Anulare act administrativ. Decizia nr. 5355/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5355/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 19504/3/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5355
Ședința publică din data de 23 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: P. B. B.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă D. R. împotriva sentinței civile nr.5583/14.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, având ca obiect „anulare act administrativ”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.06.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 23.06.2014.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.5583/14.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta D. R., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, ca neîntemeiată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, contestatoarea D. R., în contradictoriu cu intimații AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. M. FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, a solicitat anularea deciziei nr._/20.01.2010, obligarea intimatei AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI la emiterea unei noi decizii privind acordarea indemnizației de 3400 lei lunar începând cu data de 03.01.2012 până la data încheierii perioadei legale pentru creșterea copilului, precum și obligarea intimaților la plata dobânzii legale pentru sumele neachitate de la data datorării indemnizației și până la data plății efective. A reținut Tribunalul că, în motivarea cererii, partea reclamantă a aratat că pentru creșterea copilului său D. M., prin decizia contestată i s-a stabilit o indemnizație de doar 600 de lei, deși ar fi trebuit ca aceasta să fie de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni care în cazul contestatoarei s-au ridicat la valoarea de_ lei. Prin aceasta se face discriminare între cei doi copii ai săi.
De asemenea, Tribunalul a reținut că intimata AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, iar pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Legal citat, intimatul M. M. FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Tribunalului București prin raportare la prev. art. 14 alin. 5 din OUG nr. 111/2010, excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului pentru faptul că, prin prisma OUG nr. 111/2010, nu este parte în raportul juridic dedus judecății, deoarece nu are atribuții în procedura de stabilire și acordare a indemnizațiilor pentru creșterea copiilor, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece OUG nr. 111/2010 a fost supusă în mai multe ocazii controlului de constituționalitate și a fost considerată ca fiind constituțională.
Reține Tribunalul că la data de 19.08.2010, contestatoarea a formulat o precizare și completare de acțiune prin care îți precizează obiectul, solicitând obligarea intimatei AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI la plata sumei de 2800 lei lunar (diferența dintre 3400 lei /lună pretinși și 600 lei/lună deja primiți) cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului până la 1 an, pentru perioada 05.01._12.
Prin încheierea de ședință din data de 20.08.2013, Tribunalul București – Secția a VIII-a a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza spre competentă soluționare Secției a IX-a C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a IX-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._ .
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a depus cerere la autoritatea pârâtă pentru a solicita indemnizația pentru creștere și îngrijire copil până la vârsta de un an. D.G.A.S.P.C teritorial a înaintat cererea însoțită de documentele justificative Agenției pentru Plăți și Inspecție Socială București în vederea soluționării, potrivit OUG nr. 111/2010 opțiunea I.
Pârâta Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială București a stabilit și acordat indemnizație de creștere și îngrijire copil în cuantum de 3400 lei și 600 lei majorarea indemnizației pentru al doilea copil provenind din sarcina gemelară, începând cu data de 03.01.2012, prin deciziile nr._/20.01.2012 și nr._/20.01.2012 (filele 42, 43 din dosar), contestate de către reclamantă.
In drept, tribunalul menționează ca potrivit art. 1 alin. 1 din legea nr. 554/2004, orice persoana care se considera vătămata . sau ori ., de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata.
Totodată, potrivit art. 2 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 554/2004, în înțelesul acestui act normativ contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare, de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor in care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau incheierea, dupa caz, a unui act administrativ, in sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea in termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar potrivit art. 8 alin. 1 din aceeasi lege, persoana vatamata . de lege sau ., printr-un act administrativ unilateral, nemultumita de raspunsul primit la plangerea prealabila adresata autoritatii publice emitente sau daca nu a primit nici un raspuns in termenul prevazut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanta de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea, in tot sau in parte, a actului, repararea pagubei cauzate si, eventual, reparatii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instantei de contencios administrativ si cel care se considera vatamat . sau, recunoscut de lege, prin nesolutionarea in termen sau prin refuzul nejustificat de solutionare a cererii.
Conform dispozițiilor art. 2 din OUG nr. 111/2010 ” Începând cu data de 1 ianuarie 2011, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, pot beneficia opțional de următoarele drepturi: a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap, precum și de o indemnizație lunară; (…)”
Potrivit art. 14 alin. 5 din OUG nr. 111/2010 ”Contestațiile formulate împotriva deciziei prevăzute la alin. (3) se soluționează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin urmare, drepturile prevăzute de actul normativ sus-menționat se stabilesc printr-un act administrativ denumit „decizie”, act ce poate fi contestat la instanța de contencios administrativ.
In speță, OUG nr. 111/2010 a abrogat OUG nr. 116/2007 și a statuat în principiu că indemnizația pentru creșterea copilului constituie o măsură de protecție socială, iar stabilirea cuantumului acestuia reprezintă dreptul exclusiv al legiuitorului fără a se aduce atingere existenței dreptului în sine. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 455/12.04.2011 prin care s-a recunoscut dreptul Guvernului României de a stabili modalitatea concretă de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului.
Autoritatea pârâtă s-a conformat dispozițiilor OUG nr. 111/2010, însă reclamanta este nemulțumită de suma acordată pe care o consideră mult inferioară celei cuvenite având în vedere opțiunea sa pentru concediu până la împlinirea de către copil a vârstei de un an. În susținerea cererii, reclamanta consideră că potrivit art. 2 din actul normativ este îndreptățită să beneficieze de o indemnizație lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 3400 lei.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar adeverințe cu veniturile nete realizate pe ultimele 12 luni.
Referitor la modalitatea de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului, instanța reține că prin decizia nr. 171/2013 Curtea Constituțională a stabilit că respectiva indemnizație reprezintă o prestație minimală de asistență socială cu caracter universal care nu este supusă sistemului contributiv, ci se constituie într-o modalitate de susținere a familiei ori a persoanelor ce iau în plasament sau adoptă copii, iar nu ca o măsură de protecție a copilului, ca să se poată pună problema unei discriminări în situația scăderii cuantumului pentru al doilea și/sau următorii copii născuți din sarcini multiple în aceeași familie.
Art. 2 din OUG nr. 111/2010 stabilește modalitatea concretă în care se stabilește indemnizația pentru creștere copil în raport de solicitarea persoanelor îndreptățite. În cererea adresată autorității pârâte, reclamanta a solicitat acordarea indemnizației pentru concediu de creștere copil în vârstă de până la un an, bifând opțiunea I. În acest sens, art. 5 din OUG nr. 111/2010 prevede modalitatea în care se majorează indemnizațiile pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, începând cu al doilea copil provenind dintr-o astfel de naștere. În acest sens, instanța apreciază că legiuitorul a avut în vedere actul nașterii și nu numărul de copii rezultați dintr-o naștere, stabilind fără discriminare indemnizația pentru creșterea copiilor în favoarea părintelui întrucât tot ca o măsură de ocrotire statul acordă tuturor copiilor alocația de stat așa cum este reglementată de Legea nr. 61/1993.
Indemnizația respectivă este un drept ce se cuvine părintelui așa cum este reglementată în art. 1 din OUG nr. 111/2010 indiferent de numărul de copii rezultați dintr-o naștere, o altă condiție a acordării acesteia fiind realizarea unor venituri pe timp de 12 luni anterior nașterii. Legiuitorul a avut în vedere ca această indemnizație să înlocuiască venitul realizat de părinte pe perioada cât se află în concediu pentru creșterea copilului. De asemenea, legiuitorul a avut în vedere majorarea cuantumului indemnizației prevăzute la art. 1 pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară așa cum este cazul reclamantei.
Textele legale menționate anterior raportate la interpretările date de deciziile Curții Constituționale menționate duc la concluzia că actele administrative contestate de reclamantă sunt temeinice și legale, motivele invocate de reclamantă fiind neîntemeiate.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 05.12.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 23.12.2013, reclamanta D. R. solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în totalitate în sensul admiterii acțiunii introductive, așa cum a fost precizată.
În motivare, a arătat recurenta că, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond al cauzei, a născut, în data de 21.11.2012, doi copii gemeni, D. L. și D. M.. P. D. L. i s-a acordat o indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de un an, respectiv pentru perioada 5.01._13 în cuantum de 3400 lei. În termen legal, recurenta arată că a solicitat indemnizația pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 1 an pentru ambii copii.
În data de 20.01.2012, A.P.I.S.M.B. Sectorul 4 București a emis decizia nr._ prin care s-a admis cererea sa și s-a stabilit o indemnizație în cuantum de 600 lei. Intimata nu a emis și nu i-a comunicat o alta decizie de stabilire a indemnizației pentru creșterea copilului pentru celalalt copil.
În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut corect starea de fapt descrisă mai sus, dar a apreciat, în mod contradictoriu, că indemnizația pentru creșterea copilului reprezintă „o prestație minimala de asistență socială care nu este supusă sistemului contribuții) ci se constituire într-o modalitate de susținere a familiei ...” și, în același timp, arată că acordarea indemnizației este condiționată de „realizarea unor venituri pe timp de 12 luni anterior nașterii” (adică este supusă sistemului contributiv). În mod discreționar, instanța apreciază că „legiuitorul a avut în vedere actul nașterii și nu numărul de copii rezultați dintr-o naștere”, totuși pe de altă parte, statul a apreciat necesitatea de a susține prin alocație nediscriminatoriu, în mod egal, ambii copii dintr-o sarcină gemelară.
Așadar, nejustificat, instanța a interpretat textele legale în mod discriminatoriu în sensul de a ratifica lipsirea de un drept cuvenit copilului minor ca protecție socială. Evident că dreptul la indemnizație și cuantumul acesteia sunt deduse din drepturile cuvenite urmare contribuțiilor achitate statului de către părinte (principiul contributivității). Dar, scopul legiuitorului nu a fost „recompensarea socială” a acestuia prin acordarea indemnizației în condițiile lipsirii părintelui care îngrijește copilul de venitul obținut din muncă, ci acordarea sprijinului social pentru creșterea copilului minor. Nu se pot compara nevoile unui copil cu nevoile a doi copii minori. Nu se poate compara efortul (inclusiv cel de natură financiară) părintelui care crește un copil cu cel care crește doi copii concomitent.
În aceste condiții, instanța era datoare să analizeze obiectiv aspectele învederate în contextul legislației europene și practicii la care s-a făcut trimitere.
Acordarea indemnizației pentru creșterea copilului diferit către cei doi copii este discriminatorie, creând o situație defavorabilă copilului care beneficiază de o indemnizație mai mică, încălcând flagrant principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină și una multiplă, pe de o parte și, între copiii proveniți dintr-o sarcină multiplă între ei, pe de altă parte.
Implicit, este afectat și dreptul de proprietate în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului al părintelui care renunță la veniturile salariale pe perioada concediului legal pentru creșterea copilului și având doi copii este supus unor costuri duble pentru creșterea acestora. De altfel, în acest sens, s-a argumentat și prin decizii ale diferitor instanțe din țară, precum și de către instanța supremă, atunci când s-a tranșat interpretarea OUG 148/2006 și HG 1025/2006 (Curtea de Apel Cluj, secția a II-a de contencios administrativ ș i fiscal, decizia civil ă nr.7132 din 27 septembrie 2012., F. Iustitia nr. 2/2012, Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sent. nr. 116/F/CA/2008 din 18 iunie 2008 a Curții de Apel A. I. menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 3386 din 9 octombrie 2008).
P. identitate de rațiune, consideră că aceste considerente urmează a fi reținute și in soluționarea cererii ce face obiectul prezentului dosar.
Mai mult, conform jurisprudenței CEDO, practica mai sus menționată poate fi izvor de drept în ipoteza în care un text legal nu este pertinent de clar redactat.
A explicat Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunțată în cauza Sunday Times contra Regatului Unit al Irlandei de Nord, că imperfecțiunile legii, lipsa de claritate ori de coerență poate fi complinită la nivel național printr-o jurisprudență cu pertinent unitar. Așa s-a întâmplat cu imperfecțiunile OUG nr. 148/2005 în ceea ce privește dreptul la îndemnizație în situația nașterii copiilor gemeni au fost înlăturate prin jurisprudență națională pertinent, de durată și deci, predictibilă.
Precizează recurenta că nu solicită alte despăgubiri decât dobânda legală datorată de la data la care ar fi trebuit să se facă plata indemnizației - 5.01.2012 - pană la data plății efective.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 15 lit. d) din Legea nr. 146/1997.
Legal citată, intimata-pârâtă AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a formulat la data de 12.02.2014 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În motivare, a arătat intimata-pârâtă că în mod corect și legal instanța de fond a avut în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 171/19.03.2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, prin care se arată clar că scopul O.U.G. nr. 111/2010 a fost acela de a susține familia în vederea creșterii copilului, indemnizația nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza prin exercitarea profesiei, pe durata concediului pentru creșterea copilului.
În raport de decizia instanței de contencios constituțional instanța nu a reținut nici argumentele reclamantei referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament și la crearea unei discriminări evidente și nepermise între copiii rezultați din nașteri multiple și cei rezultați din nașteri simple.
În ceea ce privește Decizia nr. 26/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiției într-un recurs în interesul legii, instanța reține că nu este relevantă în cauză. Textul legal asupra căruia ÎCCJ a fost chemat să se pronunțe a fost acela anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 239/2009.
Prin decizia nr. 788/2012, Curtea Constituțională a statuat în sensul conformității Legii nr. 239/2009 cu dispozițiile constituționale, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 1.
P. aceste considerente, a apreciat intimata că indemnizația pentru creșterea copilului a fost instituită ca o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii, această prestație înlocuind în perioada concediului de creștere a copilului venitul salarial al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare si optează pentru această formă de sprijin. Indemnizația de creștere și îngrijire copil nu se poate raporta la numărul copiilor proveniți dintr-o naștere, ci numai la naștere, întrucât aceasta indemnizație este un drept ce se cuvine părintelui pentru a-și putea crește copilul/copiii, fapt ce rezultă din conținutul art. 1 din O.U.G. nr. 111/2010 care condiționează acordarea indemnizației de realizarea de venituri profesionale supuse impozitului pe venit timp de 12 luni anterior nașterii copilului.
Din cele prezentate mai sus, se înțelege foarte clar că această indemnizație este un drept al părintelui și nu un drept al copilului, acordarea ei fiind condiționată de realizarea de venituri profesionale, astfel că nu se creează nicio discriminare între copii, al căror drept îl reprezintă numai alocația de stat pentru copii.
Având în vedere cele prezentate mai sus, a concluzionat intimata că plata efectuată este temeinică și legală, fiind respectată O.U.G. nr. 111/2010 și Normelor metodologice de aplicare a acesteia.
P. acordarea indemnizației în cuantumul solicitat de recurenta-reclamantă, ar trebui modificate prevederile legale in vigoare, or A.P.I.S.M. București are atribuții doar de aplicare a legii, nu are atribuții și in sensul adoptării sau modificării actelor normative.
A solicitat intimata instanței ca recursul să fie respins.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115 C. și O.U.G. nr. 111/2010; a solicitat intimata-pârâtă judecata în lipsă.
Legal citat, intimatul-pârât M. M. FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE a formulat la data de 11.06.2014 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.
În motivare, a arătat intimatul – pârât că prima instanță reține, referitor la modalitatea de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului, că există decizia nr. 171/2013 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că respectiva indemnizație reprezintă o prestație minimală de asistență socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv, ci se constituie într-o modalitate de susținere a familiei ori a persoanelor ce iau în plasament sau adoptă copii, iar nu ca o măsură de protecție a copilului, ca să se poată pună problema unei discriminări în situația scăderii cuantumului pentru al doilea copil și/sau următorii copii născuți din sarcini multiple în aceeași familie.
Prin Legea nr. 132/2011, Parlamentul României a aprobat, cu modificări, OUG nr.111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.
Prin Deciziile nr. 171/19.03.2013, 429/03.05.2012, 759/20.09.2012, 781/25.09.2012, 777/25.09.2012, 887/25.10.2012, 781/25.09.2012, 887/25.09.2012, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstițuționalitate privitoare la OUG nr.111/08.12.2010, respingând ca neîntemeiate respectivele excepții.
A susținut intimata excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 C.pr.civ., OUG nr. 111/08.12.2010; a solicitat intimatul-pârât judecata în lipsă conform art. 242 alin.2 C.pr.civ. (1865).
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Art. 312 alin. 3 C.pr.civ.(1865) prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865) prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Recursul este nefondat, în mod legal și temeinic dispunând prima instanță respingerea acțiunii.
Potrivit art. 5 alin. 1 din O.U.G. nr. 111/2010 (forma în vigoare la data emiterii deciziei nr._/20.01.2010) „Nivelul indemnizațiilor lunare prevăzute la art. 2 alin. (2) și (3) se majorează cu 1,2 ISR[indicator social de referință] pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.”; totodată, art. 2 alin.11 din același act normativ prevede că „Limitele minimă și maximă ale indemnizației se stabilesc prin raportare la indicatorul social de referință, denumit în continuare ISR”.
Potrivit art. 331 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă (varianta în vigoare la data de 20.01.2012), „Valoarea indicatorului social de referință [ISR] este de 500 lei.”.
Pe cale de consecință, este corectă stabilirea prin decizia nr._/20.01.2010 a unei indemnizații creștere copil în cuantum de 600 lei în beneficiul părții reclamante raportat la cel de-al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară, astfel că în mod legal și temeinic a respins prima instanță cererea de chemare în judecată formulată.
Mai reține Curtea că prin decizia nr. 171/2013 Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 alin. 1 din OUG nr. 111/2010.
A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei menționate următoarele aspecte, relevante și pentru combaterea motivelor invocate în cauza de față de recurentă:
«Curtea reține că neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 a fost invocată din perspectiva cuantumului acordat pentru cel de-al doilea copil provenit dintr-o sarcină gemelară (multiplă). Astfel, autorul excepției susține că prin stabilirea unui cuantum de 600 de lei pentru al doilea copil provenit dintr-o sarcină gemelară s-a creat o discriminare între acest copil și ceilalți copii, întrucât prin lege s-a stabilit un cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni anterioare nașterii pentru orice copil.
Analizând critica de neconstituționalitate, Curtea apreciază că un prim aspect care trebuie evidențiat este acela că indemnizația pentru creșterea copiilor reprezintă o prestație minimală de asistență socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv, ci se constituie într-o modalitate de susținere a familiei ori a persoanelor ce iau în plasament sau adoptă copii, iar nu ca o măsură de protecție a copilului, ca să se poată pune problema unei discriminări în situația scăderii cuantumului pentru al doilea și/sau următorii copii născuți din sarcini multiple în aceeași familie.
Nu se poate acorda, deci, o altă indemnizație pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină multiplă, începând cu cel de-al doilea, dat fiind că indemnizația se acordă raportat la naștere, iar nu la numărul de copii rezultați din aceasta. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, concretizată, de exemplu, în Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2007, prin care Curtea a statuat că "apare ca firească acordarea unei singure indemnizații lunare, indiferent de numărul de copii rezultați în urma unei nașteri, întrucât aceasta este aferentă concediului pentru creșterea copilului, de care persoana îndreptățită beneficiază în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".
De asemenea, prin Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, Curtea a reținut că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului nu este un drept constituțional, ci constituie una dintre măsurile de protecție socială instituite de stat prin lege în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituție. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcție de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite și de necesitatea îndeplinirii și a altor obligații ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituțional, care sunt măsurile prin care va asigura cetățenilor un nivel de trai decent și să stabilească condițiile și limitele acordării lor.
Totodată, prin Decizia nr. 455 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 2 iunie 2011, Curtea a statuat că "indemnizația pentru creșterea copilului constituie o măsură concretă de protecție socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existenței dreptului în sine".
De altfel, Curtea reține că scopul adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 a fost acela de a susține familia în vederea creșterii copilului, indemnizația nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creșterea copilului.
Față de susținerea autorului excepției ce vizează pretinsa discriminare între copii, Curtea constată faptul că, potrivit Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012, copiii beneficiază, fără discriminare, de o alocație lunară, ca formă de ocrotire din partea statului.
Având în vedere cele menționate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
În subsidiar, Curtea apreciază că aspectele criticate nu privesc o problemă de control al constituționalității legii, ci de politică legislativă. Organul legislativ poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituție, asupra conținutului reglementărilor legale și oportunității adoptării acestora. Așa fiind, Parlamentul, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituție, ținând seama de realitățile social-economice și demografice ale țării, este singurul îndreptățit să stabilească acordarea unui alt cuantum reprezentând indemnizația lunară.». [s.n.]
În ce privește posibilitatea instanței de contencios administrativ de cenzurare a dispozițiilor OUG nr. 111/2010, Curtea de Apel București arată că aceasta nu își găsește temei în normele de drept intern.
Astfel, Curtea de apel indică decizia nr. 660/04.07.2007 a Curții Constituționale, în ale cărei considerente instanța constituțională „a statuat că legile și ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate pe cale principală, prin acțiune introdusă în acest scop la instanța de judecată sau de arbitraj comercial, ci numai pe cale de excepție, în valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim”. În același sens, se reține și decizia Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009 în ale cărei considerente (paragraful penultim), Curtea Constituțională a reținut că „(…) potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal s-a statuat că „În temeiul art. 126 alin. 6 din Constituția României, instanțele de contencios administrativ nu exercită un control de legalitate asupra ordonanțelor, ci sunt competente doar să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de Curtea Constituțională. În cazul în care excepția de neconstituționalitate este respinsă, instanța de contencios administrativ respinge acțiunea ca inadmisibilă, potrivit art. 9 alin. 3 din Legea nr. 554/2004” (decizia ÎCCJ – SCAF nr. 2342/04.05.2007).
În doctrina relevantă de drept administrativ, în majoritate, autorii califică ordonanța de urgență a Guvernului ca având natura juridică a unui act administrativ; cu toate acestea, nu se conturează și concluzia majoritară a recunoașterii atribuției instanțelor de contencios administrativ de a cenzura validitatea unor astfel de ordonanțe de urgență, al căror control este apreciat a interveni fie prin mecanismul jurisdicțional al Curții Constituționale (art. 146 alin. 1 lit. d din Constituția României), fie prin mecanismul dezbaterii în fața Parlamentului României (art. 115 din Constituția României).
Observând textul art. 126 alin. 6 din Constituția României, Curtea de Apel constată că voința legiuitorului este în sensul următor: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale”; din lectura textului Curtea de Apel deduce că intră în atribuția de judecată a instanței de contencios administrativ doar acele cereri ale persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale, fără a se recunoaște deci vreo competență instanței de judecată sub aspectul cenzurării ordonanțelor sau dispozițiilor din ordonanțe care nu au fost declarate neconstituționale. În plus, aplicarea art. 52 din Constituție trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 126 alin. 6 din Constituție, întrucât acesta din urmă, atât prin conținutul său, cât și prin topografia în structura legii constituționale, apare ca fiind o normă specială, prin care este circumstanțiată strict competența de judecată a instanțelor de contencios administrativ referitor la ordonanțele Guvernului, fie simple, fie de urgență, respectiv doar la cazul în care a intervenit o declarare ca neconstituțională fie în tot, fie în limita unor dispoziții determinate din textul lor.
Totodată, art. 52 din Constituția României prevede la alin. 2 că atât conținutul, cât și limitele dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, astfel cum este recunoscut la alin. 1, se stabilesc prin lege organică.
Or, din analiza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu rezultă recunoașterea atribuției instanțelor de contencios administrativ în cenzurarea dispozițiilor din ordonanțele Guvernului, ci dimpotrivă.
În acest sens, Curtea observă că art. 9 din Legea nr. 554/2004 configurează limitele de învestire a instanței de judecată, prevăzând la alin. 5 că „Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiectacordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.”, pentru ca la alin. 1 să dispună că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.”. Din aceste din urmă texte rezultă că obiectul acțiunii în legătură cu o ordonanță a Guvernului, fie simplă, fie de urgență, sau cu o dispoziție din conținutul acesteia, nu îl poate constitui constatarea neconstituționalității sau „ilegalității” sale.
De altfel, plecând de la premisa că persoana ce se pretinde vătămată a constituit legal cadrul procesual prin prisma obiectului, legiuitorului prevede expres la art. 9 alin.3 din Legea nr.554/2004 că „După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă”. Pe cale de consecință, inclusiv prin textul legii organice legiuitorul a prevăzut expres excluderea oricărui control din partea instanței de contencios administrativ atunci când Curtea Constituțională a respins excepția de constituționalitate în legătură cu respectiva ordonanță a Guvernului, reconfirmând astfel implicit atribuția exclusivă a instanței constituționale în ceea ce privește controlul exercitat asupra ordonanței; totodată, instanței de contencios îi incumbă în virtutea textului legal obligația de a respinge cererea ca inadmisibilă într-un astfel de caz, iar nu facultatea de a proceda ca atare.
Mai apreciază Curtea de Apel că nici eventuala raportare la disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 nu este aptă a susține concluzia recunoașterii atribuției instanței de judecată de a cenzura în mod direct o ordonanță a Guvernului sau dispoziții din conținutul acesteia. Astfel, textul art. 9 din Legea nr. 554/2004 este în mod cert, atât prin conținutul său, cât și prin topografia sa în cadrul Legii, o normă specială, prin care au fost reglementate cu caracter derogator conținutul și limitele dreptului persoanei ce se pretinde vătămată de o autoritate publică prin dispozițiile unei ordonanțe a Guvernului, raportat la art. 52 și art. 126 alin. 6 din Constituție.
Or, OUG nr. 111/2010 nu era abrogată la data actului administrativ litigios și nici declarată neconstituțională, producând astfel efecte juridice obligatorii.
În ce privește referirile părții recurente la pretinse soluții jurisprudențiale pronunțate în cauze similare în sens favorabil părții reclamante, Curtea subliniază că potrivit art. 124 alin. 3 din Constituția României, rev., „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, incumbându-le obligația de a urma, ca izvoare de drept, în ce privește hotărârile judecătorești, deciziile Curții Constituționale în cond. art.147 alin. 4 din Constituție, respectiv deciziile pronunțate în interesul legii în cond. art. 3307 alin. 3 C.pr.civ.(1865), precum și hotărârile pronunțate de instanțele de recurs în caz de casare în cond. art. 315 alin. 1 C.pr.civ.(1865)
Astfel, Curtea constată că majoritatea hotărârilor judecătorești la care a făcut trimitere partea recurentă nu se încadrează în vreuna dintre cele trei categorii menționate mai sus, fiind decizii pronunțate în cazuri de speță, motiv pentru care nu sunt obligatorii pentru instanța de față în raport de dispozițiile legale indicate. Incidența lor poate fi determinată doar de considerente de practică judiciară unitară, ținând de previzibilitatea aplicării legii. Or, sub acest din urmă aspect, jurisprudența Curții Constituționale în materie, după cum s-a arătat mai sus, este constantă, legea fiind previzibilă în aplicarea ei în sensul rezultat din actul administrativ litigios. În aceste condiții, referirile părții recurente-reclamante la jurisprudența CEDO în materie de delimitare a noțiunii autonome de „lege” în sensul Convenției [europene] pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt de natură a schimba concluzia instanței de recurs.
În ce privește decizia nr. 26/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea observă că aceasta lămurește interpretarea și aplicarea unui alt act normativ, respectiv OUG nr. 148/2005. Or, drepturile care se acordă persoanelor ai căror copii se nasc începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt reglementate prin OUG nr. 111/2010, deci un act normativ distinct, prin al cărui conținut legiuitorul lămurește reglementarea incidentă în cazul indemnizației creștere copil pentru copii născuți din sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Față de cele arătate în precedent, fiind lipsite de temei motivele invocate de recurenta-reclamantă și date fiind disp. art. 312 C.pr.civ.(1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimata-pârâtă MMFPS în legătură cu judecata acțiunii de fond, Curtea constată că prin intermediul acesteia, partea vizează o schimbare a soluției instanței de fond, astfel cum rezultă aceasta din sentința civilă nr. 5583/2013 a Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal, fără a fi exercitat însă calea de atac a recursului, ceea ce implică invocarea lor omisso medio, fără a putea genera o analiză din partea instanței de recurs.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă D. R. împotriva sentinței civile nr.5583/14.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații-pârâți AGENȚIA P. PLĂȚI ȘI INSPECȚIE SOCIALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
P. B. B.
Red.Tehnored.jud.BC/2 ex./2014
Tribunalul București Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal
Judecător: S. V.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 3238/2014.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5716/2014.... → |
|---|
