Anulare act administrativ. Decizia nr. 1505/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1505/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 868/2/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1505
Ședința publică din data de 27 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – H. P.
JUDECĂTOR – M. M. P.
JUDECĂTOR - A. J.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant T. I. C. împotriva sentinței civile nr. 2489/05.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. A. INTERNE și I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE având ca obiect anulare act administrativ.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 17 februarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24 februarie 2014 și pentru astăzi, 27 februarie 2014, când în aceeași compunere a pronunțat următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal cu nr._, reclamantul T. I. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. A. INTERNE anularea în tot a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/4321 din 22.12.2010, admiterea contestației formulate împotriva Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 5131 din 26.11.2010 și, în consecință, anularea Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 5131 din 26.11.2010 prin care a fost sancționat cu sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă", precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2489/05.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în esență că, reclamantul este polițist, respectiv ofițer principal II în cadrul IPJ N. – Serviciul de Investigații Criminale, iar prin Dispoziția Inspectorului G. al Poliției Române nr. 5131/26.11.2010 a fost sancționat disciplinar cu „mustrare scrisă”, reținându-se în sarcina sa neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, abatere disciplinară prevăzută de art. 12 alin. 1 lit. b) din Ordinul MAI nr. 400/2004 și art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002, constând în aceea că după ce a primit un raport informativ datata la 30.11.2009, de la Poliția Orașului R., în care erau sesizate fapte de corupție, nu a înaintat raportul organelor competente, așa cum prevede art. 1 și art. 2 din OMAI nr. S/1011/02.11.2005 privind punerea la dispoziția Direcției Generale Anticorupție de îndată de către structurile Ministerului Administrației și Internelor a datelor și informațiilor referitoare la fapte de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.
Împotriva acestei dispoziții reclamantul a formulat contestație, care prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/4321/23.12.2010 a fost respinsă ca neîntemeiată, sancțiunea aplicată fiind menținută.
În ceea ce privește prima critică formulată de reclamant cu privire la Ordinul nr. II/4321/22.12.2010, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată având în vedere faptul că argumentele prezentate în cuprinsul punctelor 1 și 2 din actul contestat nu sunt contradictorii. Astfel, se observă că la ambele puncte s-a susținut că reclamantul, care nu avea competența pentru efectuarea unor investigații privind fapte de corupție, avea obligația de a depune toate diligențele în vederea trimiterii raportului informativ către structura specializată, respectiv Direcția Generală Anticorupție, obligație ce nu a fost îndeplinită, la punctul 2 menționându-se suplimentar faptul că acesta avea obligația subsecventă de a informa șeful care a primit și rezoluționat raportul informativ despre faptul că acesta trebuie trimis la Direcția Generală Anticorupție.
De altfel, se observă că art. 46 alin. 2 din Normele Metodologice privind organizarea și desfășurarea activităților informative de către Poliția Română, Poliția de Frontieră și Autoritatea pentru Străini, anexă la Ordinul ministrului nr._/2006, invocat de reclamant, prevede în mod clar că informația se verifică și exploatează de polițistul care a obținut-o numai dacă acesta are competențe legale în acest sens, această condiție fiind necesar a fi îndeplinită și de „alți polițiști, structuri sau instituții” prevăzuți de articolul indicat. Or, de vreme ce potrivit Ordinului MAI nr. S/1011/02.11.2005 informațiile referitoare la fapte de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor trebuie puse de îndată la dispoziția Direcției Generale Anticorupție, structura competentă în acest sens, rezultă că reclamantul nu avea competența de a efectua verificări cu privire la informațiile cuprinse în raportul informativ din data de 30.11.2009, astfel încât concluziile formulate cu privire la acesta sunt lipsite de relevanță juridică, precum și faptul că avea obligația de a întreprinde toate acțiunile necesare astfel încât acest raport să fie înaintat Direcției Generale Anticorupție. Un argument în plus pentru această concluzie sunt chiar prevederile art. 14 pct. 3 din Normele Metodologice menționate de reclamant.
Pe de altă parte, instanța a reținut că dispozițiile art. 218 alin. 2 C.pr.pen. au o aplicabilitate generală, instituind în sarcina oricărui organ de cercetare penală obligația de a încunoștința de îndată procurorul despre infracțiunile de care a luat cunoștință, astfel încât orice polițist care a intrat în posesia unor informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni are o astfel de îndatorire, indiferent dacă despre aceeași infracțiune au mai luat cunoștință și alți polițiști, obligația aceasta incumbând fiecăruia dintre ei, iar eventuală neîndeplinire este de natură a atrage sancțiuni individuale, aplicate acestora.
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 13 din Ordinul MAI nr. 400/2004, instanța reținut că potrivit acestuia „Este interzisă aplicarea mai multor sancțiuni disciplinare pentru aceeași abatere, precum și sancționarea mai multor polițiști pentru abaterea săvârșită de un polițist”.
Așadar, pentru a ne afla în cea de-a doua ipoteză prevăzută de acest articol, este necesar ca un polițist să fi săvârșit o abatere disciplinară, iar pentru aceasta să fi fost sancționați mai mulți. Însă, în cauza de față se observă în sarcina fiecăreia dintre persoanele cercetate s-a reținut săvârșirea unei abateri disciplinare proprii, constând în lipsa de acțiune în vederea înaintării de îndată a raportului informativ din data de 30.11.2009 către Direcția Generală Anticorupție, structura competentă a efectua verificări cu privire la faptele de corupție menționate în acest raport.
Cu privire la inopozabilitatea față de reclamant a Ordinului nr. S/1011/02.11.2005, instanța reține că, potrivit fișei postului nr._/31.03.2010, cap. B „Cerințele postului” pct. 3.2 și lit. B – „Activități săptămânale”, acesta trebuia să desfășoare săptămânal/lunar activități de pregătire de specialitate, conform bugetelor de timp alocate - pregătire profesională. De asemenea, așa cum rezultă din întâmpinarea formulată de pârâtul M. Administrației și Internelor, reclamantul are autorizație de acces la informații clasificate, nivelul „strict secret”, aspect neinfirmat de acesta, având astfel posibilitatea consultării ordinului menționat. Prin urmare, reclamantul nu poate invoca propria sa culpă, constând în omisiunea de a se informa cu privire la actele ce reglementează activitatea desfășurată, pentru a susține inopozabilitatea Ordinului nr. S/1011/02.11.2005.
Totodată, instanța a constatat că reclamantul susține că nu are obligația de a parcurge activități de pregătire pentru specificul unei alte structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, respectiv Direcția Generală Anticorupție, ci doar cele privind specificul structurii din care face parte – Investigații Criminale. Însă, instanța a reținut că reclamantului nu i s-a imputat că nu are cunoștință de specificul activității desfășurate de Direcția Generală Anticorupție, ci faptul că nu a cunoscut propriile obligații constând în efectuarea demersurilor necesare pentru care raportul informativ din data de 30.11.2009 să fie înaintat acestei structuri. De asemenea, împrejurarea că acestuia i-au fost date în responsabilitate și alte sarcini de serviciu nu este de natură a acoperi lipsa desfășurării activităților de pregătire profesională și nici de a conduce la concluzia că într-o astfel de situație Ordinul nr. S/1011/02.11.2005 ar fi inopozabil acestuia.
Nu în ultimul rând, împrejurările că anterior reclamantul nu a mai fost sancționat disciplinar și că a fost recompensat pentru activitatea depusă până în acel moment prin acordarea de prime, solde de merit și avansarea la gradul următor înainte de termen nu pot atrage exonerarea de răspundere disciplinară a acestuia, ci pot constitui doar elemente în raport de care se individualizează sancțiunea aplicată.
Fată de toate argumentele expuse, Curtea a apreciat că prin probele administrate în cursul cercetării disciplinare, prezumția de nevinovăție de care se bucura reclamantul a fost răsturnată, iar acesta nu a reușit să facă dovada contrară, astfel încât sancționarea sa disciplinară a avut temei legal, motiv pentru care acțiunea formulată de acesta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța a înțeles să analizeze doar o parte din criticile formulate prin cererea introductivă de instanță, în ceea ce privește obligația sa de a transmite raportul și la DGA dar și șefului direct care l-a primit și la rezoluționat.
Această faptă a susținut că nu este întemeiată, întrucât, a arătat instanței de fond că, toate cele trei informații au fost implementate în aplicația „CAMAS 2”, de către inițiatorul acestora, d-l comisar N. C-tin, care, în conformitate cu prevederile OMAI nr._/17.08.2006, avea obligația de a prezenta șefului său nemijlocit respectivele rapoarte în vederea rezoluționării, pentru a dispune măsurile oportune în vederea prevenirii falsului informațional.
În mod eronat instanța de fond a reținut că Ordinul nr.S/1011/02.11.2005 îi este opozabil, nefiind dovedit că a luat cunoștință de conținutul acestuia în decursul activității și, chiar dacă s-ar reține că ăi este opozabil, aceste norme nu sunt incidente în speță, întrucât ordinul face referire la „informații” și nu simple presupuneri iar obligația de a trimite raportul la DGA nu este conformă normelor respective, fiind în sarcina „structurii” și nu a fiecărui polițist, care i-a cunoștință de o faptă de corupție săvârșită de un alt polițist.
Niciunul dintre colegii de la corpul de control al MAI sau din IGPR, care au luat cunoștință de raportul respectiv nu au informat DGA, fiind relevante în cauză și dispozițiile art.74 din OMAI nr._/2006.
De asemenea, mai susține recurentul că, în raport de 14 pct.3 și art.46 alin.2 din OMAI nr._/2006, obligația aducerii la cunoștința DGA a unor posibile fapte de corupție săvârșite de către polițist nu îi incumba, iar, în conformitate cu art.4 din Legea nr.360/2002, a respectat ordinele și dispozițiile primite de la șeful ierarhic, care a dispus măsurile de urmat.
Instanța nu a făcut referire de loc la hotărârile CEDO „P. vs. România” și „S. Cotlet vs. România”, cu privire la acte normative ce nu îndeplinesc condițiile de accesibilitate, Ordinul nr.S/1011/02.11.2005 nefiind publicat în Monitorul Oficial al României și că nu s-a făcut dovada că i-a fost adus la cunoștință și nici cuprivire la lipsa vinovăției, ca aspect subiectiv al abaterii disciplinare, întrucât la momentul transmiterii raportului informativ de către Poliția Orașului R. către Serviciul de Investigații Criminale din cadrul IPJ N., nu a cunoscut că d-l comisar N. C., semnatarul documentului, nu a sesizat DNA, obligație care-i incumba legal.
La data de 08.10.2012 pârâtul IGPR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.
De asemenea, la data de 06.02.2012 pârâtul MAI a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.
Prin încheierea nr.3374 din data de 14.03.2013 dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție-SCAF, în temeiul art. XXIII alin.2 și 4 din Legea nr.2/2013, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la Curtea de Apel București-Secția A VIII-A SCAF, în vederea soluționării.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ .
În ceea ce privește excepția nulității recursului, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, reținând că recurentul, în cererea de recurs critică sentința recurată prin prisma neanalizării unor aspecte privind netemeinicia sancțiunii aplicate, parțial sau total, fiind aplicabile dispozițiile art.3041 din Codul de procedură, invocat de altfel ca temei de drept de către recurent.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, atâta în raport cu motivele de recurs invocate, cât și în limitele art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul, polițist în cadrul IPJ N., Serviciul de Investigații Criminale, a contestat Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/4321 din 22.12.2010, prin care s-a respins contestația administrativă solicitând admiterea contestației formulate împotriva Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 5131 din 26.11.2010 prin care a fost sancționat cu sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă", solicitând, în consecință, anularea acestei dispoziții.
În fașa instanței de fond, reclamantul a invocat într-adevăr mai multe motive de nelegalitate, legate de netemeinicia sancțiunii aplicate, așa cum au fost reiterate și pe calea recursului.
Contrar susținerilor recurentului, potrivit cărora instanța nu a dat răspuns decât parțial unor probleme de fapt și de drept invocate și dezvoltate pe larg în cerere, iar altora de loc, Curtea reține, analizând considerentele hotărârii recurate, că instanța de fond a făcut o analiză completă și corectă, atât în fapt cât și în drept, a actului administrativ asupra căruia s-a solicitat efectuarea unui control de legalitate, verificând legalitatea și temeinicia măsurii de sancționare a reclamantului, atât prin prisma dispozițiilor legale incidente și reținute în cuprinsul actului administrativ contestat cât și din perspectiva temeiniciei măsurii.
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a identificat textele legale incidente, răspunzând pe rând criticilor reclamantului.
Împrejurarea că instanța nu a făcut o expunere mai largă, în care să facă interpretări logice și sistematice ale unor argumente reluate practic în diverse forme de abordare în acțiune și apoi în concluziile scrise, nu este un motiv de nelegalitate al sentinței, întrucât instanța de contencios administrativ are doar obligația să efectueze controlul de legalitate prin prisma motivului invocat, aducând un argument care este finalitatea unui silogism judiciar.
În ceea ce privește susținerea că instanța de fond nu ar fi analizat lipsa obligației sale de a transmite raportul și la DGA, ci a șefului direct care l-a primit și la rezoluționat, în condițiile în care toate cele trei informații au fost implementate în aplicația „CAMAS 2”, de către inițiatorul acestora, d-l comisar N. C-tin, care, în conformitate cu prevederile OMAI nr._/17.08.2006, care avea obligația de a prezenta șefului său nemijlocit respectivele rapoarte în vederea rezoluționării, pentru a dispune măsurile oportune în vederea prevenirii falsului informațional, Curtea o apreciază ca fiind nefondată.
Curtea constată că, instanța de fond a analizat fapta reținută în sarcina reclamantului, atât prin prisma aplicării Ordinul nr. II/4321/22.12.2010, reținând în mod corect că argumentele prezentate în cuprinsul punctelor 1 și 2 din actul contestat nu sunt contradictorii, prevăzând obligația reclamantului, care nu avea competența pentru efectuarea unor investigații privind fapte de corupție, de a depune toate diligențele în vederea trimiterii raportului informativ către structura specializată, respectiv Direcția Generală Anticorupție, obligație ce nu a fost îndeplinită, în plus și obligația subsecventă de a informa șeful care a primit și rezoluționat raportul informativ despre faptul că acesta trebuie trimis la Direcția Generală Anticorupție.
Instanța a reținut și incidența art. 46 alin. 2 din Normele Metodologice privind organizarea și desfășurarea activităților informative de către Poliția Română, Poliția de Frontieră și Autoritatea pentru Străini, anexă la Ordinul ministrului nr._/2006, invocat de reclamant, care prevede în mod clar că informația se verifică și exploatează de polițistul care a obținut-o numai dacă acesta are competențe legale în acest sens, această condiție fiind necesar a fi îndeplinită și de „alți polițiști, structuri sau instituții” prevăzuți de articolul indicat.
Or, s-a apreciat în mod corect și în concordanță cu scopul și specificul reglementării că, de vreme ce potrivit Ordinului MAI nr. S/1011/02.11.2005 informațiile referitoare la fapte de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor trebuie puse de îndată la dispoziția Direcției Generale Anticorupție, structura competentă în acest sens, rezultă că reclamantul, în condițiile în care, nu avea competența de a efectua verificări cu privire la informațiile cuprinse în raportul informativ din data de 30.11.2009, avea obligația de a întreprinde toate acțiunile necesare astfel încât acest raport să fie înaintat Direcției Generale Anticorupție, independent de faptul că cele trei informații au fost implementate în aplicația „CAMAS 2”, de către inițiatorul acestora, d-l comisar N. C-tin, la rândul său avea obligația de a prezenta șefului său nemijlocit respectivele rapoarte în vederea rezoluționării, pentru a dispune măsurile oportune în vederea prevenirii falsului informațional.
Dispozițiile interne regulamentare sunt foarte clare în această situație, reclamantul, chiar dacă nu avea competența de a verifica informațiile cu privire la unele presupuse fapte de corupție săvârșite de un polițist, avea obligația, în afară de a informa și înainta raportul șefului direct, să înainteze informația către DGA și să informeze despre această obligație și pe șeful direct căruia i se înainta spre rezoluționare raportul.
De altfel, din probatoriu a rezultat că și d-l comisar N. C-tin a fost sancționat pentru o faptă similară, instanța de fond reținând în mod legal că în cauza de față, în sarcina fiecăreia dintre persoanele cercetate s-a reținut săvârșirea unei abateri disciplinare proprii, constând în lipsa de acțiune în vederea înaintării de îndată a raportului informativ din data de 30.11.2009 către Direcția Generală Anticorupție, structura competentă a efectua verificări cu privire la faptele de corupție menționate în acest raport.
Mai susține recurentul că în mod eronat instanța de fond a reținut că Ordinul nr.S/1011/02.11.2005 îi este opozabil, nefiind dovedit că a luat cunoștință de conținutul acestuia în decursul activității și, chiar dacă s-ar reține că îi este opozabil, aceste norme nu sunt incidente în speță, întrucât ordinul face referire la „informații” și nu simple presupuneri iar obligația de a trimite raportul la DGA nu este conformă normelor respective, fiind în sarcina „structurii” și nu a fiecărui polițist, care i-a cunoștință de o faptă de corupție săvârșită de un alt polițist.
În primul rând este judicios argumentul instanței de fond potrivit căruia, potrivit fișei postului nr._/31.03.2010, cap. B „Cerințele postului” pct. 3.2 și lit. B – „Activități săptămânale”, acesta trebuia să desfășoare săptămânal/lunar activități de pregătire de specialitate, conform bugetelor de timp alocate - pregătire profesională, iar în condițiile în care reclamantul are autorizație de acces la informații clasificate, nivelul „strict secret”, avea posibilitatea consultării ordinului menționat.
În mod evident nu se poate invoca o culpă a autorității, în ceea ce privește pregătirea profesională a reclamantului, din punct de vedere al obligațiilor care-i incumbă, în calitate de polițist, atunci când a luat cunoștință de presupuse fapte de corupție săvârșite de un alt polițist, cunoașterea conținutului Ordinului nr. S/1011/02.11.2005 era o obligației profesională a reclamantului, fiind o chestiune de principiu, prin raportare și la specifucul activităților desfășurate de reclamant să cunoască această obligație.
De asemenea, instanța a argumentat în mod întemeiat că reclamantului nu i s-a imputat că nu are cunoștință de specificul activității desfășurate de Direcția Generală Anticorupție, ci faptul că nu a cunoscut propriile obligații constând în efectuarea demersurilor necesare pentru care raportul informativ din data de 30.11.2009 să fie înaintat acestei structuri, această obligație fiind specifică activității polițistului în condițiile în care reclamantul chiar are ca atribuție investigațiile criminale, potrivit competenței structurii din care face parte.
Este nerelevantă susținerea că niciunul dintre colegii de la corpul de control al MAI sau din IGPR, care au luat cunoștință de raportul respectiv nu au informat DGA, reclamantul având obligația respectării obligațiilor sale profesionale, iar eventuala constatare a unor abateri disciplinare este de competența autorității pârâte potrivit regulamentelor în vigoare.
În fine, recurentul a mai susținut că, instanța nu a făcut referire de loc la hotărârile CEDO „P. vs. România” și „S. Cotlet vs. România”, cu privire la acte normative ce nu îndeplinesc condițiile de accesibilitate, Ordinul nr.S/1011/02.11.2005 nefiind publicat în Monitorul Oficial al României, or, deși instanța, într-adevăr nu a făcut referire la aceste hotărâri, Curtea reține că nu pot fi reținute în sensul admiterii recursului, întrucât aceste hotărâri ale CEDO nu vizează exact situația de fapt din speță, întrucât reclamantul, în virtutea atribuțiilor de serviciu are acces la informații clasificate, care din considerente de ordine publică și siguranță națională, în vederea desfășurării eficiente a procedurilor de descoperire a infracțiunilor, nu pot fi făcute publice.
Prin urmare, în situația în care reclamantul deține autorizație de acces pentru gradul de secretizare „strict secret” ca obligație profesională, pentru a-și exercita competențele specifice, nu poate invoca că Ordinul nr.S/1011/02.11.2005 nu îndeplinește condițiile de accesibilitate, în contextul în care statele au dreptul să limiteze dreptul de informare, în special prin protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor, nimic neîmpiedicându-l, să studieze acest ordin, nefiind necesar să-I fie adus expres la cunoștință.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia nr. 763/2006, în care se arată că riscul de arbitrariu din parte autorităților administrative este înlăturat atâta timp cât judecătorul are acces la documentele clasificate cu respectarea condițiilor și procedurilor specifice domeniului protecției informațiilor clasificate.
De asemenea recurentul a mai susținut lipsa vinovăției, ca aspect subiectiv al abaterii disciplinare, întrucât la momentul transmiterii raportului informativ de către Poliția Orașului R. către Serviciul de Investigații Criminale din cadrul IPJ N., nu a cunoscut că d-l comisar N. C., semnatarul documentului, nu a sesizat DNA, obligație care-i incumba legal.
Independent de obligația semnatarului documentului, reclamantul avea propriile obligații în acest sens, d-l comisar N. C., fiind la rândul său sancționat pentru propria faptă de aceeași natură.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art.312 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant T. I. C. cu domiciliul ales la cab. av. "U. A. G.", în București, .. Staicovici nr.12, sector 5 împotriva sentinței civile nr. 2489/05.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. A. INTERNE cu sediul în București, Piața Revoluției, nr. 1A, sector 1 și I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE cu sediul în București, .. 4-6, sector 5, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 februarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
H. P. M. M. P. A. J.
GREFIER
E. S.
Red./ Tehnored. HP - 2 ex./
Curtea de Apel București - Secția a VIII-a C.
jud. fond M. D.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2466/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4886/2014.... → |
|---|
