Pretentii. Decizia nr. 7915/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7915/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2014 în dosarul nr. 3559/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.7915
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 27 OCTOMBRIE 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - V. H.
JUDECĂTOR - O. D. P.
JUDECĂTOR - B. C.
GREFIER - G. P.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. din cadrul DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, împotriva sentinței civile nr.1454 din 27.11.2013, pronunțată de Tribunalul T. - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. L. și intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, având ca obiect "pretenții – taxă de poluare".
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei de ședință, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că părțile au solicitat judecarea în lipsă.
Dată fiind lipsa părților la apelul nominal, față de disp. art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea dosarului la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Fiind solicitată judecata în lipsă, Curtea rămâne în pronunțare pe excepția nulității recursului având în vedere prevederile art.486 alin. 2 și 3 NCPC, respectiv pe fondul recursului formulat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.1454/27.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ și Fiscal a dispus: admite în parte acțiunea formulată de reclamantul C. L. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice A. și Administrația Fondului pentru Mediu; obligă pârâta Administrația Finanțelor Publice A. să restituie reclamantului suma de 5441,16 lei reprezentând taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, precum și dobânda fiscală de la data achitări și până la data restituirii efective; respinge cererea privind plata penalităților de întârziere ca nefondată; respinge acțiunea față de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu ca nefondată; obligă pârâta Administrația Finanțelor Publice A. la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
În motivare, a reținut prima instanță, în esență, că taxa litigioasă contravine dreptului european în materie, astfel cum a fost interpretat acesta de jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 13.01.2014, a declarat recurs, înregistrat la 21.01.2014, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice T., solicitând admiterea recursului.
Curtea reține că potrivit art. 499 NCPC „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”.
II.1 În cauza de față, prin cererea de recurs partea recurentă – pârâtă a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 4 și 8 NCPC.
În motivarea cererii de recurs, a arătat partea recurentă că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, alin. 1 pct. 8 Cod procedura civila).
Astfel, în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea intimatului reclamant, dispunând restituirea sumei achitate cu titlu de taxă de poluare, considerând că taxa plătită este una interzisă de dispozițiile art. 90 din Tratatul CE (modificat si renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Suma nu a fost însă plătită ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, ci în baza unei decizii de calcul a taxei de poluare emisă în baza OUG nr. 50/2008.
In această cauză nu se poate vorbi de încălcarea principiului discriminării produselor importate față de produsele interne, atât timp cât potrivit reglementărilor naționale taxa pentru autoturismele noi, care se plătește cu ocazia primei înmatriculări în România, este aceeași, indiferent de proveniența lor, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare. Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare, ci a solicitat reașezarea modalității de calcul, în sensul armonizării legislației românești cu cea europeană, invocând necesitatea respectării prevederilor art. 90 (110) din Tratat, potrivit cărora niciun stat membru nu trebuie să supună în mod direct sau indirect produsele din alte state membre unor impozite interne de orice natură ar fi acestea, superioare celor care se aplică în mod direct sau indirect produselor naționale similare.
Pentru a se conforma acestor cerințe, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2008, și apoi Legea nr. 9/2012, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012.
In această cauza, în mod greșit, instanța de fond a admis cererea intimatului reclamant, obligând recurenta pârâtă la restituirea sumei achitate cu titlu de taxă de poluare, întrucât acesta nu s-a aflat in niciuna dintre situațiile expres si limitativ prevăzute de lege.
Prin instituirea taxei de poluare, prevăzută de OUG nr. 50/2008, iar mai apoi de Legea nr. 9/2012 nu sunt încălcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunităților Europene (modificat si renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), aceasta neputând fi asimilată impozitelor interne, deoarece taxa de poluare este percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme.
De asemenea, instanța a reținut în mod greșit că aceasta discriminare a fost introdusă de către legiuitor cu intenția de protejare a industriei interne, deoarece taxa de poluare se aplică tuturor autovehiculelor, indiferent de țara de proveniență, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare.
A mai susținut partea recurentă că hotărârea atacată este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 Cod procedura civilă).
Invocând disp. art. 126 alin.2 din Constituția României, recurenta arată că nicio lege în vigoare nu acorda competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale. Această atribuție revine Curții Constituționale sau Parlamentului României, singurele in măsura să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de poluare contravine Constituției sau Tratatelor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
Eventuala nelegalitate a dispozițiilor OUG nr. 50/2008 a fost revizuită prin Legea nr. 9/2012 și nu poate face obiectul controlului exercitat de o instanța judecătoreasca, în cadrul unei acțiuni având ca obiect restituirea taxei de poluare.
Totodată, instituirea taxei de poluare pentru autovehicule prin Legea nr. 9/2012 reprezintă voința legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să o respecte, în baza art. 13 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor constituționale, numai Parlamentul sau Guvernul, pe baza delegării legislative, sunt abilitate să adopte masuri legislative pentru modificarea și completarea actelor normative interne, pentru asigurarea compatibilității acestora cu dreptul comunitar.
Prin admiterea cererii intimatului reclamant și exonerarea acestuia de la plata taxei de poluare, instanța de fond s-a substituit autorităților cu atribuții în elaborarea actelor normative, în condițiile în care atributul exclusiv al instanțelor judecătorești este aplicarea legislației specifice actului dedus judecații.
Cu privire la dobânda calculată, recurenta o consideră nelegală, deoarece aceasta nu poate fi considerată obligație neexecutată de A. T. către reclamant, nefiind aplicabile disp. art. 1082 și art. 1084 Cod civil.
A mai susținut recurenta greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, nerezultând culpa sa, căci a procedat la aplicarea legii în vigoare la acel moment.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii intimatului reclamant C. L..
În drept, s-au invocat disp. art. 483 și urm. Cod procedură civilă; a fost solicitată judecata în lipsă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
II.2. Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.
III. Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 483 alin. 4 NCPC rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea, analizând sentința civilă recurată, reține următoarele:
Preliminar, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nulitatea recursului în cond. art. 486 alin. 2 și 3 NCPC sub aspectul chestiunii semnării acestuia de către un consilier juridic, față de decizia Curții Constituționale nr. 462/2014.
Asupra recursului formulat, art. 488 alin. 1 NCPC prevede: ”(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4.când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”.
Totodată, art. 483 alin. 3 și 4 NCPC prevede că „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.
Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.
(1). Lipsit de orice temei legal este motivul de recurs prin care partea recurentă – pârâtă a contestat aptitudinea instanței de judecată de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale, implicând motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC. O astfel de argumentație a părții recurente – pârâte nu concordă dispozițiilor constituționale și legale relevante în materie, precum și celor ale Tratatelor privind Uniunea Europeană și privind Funcționarea Uniunii Europene, inclusiv jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.
Astfel, art. 21 alin. 1 din Constituția României revizuită prevede că „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, iar art. 52 alin. 1 din același act normativ statuează că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. Se mai impun a fi amintite disp. art. 124 alin. 1 și 3 din același act normativ, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, respectiv judecătorii se supun numai legii, dar și pe cele ale art. 148 alin. 2 și 4 în sensul că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Totodată, disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
De asemenea, la art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, iar la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Or, toate aceste considerente vin să lămurească lipsa de temei a motivului de recurs susținut de partea recurentă – pârâtă cu raportare la art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC.
(2). În ce privește al doilea motiv de recurs, din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 17-21 din dosarul tribunalului), Curtea constată că taxa litigioasă a fost percepută la 28.01.2008, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2003 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Curtea arată astfel că perceperea taxei s-a făcut sub incidența Legii nr. 571/2003 rep., respectiv art. 2141 și urm., fiind o taxă specială pentru autovehicule și autoturisme, astfel că referirile părții recurente la dispozițiile OUG nr. 50/2008 și la cele ale Legii nr. 9/2012 sunt lipsite de relevanță, câtă vreme taxa nu este percepută sub incidența acestor din urmă acte normativ, a căror adoptare ulterioară nu poate valida încasarea la un moment anterior intrării lor în vigoare a taxei litigioase din perspectiva conformității sale cu dreptul Uniunii Europene în materie.
Pe cale de consecință, apărările formulate de partea recurentă - pârâtă prin prisma conformității OUG nr. 50/2008 sau a Legii nr. 9/2012 cu dreptul comunitar, respectiv al Uniunii Europene, sunt lipsite de relevanță în cauză.
În ceea ce privește conformitatea taxei plătite de partea intimată - reclamantă cu dispozițiile dreptului comunitar, Curtea reține că potrivit art. 90 par. 1 TCE (actualul art. 110 par. 1 TFUE) niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Reține Curtea de apel că prin hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza I. T. împotriva Statul român prin Ministerul Finanțelor și Economiei și alții (C-402/09), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru respectiv, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre fără însa a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Mai este de menționat că, pe rolul Curții de Justiție Europene, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi (C-290/05) și I. N. (C-333/05) contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 octombrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române prin Codul fiscal. Astfel, a arătat Curtea că „Articolul 90 primul paragraf CE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum cea instituită prin Legea privind taxa de înmatriculare, în măsura în care: este percepută în cazul autovehiculelor de ocazie la prima introducere în circulație a acestora pe teritoriul unui stat membru și valoarea acesteia, stabilită exclusiv în funcție de caracteristicile tehnice ale autovehiculelor (tip de motor, capacitate cilindrică) și de clasificarea lor în materie de mediu, se calculează fără să se țină seama de deprecierea acestora, astfel încât, atunci când se aplică unor autovehicule de ocazie importate din alte state membre, depășește valoarea respectivei taxe incluse în valoarea reziduală a autovehiculelor de ocazie similare care au fost deja înmatriculate în statul membru de import”.
În acest context, cum premisele care au fundamentat hotărârile de mai sussunt similare celor specifice cauzei de față, rezultă că jurisprudența respectivă constituie un argument pentru a concluziona în sensul caracterului neconform dreptului comunitar în ceea ce privește taxa de primă înmatriculare percepută potrivit art. 2141 și urm. C.fiscal.
De altfel, nici partea recurentă nu susține conformitatea acelei taxe, ci, dimpotrivă, arată că deficiențele ar fi fost remediate prin adoptarea OUG nr. 50/2008. În acest context, revenea părții pârâte să demonstreze că taxa percepută în cauza concretă respecta principiile reieșite din izvoarele primare ale Uniunii, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”.
În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii fiscale, Curtea arată că și acestea sunt lipsite de temei. Astfel, se are în vedere hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11, în care s-a arătat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”; a reținut instanța de la Luxemburg în paragraful 26 al hotărârii că „În ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alțiii…, punctul 29)”. Pe cale de consecință, fiind formulată cerere de restituire a taxei pe poluare și fiind admis capătul principal privind restituirea acesteia, apare și raportul de accesorietate cu privire la dobânda prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată de prima instanță este nefondată, căci, potrivit art. 453 alin. NCPC „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. ”. În cauză, prin admiterea cererii de chemare în judecată, pârâta a pierdut procesul, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP este ținută în cond. art. 453 NCPC să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul T., respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 16 din OUG nr. 80/2013. Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod definitiv partea reclamantă, iar, pe de altă parte, art. 453 NCPC asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu definitivă.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 496 și 498 NCPC, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. din cadrul DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, cu sediul în A., ., județul T., împotriva sentinței civile nr.1454 din 27.11.2013, pronunțată de Tribunalul T. - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. L., cu domiciliul ales la Cabinet Individual de Avocatură „P. C. R.” în București, ..10, ., . și intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, cu sediul în București, .. 294 Corp A, sector 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
H. V. O. D. P. B. C.
GREFIER
G. P.
Red. Tehnored. Jud. B.C. - 5 ex./nov. 2014
Tribunalul T. – Secția C. – jud. V. V.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 7699/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 1529/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
