cadrul ședinței publice un înscris prin care se arată că Ordinul nr. I/_/01.12.1998 reprezintă un act care face parte din categoria informațiilor clasificate și care nu poate fi comunicat la domiciliul persoanei sau la sediul cabinetului de avocat care reprezintă partea, prezentarea înscrisului putând fi efectuată doar de partea adversă la solicitarea instanței de judecată.
La interpelarea instanței, dacă înțelege să critice soluția pronunțată de tribunal și sub aspectul admiterii excepției necompetenței materiale, declinării competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și constatarea ivirii conflictului negativ de competență, apărătorul recurentului reclamant arată că înțelege să formuleze recurs și împotriva acestei soluții de necompetență.
În raport de precizările formulate de apărătorul recurentului reclamant, Curtea invocă din oficiu excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva soluției tribunalului cu privire la excepția de necompetență materială, declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și constatarea ivirii conflictului negativ de competență și acordă cuvântul pe această excepție.
Apărătorul recurentului reclamant arată că este de acord cu soluția tribunalului privind competența, respectiv că în prezenta cauză competentă este Judecătoria Sectorului 1 București având în vedere că este o acțiune în pretenții iar nu o acțiune în anulare a actului administrativ. Consideră că recursul formulat împotriva soluției pronunțată pe excepția de necompetență este inadmisibil.
Reprezentantul intimaților pârâți MAI și DIPI arată că lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată din oficiu.
Nefiind cereri prealabile de formulat, probe noi de administrat în faza procesuală a recursului, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Apărătorul recurentului reclamant apreciază, în ceea ce privește excepția de nelegalitate,că acesta este admisibilă iar în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 Judecătoria Sectorului 1 București trebuia să suspende judecata întrucât este vorba de o acțiune în pretenții și nu o acțiune în anulare a actului administrativ, chiar dacă pe calea excepției s-a susținut nelegalitatea actului administrativ. Arată că li s-a opus faptul că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar intra în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice invocându-se în acest sens și o decizie, respectiv nr. 404/10.04.2008, însă așa cum rezultă și din întâmpinările formulate de cele două instituții, acestea apreciază că excepția de nelegalitate poate fi judecată după legislația în vigoare la acel moment imputându-se reclamantului faptul că nu a precizat legislația de la momentul respectiv. Învederează că nu puteau preciza aceea legislație pentru că nu au luat la cunoștință în sensul că reclamantului nu i s-a predat acel ordin de punere la dispoziție și de trecere în rezervă, astfel că nu au știut ce acte normative au fost invocate la emiterea ordinului.
Consideră că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. De asemenea, contestarea ilegalității unui act administrativ cu caracter individual pe cale de excepție este o modalitate de contracarare a principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit.
Totodată, arată că nu au învederat faptul că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 au caracter retroactiv ci dimpotrivă, au arătat că legalitatea se examinează în funcție de condițiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în vigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește art. 6 din Convenție, consideră că este aplicabil doar în cauze civile și penale, iar nu în cauze de contencios administrativ și de asemenea, cu privire la art. 47 din Carta UE invocat de instanțe în unele soluții ulterioare, apreciază că este aplicat fără ca Înalta Curte de Casație și Justiție să-și îndeplinească obligația imperativă de a adresa o întrebare preliminară cu privire la concordanța dintre art. 47 din Carta UE și art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Față de aceste precizări solicită ca instanța să dea eficiență dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, sens în care se impune constatarea admisibilității excepției, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei Judecătoriei Sectorului 1 București pentru a proceda conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate reprezentantul intimaților pârâți MAI și DIPI consideră că în mod corect a fost admisă de instanța de fond arătând în acest sens că au invocat o soluție de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție conform căreia se înlătură aplicarea dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, invocate și de reclamant, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a acestei legi, a cărui nelegalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate.
De asemenea, arată că au invocat și jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curte de Casație și Justiție care a avut în vedere mai multe decizii ale Curții Constituționale de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate a articolelor invocate de reclamant.
Față de acestea, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea constată recursul în stare de judecată și îl reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1860/12.03.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București - Secția a II-a (fostă a IX-a) contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și respinsă pe cale de consecință excepția de nelegalitate ca inadmisibila.
Prin aceeași sentință, a fost admisă excepția necompetentei materiale cu privire la cererea introductiva, dispunându-se pe cale de consecință declinarea cauzei privind pe reclamantul V. N. în contradictoriu cu pârâții M. A. Interne, A. V. și D. de I. și Protecție Internă, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenta, s-a dispus înaintarea cauzei în favoarea Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că potrivit art.4 alin. 1 din Lg. 554/2004, în cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ individual unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul actului administrativ.
Actul administrativ a cărui nelegalitate este invocata pe cale de excepție este reprezentat de ordinul de punere la dispoziție emis în anul 1998.
Prin urmare, constatând ca actul administrativ contestat este un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, lege invocata ca și temei de drept de către reclamant în susținerea excepției de nelegalitate inovate, tribunalul a reținut ca fata de dispozițiile legale menționate mai sus, excepția de nelegalitate invocata nu poate fi analizata prin prisma textului legal învederat, respectiv art.4 din Lg. nr.554/2004.
Prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocata și mai cu seama prin posibilitatea invocării excepției fără limita în timp, chiar cu privire la actele administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art.4 din acest act normativ intra în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice.
F. de cele ce preced, apreciind întemeiata excepția inadmisbilitatii, a fost admisă și respinsă prin urmare excepția de nelegalitate ca inadmisibila.
Cu privire la excepția necompetentei materiale în soluționarea cererii introductive, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 alin.1 din Lg.554/2004, orice persoana care se considera vătămata . sau ori ., de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzata.
În speța, reclamantul a solicitat obligarea paraților M. A. Interne și A. V. la plata sumelor de 40.000 lei reprezentând daune materiale și 10.000 lei reprezentând daune morale.
Cererea de chemare în judecata are deci, un obiect patrimonial, nefiind precedata de o acțiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat de soluționare a hune cereri în termenul legal.
Condiționarea admisibilității acțiunii în daune de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios administrativ rezulta din conținutul art.19 alin.1 al legii enunțate mai sus, conform căreia, când persoana vătămata a cerut și anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei.
Prin urmare, constatând ca prezenta cerere de chemare în judecata nu are ca obiect un act administrativ tipic sau asimilat, nu atrage competenta instanței de contencios administrativ, iar simpla chemare a în calitate de parata a unei autoritatea publice nu atrage aplicabilitatea art.10.
Invocarea în prezenta cauza a excepția de nelegalitate a unui act administrativ, nu conferă instanței de contencios administrativ competenta soluționării fondului litigiului. În ipoteza contrara, ar însemna ca în situația invocării excepției de nelegalitate în cadrul unui litigiu, cauza sa fie declinata în mod automat instanței de contencios.
Or, art.4 din Lg. 554/2004 conferă competenta instanței specializate în soluționarea excepției de nelegalitate, urmând ca dosarul sa fie înaintat după soluționarea excepției, instanței investite cu soluționarea fondului litigiului.
F. de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat excepția invocata ca fiind întemeiata, admițând-o și dispunând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București spre competenta soluționare.
Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competenta și în temeiul art.22 s-a dispus înaintarea cauzei în favoarea Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal reclamantul V. N. învederând următoarele:
1. În ce privește competența instanței de contencios administrativ Tribunalul București (de a se pronunța asupra excepției nelegalității în condițiile în care nu fusese sesizată), de instanța de fond cu soluționarea acestei excepții în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Așa cum a precizat și în motivarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, la termenul din 12.03.2014, prin sentința civilă nr._/16.10.2013, Judecătoria Sector 1 București, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei civile în favoarea Tribunalului București. Judecătoria Sector 1 a reținut că s-a solicitat repararea prejudiciului material și moral creat printr-un act administrativ individual prezentat de Decizia medicală nr. 194/09.02.1999 și a ordinului de punere la dispoziție, a căror nulitate a invocat-o pe calea nelegalității actului administrativ individual, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, a reținut că, deși s-au formulat numai capete de cerere care, potrivit art. 1 ar avea caracter accesoriu, reclamantul a înțeles să solicite numai pe cale de excepție anularea actului administrativ. Cu toate acestea a apreciat că, dat fiind că analiza cererii privind acordarea de despăgubiri este subordonată analizei legalității actului administrativ, ar fi de competența tribunalului acțiunea privind repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin actul administrativ. Așa cum au reținut și instanțele și rezultă din actele dosarului a înțeles să investească instanța cu o acțiune în pretenții, respectiv obligarea pârâților la plata sumelor de 50.000 lei reprezentând 40.000 lei daune materiale și 10.000 lei daune morale. Nu a intenționat să formuleze o cerere în anularea actului administrativ, așa cum în mod eronat a fost înregistrat dosarul pe rolul Tribunalului București, nici nu avea cum să formuleze o asemenea cerere pentru că, așa cum a susținut și au recunoscut și pârâții, actul administrativ individual (ordinul de punere la dispoziție) nu i-a fost comunicat și nu a cunoscut motivele de fapt și de drept care au determinat luarea unei astfel de măsuri.
Este adevărat că, pe cale de excepție, a invocat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 nelegalitatea acestui ordin de punere la dispoziție. Din punctul reclamantului de vedere instanța (Judecătoria Sector 1) în mod eronat a recalificat cererea în pretenții întemeiată pe dreptul comun (codul civil) ca o acțiune în anulare act administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004 (art. 1).
Cu toate că instanța (Tribunalul București) a admis acesta excepție și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, ea s-a pronunțat pe excepția de nelegalitate invocată de reclamant, respingând-o ca inadmisibilă.
Din punctul reclamantului de vedere, întrucât instanța de contencios administrativ (Tribunalul București) nu a fost sesizată de instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1 București) cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ în condițiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 554/2004 (în varianta în vigoare la data introducerii cererii), ci cu o (așa zisă) acțiune în anulare a actului administrativ și privind „repararea pagubei" ce ar fi fost cauzată prin acesta (actul administrativ), așa cum a fost calificată de instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1 București), nu era competentă să se pronunțe asupra aceste excepții.
Instanța de contencios administrativ constatând că acțiunea este o acțiune în pretenții (cu obiect patrimonial) nu în anularea actului administrativ și „repararea pagubei" (cum a fost calificat de Judecătoria Sectorului 1 București) trebuia să observe că instanța investită cu soluționarea aceste cereri (Judecătoria Sectorului 1 București) nu a procedat conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul de a o sesiza cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ și de a suspenda judecarea cauzei și, în aceste condiții, nu trebuia să se pronunțe asupra excepției nelegalității actului administrativ, întrucât nu fusese sesizată de către instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1) cu soluționarea unei astfel de excepții, ci doar să admită excepția necompetenței materiale în soluționarea cererii, să dispună declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, să constate ivit conflictul negativ de competență și să dispună înaintarea cauzei la Curtea de Apel București în vederea soluționării acestui conflict.
Față de cele de mai sus s-a apreciat că se impune constatarea faptului că Tribunalul București (instanța de contencios administrativ) nu a fost sesizată de Judecătoria Sectorului 1 București (ca instanță de fond) cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (în varianta în vigoare la data formulării cererii), casarea sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 și trimiterea dosarului Judecătoriei Sectorului 1 București pentru a proceda conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (varianta în vigoare la data formulării cererii).
2. În ce privește admiterea excepției inadmisibilității excepției nelegalității actului administrativ.
Instanța de contencios administrativ cu toate că a invocat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (în varianta în vigoare la data formulării cererii) a apreciat, în mod eronat că întrucât actul administrativ contestat este un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, lege pe care ar fi invocat-o ca și temei de drept în susținerea excepției de nelegalitate invocate, această excepție nu ar putea fi analizată prin prisma textului legal invocat, (art. 4 din Legea nr. 554/2004).
De asemenea, instanța de contencios administrativ a apreciat, în mod eronat, că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la actele administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice.
Este important de reținut faptul că, la această excepție la excepție (excepția inadmisibilității excepției nelegalității actului administrativ) invocată de pârâți, reclamantul a formulat răspuns scris, pe care l-a susținut și verbal, în ședința din 12.03.2014.
Chiar instanța menționează în hotărâre susținerea sa că legalitatea actului administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 se examinează prin raportare la condițiile de legalitate prevăzute de reglementările în vigoare la momentul emiterii actului contestat iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.
Mai mult, s-a învederat instanței de contencios administrativ (pct. 3 din răspunsul la excepția inadmisibilității) că sunt numeroase discuții legate de aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 și actelor administrative emise anterior intrării în vigoare a legii, fiind ridicată chiar și o excepție de neconstituționalitate a acestor dispoziții dar care a fost respinsă prin Decizia nr. 404/10.04.2008.
Printre motivele de respingere a acestei excepții de punctat:
a)"Textul de lege criticat instituie un mijloc procedural prin care partea interesată poate contesta legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual de care partea adversă înțelege să se prevaleze pentru a-și demonstra pretențiile sau pentru a-și apăra ori valorifica un drept".
b)"Principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin ridicarea excepției de nelegalitate. Contestarea pe cale incidență a legalității, indiferent de data la care a fost emis actul administrative, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate fără de care soluția pronunțată de instanță riscă să fie fondată pe un act ilegal. Or, astfel ar fi zdruncinat însuși fundamentul statului de drept, căci ar fi posibil ca instanța de judecată să pronunțe, în numele legii, o hotărâre bazată pe un act încheiat cu încălcarea legii".
c)Contestarea legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual pe cale de excepție apare ca o modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Acesta este motivul pentru care nici nu a fost limitat în timp dreptul de a ridica o asemenea excepție."
d)Tot cu referire la necesitatea asigurării stabilității raporturilor juridice, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu au caracter retroactiv, întrucât, deși excepția de nelegalitate poate fi invocată și în ceea ce privește actele administrative emise anterior intrării în vigoare a legii amintite, totuși legalitatea acestora se examinează în funcție de condițiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în vigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportarea la Legea nr. 554/2004."
De asemenea, s-a precizat, referitor la soluția de principiu invocată de pârâți, că fundamentul ei este aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenție.
Fără a contesta această soluție de principiu, trebuie făcute următoarele observații
-art. 6 din Convenție este aplicabil doar în cauze civile sau penale, nu în cauzele de contencios administrativ (interpretare ad litteram)
-jurisprudența CEDO la care se face referire vizează o hotărâre judecătorească, nu un act administrativ
-art. 47 din "Carta UE invocat de instanțe în unele soluții ulterioare este aplicat fără ca ÎCCJ să-și îndeplinească obligația imperativă de a adresa o întrebare preliminară cu privire la concordanța dintre art. 47 din Carta UE și art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Față de cele de mai sus, s-a apreciat că trebuie dată eficiență dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, mai ales că actul administrativ contestat nu este un act administrativ constitutiv sau constatator de drepturi (la care face referire și soluția de principiu invocată de pârâți) iar modificările operate prin Legea nr. 76/2012 sunt în acord cu practica CEDO.
În altă ordine de idei, în legătură cu susținerea pârâților că nu ar fi indicat în concret actul administrative constatat și a prevederilor legale pretins încălcate, s-au făcut următoarele precizări:
-a precizat că a fost pus la dispoziție și că i s-a comunicat verbal, de către secretara șefului serviciului în care era încadrat, măsura de punere la dispoziție, dar nu și actul administrativ de punere la dispoziție
-nefiindu-i comunicat nici fizic și nici verbal actul administrativ de punere la dispoziție, nu a cunoscut, în concret, numărul Ordinului ministrului de interne de punere la dispoziție
-a precizat că a încercat să afle amănunte legate de motivele care au determinat luarea unei astfel de măsuri, dar fostul șef, lt.col. M. D., s-a eschivat, evitând să discute pe acest subiect
-a precizat că punerea la dispoziție nu se justifica în niciun fel întrucât, timp de aproape 23 de ani, și-a făcut datoria cu profesionalism și devotament, fapt reflectat în aprecierile de serviciu notate cu FB (18) și B (4)
-a precizat, de asemenea, că însăși modalitatea de adoptare și aducere la cunoștință a fost abuzivă, reclamantul fiind internat în spital, așa cum rezultă din Buletinul de ieșire din spital/certificat medical nr. 8096 eliberat de Spitalul M.I. București secția Medicală, care atestă că în perioada 30.11._98 a fost internat.
În aceste condiții, s-a apreciat că au fost precizate destule amănunte care să conducă la identificarea atât a actului administrativ contestat cât și a motivelor de nelegalitate a acestuia.
Față de cele de mai sus, s-a apreciat că se impune constatarea admisibilității excepției, casarea sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 și trimiterea dosarului Tribunalului București Secția a Il-a (fostă a IX-a) C. Administrativ și Fiscal în vederea administrării probatoriului necesar soluționării excepției nelegalității actului administrativ.
Recurentul reclamant a solicitat, în raport de acestea, admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 și trimiterea dosarului Judecătoriei Sectorului 1 București pentru a proceda conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (în vigoare la data formulării cererii), în subsidiar, dacă s-ar aprecia că totuși, în condițiile date, instanța de contencios administrativ se putea pronunța asupra excepției nelegalității actului administrativ, casarea sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 și trimiterea dosarului Tribunalului București Secția a II-a (fostă a IX-a) C. Administrativ și Fiscal în vederea administrării probatoriului necesar soluționării excepției nelegalității actului administrativ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (în varianta în vigoare la data formulării cererii) art. 304 pct. 3 și 9, art. 304 ind. 1 și art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) C. pr. civ. (1865).
Intimații pârâți M. A. Interne și D. de Informații și Protecție Internă au formulat în cauză întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
Asupra excepției inadmisibilității invocată din oficiu
Potrivit primului motiv de recurs și precizărilor apărătorului recurentului reclamant de la termenul de judecată din 22.10.2014, criticile aduse Sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 au vizat și soluția de admitere a excepției necompetenței materiale, de declinare în consecință a competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și constatării ca ivit a conflictului negativ de competență.
În raport de acestea, Curtea observă disp. art. 158 alin. 3 C.pr.civ. în conformitate cu care „Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent”.
Textul de lege evocat consacră, fără dubiu, soluția inadmisibilității promovării vreunei căi de atac, legiuitorul înțelegând a interzice promovarea atât a căilor ordinare de atac, cât și a celor extraordinare.
Hotărârea de admitere a excepției de necompetență și de declinare în consecință a competenței în favoarea altei instanțe sau unui organ cu activitate jurisdicțională (cu consecința constatării ca ivit a conflictului negativ de competență) nu este o hotărâre susceptibilă a fi atacată cu recurs, în sensul disp. art. 299 și urm. C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu, întrucât a fost formulat recurs împotriva unei hotărâri pentru care legea prevede expres inadmisibilitatea promovării vreunei căi de atac, și va respinge în consecință ca inadmisibil recursul formulat împotriva soluției de admitere a excepției necompetenței materiale, a declinării și a constatării conflictului negativ de competență.
Asupra fondului recursului
1. Referitor la critica de nelegalitate privind soluționarea excepției de nelegalitate de către tribunal deși această instanță nu fusese sesizată în condițiile legii, instanța o apreciază ca vădit nefondată.
Potrivit disp. art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței:
„(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.
(2) Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
(3) Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere.
(4) În cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată”.
Din textul de lege evocat rezultă că instanța competentă a soluționa fondul litigiului cu care este sesizată este cea în măsură a sesiza instanța de contencios administrativ în vederea soluționării excepției de nelegalitate invocată din oficiu sau la cerere, prima instanță menționată fiind cea care constată îndeplinirea sau nu a condițiilor legale în vederea sesizării, respectiv dacă actul vizat de excepție este un act administrativ și respectiv dacă există o legătură între fondul litigiului dedus judecății și excepția de nelegalitate ridicată în litigiul pendinte.
În speță, tribunalul nu a așteptat să fie sesizat de instanța competentă a soluționa fondul litigiului dintre părți (sau pe care acesta a apreciat-o competentă, de moment ce a admis excepția necompetenței și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1), ci a procedat în mod direct la soluționarea excepției de nelegalitate ridicată de reclamant.
Procedeul este, adevărat, unul atipic, însă, în speță, recurentul reclamant nu este vătămat în niciun drept sau interes legitim prin faptul că s-a procedat la soluționarea excepției de nelegalitate pe care el însuși a invocat-o.
Recurentul reclamant avea interesul să fie soluționată excepția de nelegalitate pe care acesta a ridicat-o, astfel că nu este prejudiciat de faptul că s-a procedat la soluționarea excepției. Împrejurarea că recurentul reclamant nu este mulțumit de soluția dată excepției de nelegalitate ridicate justifică formularea de critici împotriva soluției pronunțate, dar nu împotriva mecanismului procedural abordat.
Este de observat deopotrivă că lipsa interesului în contestarea împrejurării că s-a soluționat excepția de nelegalitate, fără ca instanța să aștepte să fie sesizată de instanța competentă a soluționa litigiul de drept comun, derivă și din faptul că potrivit Sentinței civile nr. 1327/28.04.2014 de soluționare a conflictului negativ de competență s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.
Așadar, excepția de nelegalitate a fost soluționată de instanța competentă, în raport inclusiv de hotărârea reprezentând regulator de competență. Un nou considerent deci pentru a nu primi în sine critica de nelegalitate formulată, și anume că instanța a soluționat o excepție pe care însăși partea a ridicat-o.
Altfel spus, o vătămare în sine ar fi putut fi invocată în ipoteza nesoluționării excepției ridicate de parte, iar nu și în situația contrară, în care niciun prejudiciu real nu a fost cauzat.
2. Cu privire la criticile aduse pe fond soluției recurate, respectiv de admitere a excepției inadmisibilității și respingerii în consecință a excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, și acestea sunt neîntemeiate, în mod corect fiind reținută inadmisibilitatea excepției de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
În acest sens Curtea reține soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ședința judecătorilor Secției din 26 mai 2008, menținută în ședința judecătorilor Secției din 16 martie 2009, cu următoarea motivare:
În aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, se înlătură aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme; o astfel de soluție, chiar neavând forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune din necesitatea unificării practicii judiciare.
Prin urmare, nu poate fi reținută niciuna dintre susținerile recurentului reclamant, deci nici cele privind caracterul de contradictorialitate al procedurii ori considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 404/2008.
Soluția de principiu, aplicată de instanța de fond și menținută de prezenta instanță de control judiciar, nu intră în contradicție cu decizia invocată de recurentul reclamant din perspectiva misiunii fundamental distincte a celor două instanțe, respectiv Curtea Constituțională veghează la respectarea constituționalității legilor și ordonanțelor, în timp ce soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție are menirea de a asigura o interpretare și o aplicare unitară a legii de către instanțele judecătorești, contribuind deopotrivă la o aplicare cu prioritate a dreptului internațional în raport de dreptul intern, cu deplina respectare a Constituției.
Referitor la argumentul inaplicabilității art. 6 din Convenția E.D.O. și a art. 47 din Carta U.E., Curtea constată că acesta este străin cauzei de moment ce soluția de principiu este pronunțată de instanța supremă în materia contenciosului administrativ.
Cu privire la pretinsele modificări aduse legii contenciosului administrativ de Legea nr. 76/2012, Curtea constată că, potrivit soluției de principiu adoptată în ședința judecătorilor Secției din 20 mai 2013, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012, se aplică numai în procesele începute după data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare codul de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Or, prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanței de judecată la data de 23.01.2013, acțiunea fiind expediată prin poștă la data de 22.01.2013.
În sfârșit, criticile formulate în legătură cu temeinicia excepției de nelegalitate nu vor fi analizate, față de soluția primei instanțe, menținută prin prezenta decizie, precum și în raport de disp. art. 137 alin. 1 C.pr.civ. în conformitate cu care „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Pentru aceste considerente, reținând legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, iar în context împrejurarea că nu s-a dovedit a fi incident niciunul dintre motivele de recurs prev. de art. 304 și art. 3041 C.pr.civ., Curtea va respinge în rest recursul promovat de recurentul reclamant ca nefondat.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu.
Respinge ca inadmisibil recursul formulat împotriva soluției de admitere a excepției necompetenței materiale, a declinării și a constatării conflictului negativ de competență.
Respinge în rest recursul promovat de recurentul reclamant V. N. cu domiciliul în București, .. 166, ., ., sector 6 împotriva Sentinței civile nr. 1860/12.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. INTERNE cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1, D. DE I. ȘI PROTECTIE INTERNA cu sediul în București, ., sector 6 și A. V. cu domiciliul în București, .. 6E, sector 2 și în București, .. 19, ., sector 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. M. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Red./Dact. MMP
2 ex. – 03.12.2014
Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal
Jud. fond G. G. P.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1957/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 7915/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
